Bucuresti. Sambata seara. Vant puternic. Romania rezista.

Datorita caldurii invalidante, blogul meu sufera astazi o mica reanimare. Nu e ca si cum ma pot concentra sa fac orice altceva, asa ca am sa spun despre PMR. PMR, desi poate nu evident, stands for Prea Multa Romanie. Pentru ca vine o zi/noapte in viata oricarei femei cand prea mult e deja prea mult.

Sa zicem ca am reusit sa-mi stapanesc reactiile organice de voma la adresa populatiei in sine, dar descopar ca sa te chillau un pic nu mai unde sa te duci. Asadar, daca vine o sambata noapte in viata ta, cand pur si simplu n-ai chef de zgomote, muzici urlatoare si tiganeala, alegi locuri mai pasnice. Si, daca ai norocul sa fii in Bucuresti, mare capitala europeana, si sa nu dai numai de idioti… ma rog, norocul asta nu-l ai oricum… in fine, te poti distra de minune.

Bucuresti. Sambata seara. Vant puternic. Prostia rezista.

Ti-e foame, sa zicem. Ai manca ceva light, ca e vara. Te duci la Universitate, in Cafeneaua Actorilor, unde gasesti si o masa, intamplator. Stai cel putin 45 de minute pana te baga cineva in seama, pentru ca, de cand le-au amenajat un cuibusor de nebunii sub scara, angajatii o ard acolo, in grupuri mari. Nu e ca si cum sunt platiti sa faca altceva acolo.

Cand, in final, dupa ce fluturi din maini si din picioare, te observa cineva, comanzi o limonada, ca deja ai facut ulcer perforat de foame si oricum nu mai conteaza. Peculiarul indrazneste sa comande o salata. Si, desi CA a devenit un fel de fast-food, e fast doar in zilele bune. Pana au importat Pepsi-ul din Guatemala, pana au cules lamaile pentru limonada… ce sa mai zic de rosii si castraveti pentru salata, ai intepenit in scaunul de lemn si fara spatar, ai facut varice de la atata stat picior peste picior si hemoroizi de la sedentarism. Dar aceste lucruri sunt deja la ordinea zilei in Romania, asa ca nu ne mai mira nimic.

Inteleg dificultatea in a prepara chestii pentru niste unii, dar daca nu vrei sa le iei nici banii…si mai astepti 3 ore nota.

In sfarsit, pentru o seara mai putin agitata, ne-am gandit ca un bowling ar fi minunat. Si, cum mall-urile unora le put, unde jucam bowling? Ultima oara cand am facut asta eram in liceu cred… si am imbatranit ceva de-atunci. La Piata Unirii, la etajul 4. Sau la IDM. Bun, incercam Unirii. Stiam bine ca programul era pana tarziu… oricum era AFISAT!

Si, ca niste cetateni model care suntem, parcam cu plata, in parcarea supraetajata, ca oricum are acces direct in magazin. Si urmezi semnele si indicatoarele si instructiunile. Bowling -acces prin et. 6 al parcarii. Noroc ca scria la fiecare nivel al catalea e, caci, pentru cei care nu s-au aventurat in acea parcare, daca aveti rau de miscare, inaltime, alergii, eczeme, ulcere, diskinezie biliara sau alte afectiuni, e o idee inteleapta sa o evitati. Ca sa urci la etajul 6 e ca si cum te-ai invarti cu frana de mana, pe loc, non stop, timp de 3 ore. Si, cand in final te-ai putea elibera vomitand, trebuie sa pui frana si, in mod involuntar, iti inghiti voma.

Si ajungi si la etajul 6, pe 7 carari, cu, slava domnului ca n-ai mancat salata, limonada in gat si uterul in stomac. Acces magazin sau ceva? Nimic. Liniste totala. Peisajul perfect pentru un film horror. Nu stiu daca ati vazut P2 sau asa ceva. Vi-l recomand. E un horror care se petrecere intr-o parcare asemanatoare. Te uiti in dreapta, 10 usi inchise; inainte, perete, in spate… oh, drumul pe care ai urcat, in stanga, scari. Hai pe scari, o voce inteleapta spuse. Si cobori, ca de urcat nu poti. Si, da, corect, nu ajungi nicaieri. Sau ajungi tot in parcare si nu mai intelegi nimic. Liniste. Bezna. Un bocanit ciudat. Si poate singurul lucru care iti mai trece prin cap este daca ai stins cumva aragazul inainte sa pleci. Dar intre timp se tranteste o usa si aragazul pare a fi ultima ta problema.

Dupa alte 10 minute de invartit, gasesti lifturi. Aleluia! Urci iar la 6. Muzica bubuie. Cum de nu ai auzit-o pana acum? Intri in alt loc intunecat, ceva ce aduce cu un club. Tot gol. Singurul om care se distra era cel care mixa ceva muzica. In rest, mare si gol. Din nou, flash-uri din filmele horror sau din ceva lume absurda. Nici nu stiai ca exista vreun club acolo. Si, pana la urma, cine face un club la ultimul etaj al unei parcari?

Gasesti, in sfarsit, un indicator spre Funland, chestia cu bowling la care vrei sa ajungi. La stanga. Doar ca la stanga e o toaleta. Gasesti un mic culoare la stanga. Gol. Intunecat. 3 usi. Una incuiata, a doua cu ceva chestie metalica peste (presupun, caci intuneric fiind, m-am bazat pe lipa Peculiarului de tulburari senzitive, care a pipait-o)… si te mai si gandesti la absurdul situatiei… suntem la etajul 6 al unei parcari goale, dubioase, intr-un club gol, zgomotos si si mai dubios, pe un holisor intunecat, pipaind o usa de fier. Ma intreb cine e mai nesanatos in toata povestea asta. Si, in final, a treia usa, da, corect, tot incuiata.

Gasim pana la urma o fiinta umana si o intrebam unde este evidentul. “Pffff”, ni se raspunde,”pai aici s-a inchis accesul… trebuie sa intrati prin fata magazinului Unirea, urcati cu lifturile exterioare”. Exact ce mai lipsea. Sa mai si iesim cumva de acolo. Dar daca tot am umblat atat, doar n-om abandona acum.

Intoarce-te, gaseste masina, coboara din nou pe culoarul mortii, simtind cu creierul iti iese pe nas, caci la coborare este, contrar asteptarilor mele, mai rau ca la urcare. Iar jos, ca in orice parcare civilizata a unei tari europene, trebuie sa te dai jos din masina ca sa platesti aventura. Dar e ok, te inveselesc manelele parking boy-ului.

