Se facea ca era ieri noapte. Tocmai iesisem dintr-un local plin de fum, la cele ce-mi pareau a fi -20 de grade. Si atunci m-a strafulgerat. Miroseam ca o scrumiera plina cu mucuri de tigara, in care plouase vreo 3 zile si in care mai balteau si alte gunoaie urat mirositoare. Haina mea noua si frumoasa putea a hoit ud. Parul imi mirosea la fel de imbietor. Acela a fost momentul in care am zis: “Imi bag picioarele! Ma las de fumat!”

Am revenit de cateva zile dintr-o tara in care nu exista loc in care sa se fumeze inauntru intr-alta in care nu gasesti loc in care sa nu se fumeze inauntru. Or fi spaniolii mai tampiti ca noi (si sunt), insa jos palaria pentru locurile smoke-free. Initial ma enerva cumplit ca nu puteam fuma la un cico, la un restaurant. Pana aseara, cand nu puteam respira in Centrul Vechi de atata fum si imbacseala. Toate simturile imi erau amplificate si parca auzeam fiecare fumator cum trage din tigara. Erau atatia… si atatea tigari. Si atata fum. La dracu’ cu mizeria asta si cu spaima mea de a ma izbi de o tentativa esuata de a renunta la fumat.

Incerc. Iese, bine. Nu iese, poate data viitoare. Urasc gustul, urasc mirosul, urasc si pretul, iar in 2 saptamani ma mut intr-o tara in care e “lame” daca fumezi si fumatul este descurajat pe toate caile.

Tot drumul spre casa a fost o contemplare a existentei mele de fumatoare. Si ce daca nu o sa am ce face cu mainile? Cu plasturi am incercat. Nu se pot fuma si lasa lipici pe piele 1 saptamana dupa ce ii smulgi. Nicorette nu a fost mai reusit, ca ma zgaria pe gat. Dar e poate cea mai buna solutie. Incerc cu guma. Mai merita o sansa. Oricum am de facut cutii, incarcat camioane, inceput job nou, viata noua, acum e momentul sa ma desprind de tot ce imi era cunoscut, inclusiv de fumat. Gata, pana aici!

Toate predicile cu sanatatea le cunosc prea bine, ba chiar le promovez, dar parca de-a dracu’ aleg sa le ignor. M-am saturat sa fiu sclava unui obicei atat de dezgustator si nociv.

Din Centrul Vechi pana acasa am facut o plimbare la rece. Gata, nu mai invart lucrurile, nu mai cantaresc riscuri, beneficii, ca nu m-au ajutat in trecut. O fac si gata.

Nicorette avea mai multe concentratii parca, in functie de cat fumezi pe zi. Dar probabil ca nu au toate concentratiile disponibile, asa ca iau ce-o fi. Era cat pe aci sa-mi gasesc o scuza de a nu mesteca Nicorette din cauza concentratiei gresite. Iau orice concentratie si mestec dimineata la cafea.

Am vreo treaba sociala in urmatoarele 2 saptamani? Nu stiu… dar o sa evit iesitul in fum si gata. Si cafeaua poate. Si alcoolul. Oricum am extrem de multe de facut. E numai bine. Super! Si ma bag si la o albire de dinti, ca sa imi fie si mai greu sa-mi mai aprind apoi vreo tigara, numai la gandul ca am dat atatia bani. Gata. Fac si programare la dentist maine.

Ah, ce frumos se aseaza lucrurile in viata. Insa nu am sa astept pana maine, imi zic. Ma duc acum la o farmacie non-stop si rezolv treaba. M-am saturat sa tot aman.

Am in apropierea casei o farmacie non-stop cu de toate, inclusiv cu un adaos de 200%. Dar nu conteaza. Daca-s proasta, platesc.

Si ploua. Sau ningea, ca nu mi-e foarte clar ce se intampla in ultimele zile in Romania. Si era frig, insa eu eram atat de hotarata incat chiar ca nu ma mai oprea ceva.

E un sentiment atat de maret sa fii atat de hotarat si de neclintit. Nu mi s-a mai intamplat in aceasta privinta.

Urc triumfatoare scarile farmaciei, asteptand aplauze. Cred ca farmacistele devin pline de admiratie cand au un client care cumpara Nicorette in miez de noapte. Va dati seama ce hotarat si pus pe treaba trebuie sa fie.

Stau frumos la rand, cu spatele drept si mandra de decizia si hotararea mea. Farmacista nu parea asa vesela ca mine, dar sigur isi va schimba mimica in cateva secunde. Imi vine randul:

“Buna seara! Aveti Nicorette?”

“Nu.”

M-am dus acasa, am fumat o tigara si m-am culcat.

Traiesc intr-un fel de film de groaza de cateva luni incoace. Un fel de SAW, cu 5 oameni inchisi intr-o camera timp de 6 luni.

Sunt foarte critica, stiu. Si am mari dificultati in a accepta tampiti in jurul meu. Asadar, sunt foarte selectiva. Ma straduiesc totusi sa devin mai ingaduitoare. De fapt, ma straduiam, caci experienta ultimelor luni ma face sa ma dau batuta. Imi amintesc de psiholoaga pe care o vizitam frecvent intr-o vreme indepartata, care imi zicea ca e important sa fii tolerant cu cei care pot mai putin decat tine. Incerc, insa cand vine vorba de constructii total gresite, devine imposibil pentru mine. Prefer sa ma tai si sa ma izolez, sa mor singura in munti sau sa ii omor pe toti.

Mi-e asa greu sa accept ca exista atatia idioti pe lumea asta si sunt eu si mai idioata ca ma mir de asta zilnic. Si asa mi-a fost dat, dupa cum spuneam, sa traiesc in izolare, caci altfel nu pot sa o numesc, alaturi de alti 4 oameni. Circumstantele sunt de asa natura horror, incat stam in aceeasi camera 3/4 din zi, in fiecare zi. Si ce e si mai rau este ca trebuie sa interactionam intens. Iar asta ma doare.