Da-i si cauta alt loc de parcare. Mergi si cauta lifturile exterioare. Gasit, in final. Era si programul pe usa, slava domnului. Era cam ora 11, iar acolo se inchidea la 2. Si, pentru ca mai erau 3 ore pana la ora 2, s-au gandit sa puna lant pe usa.

Te enervezi, o iei spre IDM. Poate gasesti acolo loc. Pe drum, incendiu la Academia Militara. Suni la 112, pentru ca nu era nimeni acolo. Si crezi ca tara noastra poate fi mai rau de atat? Ei bine, da. Cand la 112 nu raspunde nimeni. Sau cand ti se raspunde dupa 2 minute cu o voce seaca… “mdeea, se cunoaste”. Dar e bine, ca macar, seaca cum e, e varianta politicoasa a “mori, da-te dreacu! cui ii pasa ca arde ceva?”

In drum spre IDM, deja satul de capitala ta europeana, iti mai dai seama ca nu stii exact nici unde e IDM-ul, asa ca abandonezi ideea si alegi o terasa draguta, de unde oricum te dau afara, ca inchid. Si, in drum spre casa, te gandesti… hai totusi la o narghilea.

Si mergi in miezul narghilelelor, Valea Regilor. Nu am inteles niciodata ce bomba a picat acolo de a ajuns in halul in care e, ca parca nu era asa. Pe vremea mea… si tineretul din ziua de azi. E ok acolo, atata timp cat nu vrei sa faci pipi. Mai ales daca esti femeie. Numai ideea ca trebuie sa ating clanta usii ma facea sa ma gandesc la Treponema Pallidum. Si, chiar daca sifilisul nu se ia de pe clanta usii, acolo va garantez ca orice este posibil. Plus ca e o placere ca trebuie sa treci prin fata pisoarului ca sa intri unde ai nevoie.

Highlight-ul serii a fost sapunul. Exista sapun la baie. Da, mare uimire. Am 2 teorii pentru acest fenomen. 1 – nu era sapun adevarat si atunci nu as vrea sa aflu ce era. 2 – au pus acum 2 luni sapun si a ramas acolo, pentru ca nimeni nu se gandeste, ACOLO, sa incerce dispozitivul ala ca sa vada daca e sapun in el. Dar eu mi-am luat inima in dinti si, ca o mare optimista ce sunt, am castigat. Good things come to those who try the soap dispenser.

Cu vezica goala, erai pregatit sa comanzi. Nu ai cui sa ceri comanda. Pentru ca e un singur chelner, care oricum nu vorbeste romana, iar tot ce stie sa spuna, la 1 noaptea, este “buna ziua”. Si astepti ceva vreme, fiind gata sa pleci. Pana la urma se intampla minunea. Comanzi o vodka tonic si primesti un gin tonic, ca, in ochii lui habibi, tot zoaie transparenta e. Dar e ok, ca ai asteptat deja o ora.

Cu nisip si gunoaie in sandale, caci prin preajma se lucreaza si nu stiai si oricum nu aveai pe unde sa o iei prin alta parte, te bucuri de o narghilea si putina liniste.

Si te uiti la amaratul de chelner, care e vai de el de obosit, nu vorbeste romaneste, nu stie sa numere banii si probabil e biciuit ca sa lucreze acolo.

Iar o noapte romaneasca nu se poate incheia decat in stil romanesc, cand, in pasajul renumit pentru astfel de delicatese, un porumbel face caca pe Peculiar(ul). Si razi, ca ce sa-i faci… si totusi te gandesti ca ar fi putut fi o cioara, ca era cam mare pentru un porumbel. Si bine hranita pe deasupra.

P.S.: Ma consider cu adevarat deosebita pentru ca sunt in stare sa scriu atat de mult despre nimic.:)

Pam Pam!

 

Super oferta: cumperi una si platesti doua!

Daca Romania este pe ultimul loc in toate topurile bune si pe primul in toate cele rele, trebuie sa recunosc ca romanasii nostri este super priceputi la afaceri. Nici nu-mi imaginam vreodata ca lucrurile ar sta altfel, dar chiar asa, pe fata?

De cateva luni de zile urmaresc un Nikon D60 pe un site oarecare si cunoscut. Ma tot uit cu jind la el, imi mai curge o bala, inghit in sec, ma rog. Pretul tot creste, imi mai curge si o lacrima, ma rog. Ultima oara cand am verificat, nu acum mult timp, costa gen 18 milioane. Dar acum, vestitul site a lansat o super oferto-promotie-jecmaneala pe care, daca esti prost, nu o poti refuza.

Noul Nikon D60 Buy Back. Adica vii cu aparatul tau foto vechi si primesti un discount de 400 de RON. Super, nu? Numai ca Nikon, de dragul acestei promotii avantajoase, s-a facut subit vreo 22 de milioane jumate. Deci, ca sa zic asa, iti iei Nikon D60 si, in final, esti fericit si cu banii & apartul foto vechi luate. Pentru ca, in caz ca va pricepeti mai rau ca mine la matematica: 22-18=4=”discountu’”=nu e nici un avantaj si-ti mai iau si aparatul vechi. Si mai castiga si vreo 500 de mii. LOL, ca sa zic asa.

Dar, daca te-ai prins de smecherie, te gandesti ca mai bine iti iei o masina de spalat de la Domo/Altex/Vax. Dar ti-o iei online, ca cica e mai ieftin cu 10%. LOL din nou, caci, vezi tu, pe net, preturile sunt cu 10% mai mari decat in magazine. Asa ca da, platesti cu 10% mai putin din pretul de pe net, adica pretul din magazin, adica macar nu pierzi bani si aparate foto, ca la “mai sus”. Sau ceva de genul asta… oricum, pe acolo bate si smecheria asta.

Asadar si prin urmare, in topul celor mai tari tari puse pe tepe si smecherii, sunt singura ca Romania este pe primul loc.

Pe principiul “nici unul dintre romani nu te fura mai rau ca toti la un loc”.

Scurt si la obiect!

Pam Pam!

 

Cand viata e un mare business

Dupa indelungi dezamagiri si framantari aduse de viata de zi cu zi, am descoperit, destul de devreme, zic eu, care este cheia fericirii absolute: sa nu-ti pese. Necesita multa munca si multa determinare, e drept, dar in final, it all pays off.

E orgasmic sa ajungi la un asemenea nivel de detasare incat sa nu mai conteze ce se intampla in jurul tau. Ce ti se intampla nu e nici bun, nici rau, ci pur si simplu e. Pentru mintile mai simple, asta nu inseamna sa-ti bagi picioarele in tot si in toate, ci pur si simplu sa nu preiei singur asupra ta niste responsabilitati care nu-ti apartin si nu iti vor apartine niciodata.

E vorba de acel nivel de detasare aflat in perfect echilibru cu implicarea, pe care nu o exclude total, cum ar putea crede unii cititori mai simpli, ca am si din astia destui. Mi-a luat mult timp sa nu mai sar gardul, sa imi vad de bucata mea, de jumatatea mea de implicare vs. detasare si sa realizez ca nu e o optiune in viata sa iei decizii in functie de ce-ar zice X, ce-ar face, ce-ar gandi, ce-ar crede, dar daca, dar cum etc. Ca altfel ajungi intr-un punct in care iti dai seama ca n-ai facut nimic din tot ce-ti doreai sa faci, ca ti-ai ignorat propriile nevoi si dorinte, ca te-ai negat pe tine. Si pentru ce? Nu e ca si cum cei din jur, oricat de apropiati ti-ar fi, ar vedea vreodata lucrurile prin ochii tai, ar intelege exact ce vrei tu sa inteleaga. Partea ta presupune sa transmiti un mesaj, sub orice forma iti doresti, dar sa realizezi ca nu esti responsabil si nu poti fi niciodata in mintea celui la care ajunge (mai mult sau mai putin) si care il va percepe mereu prin prisma istoriei personale.

Nu e usor sa nu astepti nimic in viata, de la nimeni. Ma uit in jur si totul e un business. Toate relatiile interumane sunt o afacere murdara. Nimeni nu mai stie sa ofere fara sa astepte nimic in schimb si multi nu stiu nici macar sa primeasca, o treaba de orgoliu, de altfel. Recunosc, nu am ajuns inca la acel nivel in care sa primesc si atat. Dar voi ajunge si acolo, poate.

Confundam lucrurile, ne punem problemele in carca celor apropiati, ii responsabilizam cu forta de niste lucruri care sunt strict ale noastre. Si nu comunicam, dar ne pricepem extrem de bine sa presupunem. Si vai, cat mai presupunem.

Ignoram nevoile si dorintele celui de langa noi, pentru ca asteptarile noatre conteaza mai mult. Si cerem, ii cerem sa renunte la sine ca sa avem noi, aparent, un beneficiu.

Nu iesi cu baietii la o bere, ca eu ma supar si dau din picioare daca ma lasi singura acasa. Si el renunta la el si la nevoile lui, pentru ca nu suntem in stare sa intelegem ca nu totul e despre noi si nu ni se cuvine nimic. Si dupa ani de zile, descoperi ca ai langa tine un om frustrat, care si-a inabusit toate dorintele ca sa fii tu fericita, iar el e acum mizerabil. Si tu ce castigi? Ok, e acasa cu tine, dar e nefericit, tensionat, neimplinit. Asta ti-ai dorit? Asta ai.

Daca ma iubeste, imi va aduce flori. LOL, ca sa zic asa. Care e legatura? Cine esti tu sa stabilesti comportamentul altuia in functie de sentimente? Eu te iubesc, dar acum imi vine sa-ti crap capul, ca ai fost un nenorocit. Dar tot te iubesc. Adica sa nu-mi mai vina sa-ti crap capul daca te iubesc? Ce legatura are? Asta simt acum ca as face. Nu inseamna ca o s-o fac si nu inseamna nici ca nu te iubesc.

Stii, iubitule, vreau sa mergem la Opera. Stii, iubito, sunt cam obosit si nu am chef. Ah, nu ma mai iubesti, nu? Ai pe alta? Pentru ca, evident, femeia e proasta, nu-i dubiu in asta. Si ea trebuie sa aiba totul, ACUM. Cu totii avem dreptul sa nu avem chef. E dreptul meu sa nu vreau, e dreptul meu sa refuz si nu are nici o legatura cu tine. Am alte nevoi si dorinte care in acest moment primeaza. Dar maine, cand ma voi fi odihnit, lucrurile vor sta altfel. Nu prea intelegem asta. Desi simtim si noi aceleasi lucruri, cel de langa noi nu are niciodata voie sa simta la fel, nu are voie sa nu aiba chef. Iar daca ne refuza, vai, e o tragedie. Pentru ca, in capul mic al femeii, refuzul unei cereri inseamna respingerea persoanei. Si iar nu are nici o legatura si iar nu ma astept ca femeia sa se schimbe vreodata.

Vreau sa-ti ofer o noapte de vis, dar trebuie sa-mi promiti ca ma vei duce la mare saptamana viitoare. I-auzi. Adica nu vrei sa-mi oferi o noapte de vis, vrei sa te duc la mare. Pai zi asa. Si daca nu te duc la mare, nu-mi mai oferi nici o noapte de vis, nu? Normal ca nu, ca totul e o afacere. Plus ca nu trebuie nimic niciodata, dar niciodata.

Nu stim sa oferim, stim doar sa asteptam ceva de la celelalt. Si daca nu primim, nu mai oferim nimic. Si reziliem contractul. Sunt curioasa cati dintre cei care citesc au oferit vreodata ceva fara sa astepte nimic in schimb.

Eu in acest moment am o nevoie. Dar stiu clar ca daca i-as da curs, as astepta ceva in schimb, o replica, un gest, m-as astepta sa fiu inteleasa. Si e gresit, cel putin pentru mine. Asa ca imi tin nevoia pentru mine pana in momentul in care voi reusi sa inteleg ca nevoia mea e sa transmit ceva, iar aici e bine sa se opreasca. Ce va intelege celalalt mai departe, nu tine de mine. Ce reactie va avea, iar nu tine de mine. Si vreau sa ajung in punctul in care, odata ce voi face ce simt, sa nu mai conteze ce primesc (de rau sau de bine) sau daca primesc ceva in schimb. Dar momentan constientizez ca sunt prea implicata, ca totul e prea cald. Lucrez la detasare, moment in care voi putea avea grija de adevaratele mele dorinte si nevoi. Pana atunci, sunt in stand-by.

Nu stim sa cerem, nu stim sa oferim, nu stim sa comunicam. Confundam sentimentele cu comportamentul si cu relatiile. Asteptam mereu ceva in schimb si nu stim sa fim liberi, sa facem ce simtim, dandu-ne seama ca singurul om de care suntem responsabili in viata asta este propria persoana. Poti avea grija de cei din jur, ii poti ocroti, dar nu esti si nu vei fi niciodata responsabil pentru ce simt, pentru ce reactii au. Ne invinovatim aiurea, la fiecare pas, cand de fapt nu are nici o legatura cu noi.

Mai suntem si educati prost, santajati de mici, crescuti in acelasi spirit afacerist pe care il transmitem si noi mai departe. Daca o iubesti pe mama, iti faci temele acum. Ei, nu mai spune. Si crestem cu handicapuri sociale si emotionale, cu temeri si responsabilitati care nu ne apartin, ne ignoram nevoile si dorintele si, daca avem noroc, ne trezim la un moment dat.

Viata e complicata si prezinta multe aspecte.

Pam pam!

 

Era sa uit si alta nu

Am uitat asa, pentru o vreme, ca am blog, lucru deloc deranjant. E cam penibil asa, sa stai toata ziua pe bloguri sau pe net. Am descoperit ca nu mai suport sa stau la calculator. Imi irosesc tineretea degeaba. Din pacate, si calculatorul asta imi aduce niste bani, videochat prestand eu de fel.

Primesc tot felul de mailuri, venite de pe blog, de la tot felul de indivizi si individe care vor sfaturi in dragoste si consiliere de diverse soiuri. Si ma intreb de ce. Adica unde scrie ca-s cabinet de psihoterapie sau mama ranitilor? Nu stiu de ce va imaginati ca imi pasa de problemele altora sau ca as avea timp de ele. Plus ca au unii, domnule, niste probleme… de ma doare capul. Din nefericire, nu vreau sa divulg continutul mailurilor, caci nu se cuvine, dar serios va spun si va rog sa ma credeti, ca nu ma priveste viata nimanui. Iar daca aveti probleme, io-s vai de capul meu… de ce as fi eu in stare sa va ajut cumva?

Nu prea inteleg de ce vrea lumea sfaturi, in general. Sunt mai multe teorii cu privire la sfaturi, iar cea mai adevarata este ca sfatul e ceea ce cerem atunci cand stim deja raspunsul, dar ne-am fi dorit sa nu-l stim. In plus, sfaturile sunt oferite din experienta personala, in functie de frustrarile si bucuriile celui care le ofera, asadar sunt irelevante. Nu-mi plac sfaturile, ce pot sa spun. Nu-mi place sa le primesc, nu-mi place sa le ofer. Si nici sa mi se ceara…

Trecand peste acest aspect, nu pot sa va spun decat ca ma bucur nespus ca n-am timp de bloguiala, caci hey, there’s a whole life out there!

In rest, se intampla toate chestiile pe care le-as lua acum peste picior, daca as avea timp, dar n-am, asa ca na. Timp de 3 saptamani, primaria s-a decis sa puna borduri in fata blocului meu. Evident, mai intai trebuie sa spargem tot asfaltul, ca sa se ridice cat mai mult praf si sa justificam niste cheltuieli si ii iasa unuia multi bani si sa aiba Peculiar motiv sa stearga praful la 2 zile. Apoi punem borduri la strada. Dupa, punem borduri paralele cu bordurile la strada, ca sa ingradim frumos un petic de verdeata, intre niste borduri. Apoi spargem si trotuarul, ca oricum e o placere sa te mozolesti cand iesi din bloc. Si mai pune un rand de borduri pe partea cu blocul. Si langa bordurile alea, mai punem alte 3 randuri de borduri. Si apoi asfaltam. Pentru ca ulterior, tipic romanesc, sa ne amintim ca trebuia sa mai punem o bordura si spargem iar niste trotuar proaspat pus, ca sa punem iar borduri. Si dupa 3 saptamani, descoperim ca avem atatea borduri ca nu mai avem pe unde sa mergem de ele.

Interesant ar fi sa asfaltam tot Bucurestiul cu borduri. Si, de ce nu, sa inlocuim spatiile verzi cu borduri colorate. Si sa ne construim case din borduri. Si sa avem familii din borduri. Si sa facem copii din borduri. Si de ziua celui drag, sa daruim o mare bordura cu o funda rosie. Romania, tara bordurilor. Bine ca avem glume cu scotieni, evrei si alte natii… noi i-am lua pe toti la capitolul amuzament.

In rest, descopar ca prieteniile e alea de prin carti, ca in realitate nu prea se ecsista, caci daca dam de greu, brusc nimic nu mai are nici o importanta. Ceea ce e ok, pentru ca i don’t really care. In viata trebuie sa-ti vezi de treaba ta, de nevoile si de dorintele tale, ca n-o va face nimeni altcineva pentru tine. Si nu poti decat sa speri ca atunci cand vei avea nevoie, poate va exista cineva care sa te inteleaga si sa te accepte asa cum esti, ca asta inseamna prietenia. Dar nu va exista, ma rog… Bordura ti-e cea mai buna prietena.

In plus, e minunat sa ai alaturi oameni superbi, de care sa te bucuri in fiecare clipa. E fantastic cum poti savura fiecare moment al vietii, sa fie liniste si pace, sa te uiti in ochii iubitului si sa-i spui cu o voce du(b)ioasa numele, sa te priveasca si el si sa-ti spuna “Maria”, chiar daca pe tine te cheama oricum altfel, numai Maria nu.:) Dar te bucuri.

Si acum va doresc mult succes si ma intorc la viata mea minunata, in care Peculiarul ma duce in cele mai minunate locuri din lume, imi deschide usa politicos si-mi spune: Intra tu prima ca poate-i o bataie!

V-am pupat si sper sa gasesc iar timp sa va scriu mai pe lat si mai pe larg!

Pam Pam!

 

Peculiar face miscare si miscarea o oripileaza

Peculiar se relaxeaza. Mai alearga pe o banda, mai o bicicleta, mai o maslina si pe urma o sauna. Exista si acolo, totusi, cateva personaje care o perturba din activitatea ei zenuistica, lucru deloc de mirat, de vreme ce Peculiar are oricum probleme cu toata lumea, e foarte critica si cu idei delirante. Iar aplatizarea afectiva nu o ajuta deloc.

Asadar, Peculiar e zen, dupa cum spuneam. Se iubeste mult. Doar ca sunt treburi care o oripileaza. Una din aceste treburi este o tanti. Aceasta tanti ori sta la sala toata ziua, ori ma urmareste, caci ma tot intalnesc cu ea. Nu am remarcat-o in sala, caci nu ma intereseaza treburile altora; fiecare e liber sa faca ce vrea. Eu ador libertatea, asa ca o sustin, in mai toate formele ei. Eu ma relaxez, altii isi pupa muschiul in oglinda, tipic.

Doar ca aceasta tanti de care va zic se simte un pic cam prea libera. In sensul de… libera de tot, pana si de haine. Este cu vreo 3 capete mai inalta decat Peculiara si… asta e mult, caci Peculiara are oricum fro 1.78, daca nu s-a mai tocit cu varsta. Si este si de 10 ori mai lata decat Peculiara, lucru care iar nu ma interesa. Pana intr-o zi…

Era o zi ploioasa de martie, cand Peculiara a intrat in vestiar cu o prietena. Dupa primul pas, a incremenit. Tanti cea mare era… goala. Dar goala in sensul de goala, goala. Adica dupa ce ca era mare, mai era si goala, ca sa zic asa. Eu nu voiam decat sa-mi iau tigarile din dulap, sa imi oxigenez plamanii inainte de sauna. Dar decizii, decizii. Dupa ce ca timpul s-a oprit in loc si aromatizatorul ala de la Glade fasaia in gol, era liniste si mie imi tiuia hipertensiunea in cap, tanti mai era si proptita de dulapul meu. Ce sa fac? Sa o rog sa se dea la o parte? Dar nu puteam sa ma uit la ea… am inchis ochii si m-am dus in locul meu linistit, cu multa verdeata, unde pasarelele ciripesc si apa curge lin.

N-a mers, caci prietena mea imi facea semn sa merg. Am mai facut un pas. Si in linistea de inmormantare, cucoana se cremuia dezinvolta, pe dulapul meu. Stiti cum suna un tub de crema pe jumate gol, atunci cand il storci? Se sparcaie. Eh, asta auzeam, asta imi rasuna in cap. Tubul sparcait si cucoana care isi intindea pe tot corpul crema. Si a durat ceva… ca avea unde sa tot intinda. Si la fiecare aplicare, se mai sparcaia putin, se mai fleoscaia putin o sunca zgomotoasa, iar eu eram mica si ascunsa intr-un colt, dorindu-mi sa fiu la mama in brate.

In cele din urma, am zis ca dupa ce imi fac curaj, totul va fi bine. Si m-am indreptat spre dulap, spre cucoana, iar cucoana devenea din ce in ce mai mare si mai unsuroasa. Iar eu m-am speriat si m-am uitat ingrozita la prietena mea care radea. Apoi nu m-am mai uitat, ca pe urma radeam si eu si ne batea pe amandoua pana la moarte, cu o singura palma. S-a miscat putin mai incolo, partial. Am intins mana intre ea si dulap, rugandu-ma sa n-o ating, caci deja libidoul meu murise total, nu mai doream sa fiu nevoita sa-mi tai si mana.

In tot acest timp, tanti isi prindea parul, cu mainile ridicate, evident. Iar mana ei stanga venea peste cappul meu drept, asupra caruia se balanganea halca de carne care ii atarna de pe brat, fluturandu-mi usor parul, ca intr-o zi frumoasa de primavara, pe malul unui lac din care avea sa iasa monstrul din Lockness.

Mi-am luat tigarile si am alergat spre iesire. Fusesera cele mai lungi secunde din viata mea. Si acum o mai visez noaptea. Pana azi… cand a mai aparut cineva in viata mea: un barbat minunat si transpirat, care face prea multa conversatie in sauna.

Ca tot ma bucuram ca e sauna goala, ei bine, a poposit si acest flacau umflat de gantera, care s-a asezat vizavi de mine si, pret de 15 minute, s-a stors. Stiti cum se stoarce un om in sauna? Simplu. Te iei si iti fleoscai pe tine toata transpiratia, o intinzi bine, o aduni in maini si o sparcai pe podea. Se auzea un zgomot cvasipermanent asemanator celui care apare atunci cand te balacesti intr-o balta cu matasea broastei.

Si, de parca nu mi se aplecase destul, incursiunea mea in sauna a culminat cu momentul in care a inceput sa-si linga bicepsul. De ce? N-am idee. Oare ce se astepta sa gaseasca? Adica multi din astia se admira in oglinda, se mangaie, ma amuza, dar asta e primul care se linge. Oare i-a placut? Oare se linge des?

Si, de parca nu ar fi fost de ajuns, prietena mea ma mai si intreaba, dupa ce o parasim pe tanti cea dezbracata: Ai vazut ca avea crema din aia misto? Si gel de dus de la aceeasi marca. Si deodorant.

OMFG, cat timp te-ai uitat la ea? SI DE CE?

Pam Pam!

 

Fumatul interzis!

Hai salut! Nu-mi mai arde de bloguit de ceva vreme. N-am timp nici sa respir ca lumea, iar cand imi amintesc ca aveam un blog pe care scriam, imi vine sa rad. Cat a trecut? 2 ani? Mai mult de atat, cred. Oare chiar n-aveam lucruri mai bune de facut?:) E drept, uneori simt nevoia sa scriu. Insa, de ceva vreme incoace, n-am timp nici sa gandesc. Daca apuc sa-mi fac unghiile, e sarbatoare. Plus ca eu daca n-am unghii frumoase, nu-s fericita.

Si, colac peste pupaza, s-a mai dat si ceasul cu o ora inainte. Cineva acolo sus ma uraste. Am cam imbatranit daca am ajuns sa ies sa ma relaxez undeva si in capul meu sa se invarta o mie de post-it-uri, 7 agende si 1 milion de ganduri despre cum sa le fac pe toate mai bine si mai repede. Dar aseara am zis ca e cazul sa schimb asta. Nu trebuie sa ma stresez chiar mereu si, pana la urma, nu-mi ia nimeni capul daca nu fac totul ACUM. Ma rog, usor de zis. Practic, mi-l cam ia cineva. Oricum, aseara am zis ca las totul deoparte si ma duc sa ma simt bine.

A fost ziua de nastere a colegului meu de banca din clasa intai, care ne-a invitat intr-un loc foarte dragut si relaxant, insa care avea o mare problema europeana: nu se fuma. Nu stau toata ziua cu tigara in gura, dar daca mi se interzice ceva, ma enervez. Si cum am venit eu toata un zambet, acesta mi-a pierit aproape instantaneu cand am vazut ca nu pot sa fumez. Initial am zis ca e bine, ca oricum se scumpesc IAR tigarile, poate ma las.

Apoi mi-am luat un cico de portocale. Tin sa va spun ca nu are nici un gust fara tigara. Ce sa fac cu el? Il beau incet? Il beau repede? Nu mi-era sete. Voiam o tigara. Ce sa fac daca nu fumez?

Ok, beau sucul cu inghitituri mici. Dupa 2 minute m-am plictisit. Ce suc e asta, fara tigara? Am inceput sa ma joc cu un servetel, caci nu stiam ce sa fac cu mainile. Sa le tin sub masa? Pe masa? In buzunar? Pe pahar? Totul parea absurd. Si picioarele? Sa stau picior peste picior? Sa le bag sub scaun? Nu era bine oricum stateam. Ceva lipsea. Ghici ce.

Servetelul era enervant. In plus, gandu-mi fiind la o tigara, nu puteam nici sa relationez cu nimeni. Cum poti sa vorbesti atunci cand nu fumezi? Cortexul meu era complet inhibat. As vorbi cu voi, dar nu pot. Vreau o tigara. Ma treceau deja transpiratiile. Cum poate mie sa-mi interzica cineva ceva, orice? Ce-i prostia asta? Cum puteti sa radeti si sa glumiti cand eu nu pot sa fumez? Deja ma enervam.

Apoi am luat un vin. Doamne, cum poti bea un vin fara sa fumezi? E ca si cum… e ca si cum as bea un vin fara sa fumez! Strigator la cer!

Mi-as fi bagat mainile in buzunar, dar nu aveam buzunare. Ma tineam cu mainile de marginea scaunului si mi-am dat seama ca par cam handicapata. Mai lipsea sa ma batai ca la balamuc. In plus, incepea sa mi se instaleze si sindromul picioarelor nelinistite.

Am comandat ceva de mancare. De obicei, nu pot sa mananc niciodata tot. Sau cel putin fac o pauza de tigara intre imbucaturi ca sa intre mai usor. Dar atunci ce era sa fac? Nu puteam sa ma opresc si sa fumez. Asa ca am mancat. A fost tare greu. Am nevoie de psihoterapie acum. Nu aveam nici pofta de mancare, nici pofta de viata. Si dintre cei 8 oameni cu care eram la masa, nici unul nu fuma. Ce oameni sunt astia? Pai voi ce faceti toata ziua daca nu fumati? Nu va plictisiti? Ce viata cruda trebuie sa aveti!

Mi-am luat paharul de vin si am iesit in fata localului, sa fumez o tigara, evident. Dar nu era bine. L-am intrebat pe barman initial daca pot sa iau paharul cu mine, ca nu pot sa fumez pe gatul gol. Mi-a zis ca da. Totusi, a parut destul de reticent la ideea de a scoate si o masa afara. De parca cine stie ce i-am cerut…

Am iesit afara, a iesit si el cu mine. A inceput sa-mi povesteasca cum cu UE, cum ca nici la “La Mama” nu se mai fumeaza. Nu am inteles de ce imi spunea toate astea. O tinea una si buna cu “La Mama”, de parca acolo traiesc eu. Si ca ei n-au peste 50 de mp si nu pot sa faca spatiu pentru fumatori. Ca si el fumeaza, dar nu asa, ca mine. Ha. Domnule, eu ma pot abtine. Stau si cu orele in locuri in care nu se fumeaza, dar cand aleg eu asta. Nu cand sunt pusa in fata faptului implinit sau cand mi se interzice. Auzi, UE. Cine e UE asta sa-mi interzica mie ceva? A inteles pana la urma ca am o problema cu autoritatea.

Si ce faceai daca era ianuarie si zapada, ma intreaba. Ieseam si fumam. Cu mana pe pahar? Da, ma imbracam bine, imi faceam un foc si va sfidam.

Singurele locuri in care imi place sa nu fumez sunt ceainariile. Acolo miroase frumos, au si narghilea daca tin mortis. Dar cum pot sa nu fumez cand beau un vin? Sau dupa ce mananc? Ce prostii sunt astea?

Relaxarea mea s-a transformat intr-un rau fizic si un mare chin psihic. E drept, mi-am luat gandul de la ale mele, ca mintea imi era ocupata cu fumatul interzis. Interzis, auzi. Suna atat de… drastic. Dupa ce ca si la spital trebuie sa ies DIN curte, nu in curte, ca sa pot fuma, nici sambata seara n-am voie?

Am avut o seara foarte trista, in care mi-am golit mintea de problemele cotidiene si mi-am umplut-o cu interdictia de a fuma. Ajunsesem sa ma gandesc cum sa stau pe scaun ca sa para mai natural, ca nu stiu ce sa fac si cum sa ma port cand nu fumez. Ma simteam de parca imi lipseau o mana si-un picior.

Pe geam Ateneul, pe jos podeaua, in jur cativa oameni, pe masa chestii, sus lumina. La ce sa ma uit cand nu fumez? Despre ce pot sa vorbesc? Nu-mi mai doresc sa trec vreodata prin asa ceva. A fost o noapte cruda.

Si asta ca sa-i fac pe plac fostului coleg de banca, care era foarte fericit sa ma anunte ca nu se fumeaza, iar dupa ce mi-a picat fata in momentul imediat urmator, mi-a zis: te-am adus aici ca sa scrii pe blog despre asta.:)

Ma duc sa fumez o tigara. Caci in casa mea nu e nici un UE.

Pam pam!

 

De ce nu cumpara Peculiara flori

Si na ca am revenit…

Peculiara iubeste florile, le adora chiar, dar nu stie cum se face ca intotdeauna survin chestiuni in drumul sau spre achizitionarea florilor.

Ma gandesc astazi ca a fost 1 martie, iar eu n-am avut timp sa-i iau mamei nici macar o floare. Si, cum am terminat treaba destul de tarziu, da-i si cauta flori la 10 noaptea. Care de care mai ofilite, care de care mai nejustificat de scumpe, iar abilitatile mele de negociator nu mai functioneaza prea bine dupa 10 seara.

In cele din urma, ca sa n-o lungesc acum, ca o s-o lungesc dupa, gasesc flori peste drum de casa. Frumoase, multe, luminate, ca sa vad ce cumpar. Florile, minunate. Vanzatorul, o bomboana, din ala de-l expulzeaza autoritatile din Italia. Fiind o ora destul de tarzie, el fiind singur pe strada, i s-a parut probabil o idee buna sa bage o Saniuta inainte de miezul noptii.

Dau binete, ca-s bine crescuta, nu gluma, toata un zambet, ca-s tanara si am de ce si intreb cat sunt florile. Rromul, ca sa zic asa, duhnind oarecum a beutura ieftina cu miros de frezii, se ranjeste la mine si incepe sa radieze de bucurie. In sfarsit un client, zic eu. Ei bine, nu. In sfarsit, o muiere, se pare.

Vai, domnisoara, este 7 lei firul, dar pentru dvs., las la 5. Vai, multumesc. Va iau 9 fire daca lasati la 4. Nu pot, domnisoara. Se ofilesc pana maine daca nu le iau eu, va zic. 9 fire la 4 lei e o super afacere, ca altfel as fi luat 5 la 7 si 7 la 5 lei. Intelegeti ce zic? Aah… nu stiu. Puteti sa mai spuneti o data? Sigur… pai imi lasati la 4 lei firul si va iau 9 in loc de 5 la 7 lei si 7 la 5. Ce, spuse siderat vanzatorul? Exact, exclam eu! Cred ca e bine, imi zice. Bun, deci imi lasati la 4 lei, da? Da, domnisoara! Cum sa nu? Nu vedeti ce zambet superb aveti? Vad, vad, deci dati-mi 5 fire, va rog.

A fost perfect de acord, caci oricum n-a inteles nimic din tot ce i-ai zis si nu s-a prins ca Peculiara e sireata.

Doamne, ce ochi mari si verzi aveti! Cum va cheama? Dam mana, facem cunostinta, se ranjeste cu un dinte de aur la mine si se apuca sa adune florile. As vrea, daca se poate, un fir alb si 4 rosii. Perfect, orice pentru dvs.

A durat ceva sa le culeaga, caci e mai greu cu o alcoolemie peste limitele bunului-simt. Asadar, ne-am balanganit de pe un picior pe altul pret de 5 minute, sa stragem 5 fire de flori, el crezand in continuare ca sunt totusi 9.

Dar de ce-mi vorbiti cu dvs? Cati ani aveti?… Aaah, pai eu am… aaa…aaa… (sughite si scoate o grimasa)… 2-2-2-9-8.

Stati prin apropiere? Da, zic. Unde? Prin apropiere. Adica unde? Eh, mai incolo. Unde? AICI!

V: Stiti, domnisoara, barbatii nu se pricep prea bine la flori, dar eu sunt o exceptie.

P: Da, vad…

V: Fac asta de 6 ani deja si…

P: (Si nici o perspectiva de viitor, in gandul meu) si florile miros frumos, nu?

V: Daaaaa! Stiti ce frumos e sa dormi noaptea printre ele?

P: Da, la -15 grade, va cred.

V: Nuuu, domnisoara. Uitati, ca dvs sunteti frumoasa, va arat. Haideti. Uitati, se inchid usile. Si am si calorifer. E cald. Puneti mana!

P: Va cred.

V: Nu, puneti mana!

P: BINE!

V: Si imaginati-va sa stati noaptea printre atatea flori (inchide ochii si el si-si imagineaza, timp in care isi pierde si echilibrul, dar nu-i nimic) si aici, in mijloc, un pat matrimonial…

Opa, zic eu. Da-le naibii de flori, ma duc acasa si ma culc. Iau ceva pe lumina ca pe lumina sunt mai putine paturi matrimoniale…

P: Puteti sa mi le ambalati mai repede ca ma grabesc?

V: Sigur, care e culoarea dvs. preferata?

P: Oricare!

V: Va pun CIOLOFAN de care?

P: De care vreti, cum vreti.

V: Haideti sa vedeti, nu asa!

P: Aoleu, bine!

V: Va pun alb…

P: Asa ma gandeam si eu…

Se chinuie sa aranjeze 5 flori pret de 10 minute, ca sub influenta alcoolului e mai greu. Se mai chinuie sa taie panglica inca 5 minute, ca nu reusea sa aproximeze distanta de altfel greu de apreciat dintre foarfeca si panglica.

V: Dar pentru cine sunt? Cu ce ocazie?

P: Pentru mama mea. De 1 martie.

V: Ooooo! Gata, trebuie sa fie perfecte atunci!

P: Sunt perfecte, lasati-le asa!

Ia panglica in gura, o mozoleste bine si vorbeste cu ea in gura:

V: Sa va pun si un bilet. Cu ce sa va pun?

P: Nu-mi mai puneti nimic, e perfect asa.

V: NUUUU! Trebuie sa fie pefecte… in timp ce o bala i se scurgea pe panglica mea. Va pun unul cu la multi ani?

P: E de 1 martie. Nu se zice la multi ani din cate stiu eu…

V: Ah, bine. Dar cu ce va pun?

P: Cu nimic, lasati.

V: NU! Se apuca sa umble intr-o punga cu biletele si scoate unul si exclama: Pe asta vi-l pun!

Pe bilet scria: Sa va traiasca baiatul!

P: E perfect asta!

V: Dar aveti un frate, nu?

P: Nu, dar e bine asa. Ma grabesc.

V: Vai, nu se poate asa. Va pun altul. Scoate unul cu “multa sanatate!”

P: E si mai bun asta. Gata. Asta e si trebuie sa plec.

In timp ce cauta capsatorul, sa gandeste sa mai faca putin conversatie:

V: Doamne, dar frumoasa mai sunteti… Taaaar! Ii suna telefonul, raspunde: Am clienti, in p*la mea!

Pe Peculiara o buseste rasul, dar un ras greu de stavilit.

V: Dar de ce radeti asa, domnisoara?

P: De nimic, e amuzant…

V: Asa, ziceam ca sunteti tare frumoasa… imi place sa va vad razand, aveti un zambet minunat.

P: Multumesc. Gata florile?

V: Imediat.

Gaseste capsatorul, capseaza si… stupoare, nu merge!

V: AAAAAAAAAAAAAH!

P: Lasati asa, va rog.

V: NU POT! ACUM MA FAC DE RAS! V-AM PROMIS CA AVETI BILET!

P: Of, va rog, e tarziu, ma grabesc.

V: Mai veniti pe la mine, da?

P: Da, sigur.

V: Cand?

P: Data viitoare.

V: Cand?

P: Cu urmatoarea ocazie.

V: Cand?

P: Aoleu, pe 8 martie.

V: Da’ un numar de telefon aveti?

P: Nu, n-am, imi pare rau.

V: Eh, haideti ca aveti, dar nu mi-l dati mie, nu?

P: Asa e, asa e. Va multumesc pentru flori si o seara buna va doresc!

L-am lasat vorbind si tipand dupa mine… iar eu nu mai cumpar flori niciodata. Data viitoare ii dau bani mamei sa-si ia singura.

Am stat 30 de minute in frig si am plecat duhnind a bautura si a flori, combinatie total nefericita.

Bat la usa, vede mama florile, se lumineaza toata:

M: Ce superbe sunt! Multumesc!

P: Da, ma rog. Ia-ti-le de-aici si vezi ca au saliva de tigan beat pe ele…

 

Cel mai important post

Acu’ ca s-a dus traficul generat de postul acela la care am primit multe laude si-njuraturi, pot sa scriu din nou despre lucrurile cu adevarat importante in viata. Sunt convinsa ca putini dintre voi realizeaza ce e cu adevarat important. Unii tin la familie, altii isi considera prietenii familie, altii vor masini, case, masini de tuns iarba, burlane, caini, pisici, mancare, excursii etc.

In realitate, va propun sa lasati superficialitatea la o parte si sa intelegeti ca cel mai important lucru din lume este ca in acest weekend este ziua Peculiarei. Inca putin si implineste cu un an mai mult decat a implinit anul trecut pe vremea asta.

Si pentru ca-s pe cale sa devin si mai inteleapta, daca se poate asa ceva, le urez distractie placuta prietenilor Peculiarei, care vor manca, vor bea si vor dansa gratis. Ma rog, vorba vine, ca totul in viata se plateste si pentru ca ziua mea e cu intrare, avand in vedere ca-s un fel de James Blunt al Capitalei, ca a trebuit sa suplimentez locurile ca sa multumesc pe toata lumea.

Adevarul este ca sunt extrem de deosebita, inteligenta si uluitoare. In plus, de azi sunt si mai roscata ca niciodata. Ideea este ca ma iubesc mult si in weekend-ul asta dau autografe.

In alta ordine de idei, astept cadourile de la voi (vezi pagina de contact). Accept posta, curier etc.

Vorbeam zilele trecute cu DeMaio, care a avut geniala idee de a se aduna cu fanii mei, aia care ma numeau patetica si proasta (+altii, desigur), sa-mi ia mult doritul Nikon D60. Accept VISA, Mastercard, Maestro.

De asemenea, astept orice informatie cu privire la locatia (din Bucuresti) in care as putea gasi parfumuri de la Prada.

In rest, imi plac surprizele, iar cadourile nasoale le vand oricum, e ok.

Daca puteti sa treceti de bodyguard-ul meu personal, sunteti invitati la petrecere.

Nu ma urati doar pentru ca sunt geniala. Urati-ma pentru ca-s aroganta si foarte roscata.

V-am pupat si la multi ani mie, ca-s fenomenala, zau asa!

 

Cutia cu reclamatii

Am deschis o linie telefonie speciala, pentru cititorii mei speciali. Vreau sa va ascult parerile. Chiar daca nu par interesata, sunt. Asa ca astept sugestiile si parerile dumneavoastra dupa semnalul sonor:

Pam Pam!

 

PANA MEA!

Doamne apara si pazeste! Ce am reusit sa starnesc! Nici nu mai incape comentariul meu printre toate reactiile la postul anterior. Asa ca-l fac post. Ce poate pricepe tot prostul. Promit sa vorbesc in termeni simpli. Ies din discutie cititorii obisnuiti, comentatorii inteligenti si capabili sa argumenteze ce spun.

Problema mea este a mea. Supararea mea e supararea mea. Ce fac eu, cand si cum si de ce este pur problema mea. Vreti sa aruncati cu acuzatii? N-aveti decat. Dar in alta parte. Nu scriu pentru toti retardatii, care se pare ca au ajuns cumva aici. Nu sunteti in stare sa pricepeti ca ceea ce scriu este parerea mea si numai a mea si imi asuma responsabilitatea spuselor mele. In acelasi timp, nu am aratat pe nimeni cu degetul. Este vorba de sistem per total si nici macar, este mai mult vorba despre ce simt eu. DE AIA E BLOGUL MEU! CA SA SCRIU CE VREAU EU! PUNCT!

Mai , tu ba lucrai la o firma ( de mm probabil ) , ba vorbeai de rezi ( ai luat sau nu concursul ?).Cum e posibil sa vii la 9 la spital , la un spital mare din Bucuresti?…Care e statului tau exact ?
Acum cateva posturi vorbeai parca de <spital> …prof. X e un gunoi ? Dr.Y de la ortopedie e un gunoi ??Dr anestezist Z trebuie impuscat ?Dr B ??? Dumnezeule mare…cred ca ai probleme mari rau de tot fetito !!!Eu nu stiu cum e faculatea in Bucuresti, n-am facut-o acolo , dar stiu destui MEDICI din bucuresti… Vad ca te potrivesti ff bine cu cititorii tai care-si imagineaza ca psihiatria e o facultate acolo..pe la medicina sau poate pe la psihologie ! – o rezidenta

Draga “o rezidenta”:

Ma scuzi ca te anunt, dar esti picata rau in freza. Lucrez unde vreau si nu este problema ta si a nimanui. Vorbesc si scriu despre ce vreau. Tu, se pare nu esti capabila sa pricepi acest lucru. Lucrez in cu totul alt domeniu, fac si medicina, sunt multifunctionala. Si desteapta pe deasupra. Spre deosebire de altii. Dar, din nou, nu dam nume.

E posibil sa vin la 8-9 la spital pentru ca, la noi in Bucuresti, spre deosebire de “la tine”, in Ciorogarla, exista o facultate care face niste reguli. Si, in general, te cam supui, ca de, asta ai ales.

Nu-i cunosc pe toti acei domni de care vorbesti tu si nici nu i-am acuzat vreodata de nimic. Cu ocazia ta, ma gandesc ca ar trebui sa fie obligatorie o evaluare psihiatrica pentru toti medicii. De fapt ma gandesc de mult, dar tu m-ai convins. Daca esti asa de rezidenta pe cat sustii, stii prea bine ca exista medicin buni si medici prosti. Daca te mai uiti si la tv, vezi cati oameni mor din cauza unora. Daca tie ti se pare normal, spanzaura-te. Daca nu, macar taci din gura.

Faptul ca am trecut si prin Floreasca nu inseamna ca ii cunosc pe toti si nu inseamna ca daca vorbeste despre medici in general, vorbesc despre ei. Cum pana mea mai respira unii, nu stiu. Si nu, nu ma refer la medici, ma refer la alde toi.

Ma satur pe zi ce trece de toti picatii-n cap care habar n-au despre ce vorbesc.

Am avut si profesori exceptionali, cu care am tinut de altfel si legatura si pentru care nu am decat cea mai mare admiratie. Din pacate, nu sunt toti la fel.

Ma crucesc pe zi ce trece de cati idioti imi trec pragul! Dispareti, in pana mea!

Daca va simtiti jigniti de ceva, mergeti si plangeti-va in alta parte. Nu mai am chef sa dau nici o explicatie nimanui, niciodata. Si nici nu trebuie.

Mai era un destept care, in urma celor scrise de mine, a concluzionat ca eu omor oameni. Pentru clarificare, inca nu am omorat pe nimeni, dar daca imi va trece el pragul, poate voi face o exceptie.

Si mai este un individ, care ma citeste de multa vreme si care se semneaza cu “eu”, caruia ii transmit ca-l credeam mai inteligent, fara nici o suparare. Ca tot scriu aici ce vreau.

Urmatorul pas este sa inchid acest blog, avand in vedere adunatura de maniaci, paranoici si retardati care s-a concentrat aici. Si am si sters cateva comentarii si voi sterge in continuare.

Mi-e sila!

O zi buna!