De parca nu ar fi fost suficient, mai locuim si in acelasi bloc, la acelasi etaj, in apartamente alaturate si atat de prost izolate incat ii aud si cand casca. Ba mai mult, stam intr-o statiune superba, care insa e cam abandonata din cauza crizei, si intr-o tara in care nimeni nu vorbeste alta limba in afara de spaniola. Sau, si mai reu, desigur, catalana. Spania este realmente mai rau decat Romania… sau nu stiu, ma mai gandesc. Dar asta este alta poveste.

Scopul acestei izolari este participarea la un curs de limba intensiv. Acum, oricine a invatat vreodata o limba straina, stie ca prin intermediul proiectelor pe care le ai de facut ajungi sa-ti cunosti colegii destul de bine. Mai bine decat ti-ai dori. Trebuie sa inveti sa explici, sa povestesti, sa argumentezi. La ultimul capitol am mari probleme. Pentru ca omul are nevoie de creier ca sa argumenteze ceva, de logica, de tact, de bun-simt. Iar 2 romani si 2 bulgari s-au nimerit sa nu aiba niciuna din aceste abilitati oricum rar intalnite.

Stau permanent cu niste oameni carora nu le prea intra nimic in cap, care de care mai frustrat si cu mai multe tulburari de personalitate. Refuza sa accepte cultura tarii in care urmeaza sa traiasca incepand din martie. Nu pot… iar asta va fi o mare problema de integrare.

Mai mult, cat de critica sunt eu, pe atat de sincera ma arat. Nu te plac, nu ma imprietenesc cu tine. Am ceva de spus, spun. Insa est-europenii au inradacinate in ei ramasitele comunismului. Asa ca ne susotim, ne zambim frumos, insa ce se intampla pe la spate, sa te fereasca Dumnezeu…

Si, desi nu este nicio competitie intre noi, cei 4 se comporta de parca ar fi. Am o ureche extraordinara pentru limbi straine si nu sunt modesta cand vine vorba de asta. Sau de faptul ca sunt mult peste nivelul lor. Iar astea nu sunt doar observatiile mele, asa ca inca nu am luat-o razna de tot. Asa ca in loc sa ne sustinem reciproc, sa invatam impreuna, caci avem acelasi scop, cel putin pana la un punct, sa ne ajutam, stam si ne injuram pe la spate si ne macina invidia zi de zi. Iar eu sunt, ca sa ii citez pe prietenii mei romani, “de cacat”… si multe altele pe care le-am auzit, din nefericire, involuntar, prin peretii de hartie ai apartamentului meu. Altfel, tare ne zambeam si eram prieteni. Dar pentru ca relatiile lor personale sunt lipsite de comunicare, sex sau orice bucurie a vietii, stam cu ochii pe vizor si judecam ce fac altii. Iar la curs judecam in continuare. Am o sila profunda fata de acesti oameni fatarnici. Dupa ce am plans 2 zile neincetat, caci ma cunosc si pot fi de cacat, insa nu am fost si nici nu sunt, m-am ridicat de pe podeaua baii si am zis ca trebuie sa rabd, ca altceva nu am ce face. Tot prin pereti am auzit ca sunt de cacat pentru ca indraznesc ocazional sa mananc un mar la curs, avand in vedere ca tine toata ziua, cu 2 pauze a cate 10 minute fiecare. Evident, frustrarile lor sunt cu totul altele. Si de atunci ne evitam cu relativ putin succes. Insa astept cu nerabdare sa scap de aici, sa ne mutam impreuna in aceeasi tara, in care sa ii fereasca Dumnezeu sa aiba nevoie de ceva de la mine vreodata…

Macar de ar fi avut cei 7 ani de acasa incat sa-si ceara scuze. La fel de fatarnic cum mi-au si zambit si m-au invitat la nunta lor inainte, prin cuvinte calde precum “atat de mult ne-am dori sa fii alaturi de noi”.

Iar asta este incursiunea mea prin prostia umana, pe care ei tin sa si-o expuna in fata unei profesoare minunate, cu atat de mult talent si bun-simt si cu infinita rabdare. Incerc sa invat de la ea si partea cu rabdarea, nu numai cu limba, insa nu reusesc.

Mai am o luna si scap din infernul in care traiesc. Insa pana atunci, imi cam suna apa-n cap si-mi vine sa-i imping pe toti pe scari si apoi sa ii intreb daca sunt ok. Sunt la capatul puterilor si al rabdarilor. Imi lipseste atat de mult o conversatie cu un om inteligent, cu un min. de cultura generala si educatie. Asa ca am ajuns sa vorbesc singura pe strada…

Stiti acele zile in care esti plin de draci si mai bagi si un alcool. Si te apuca dracu vorbaria, in loc sa te culci ca omul sanatos la cap. Si faci cacatul prastie. Evident, pare logic sa te culci, dar cand esti ametit si viata pare fara sens, o iei pe aratura.

Cum am facut eu azi. Veti spune ca e cam devreme, ca sa zic asa.

Ei bine, fiind ultima mea zi la serviciu(l actual), am zis sa dau o tarie colegilor mei. S-a intamplat ca unul din colegi sa fie si cel cu care am avut o aventura de vara, caci ce e vara fara o aventura fara de sens?! Si s-a mai intamplat ca alt coleg sa fie prietenul lui, care a pus ochii pe mine de mai multa vreme.

Sunt respectabila, imi place sa cred. Dar dintr-o “sarbatoare” a iesit un mare rahat. De ce? Pentru ca am baut. Nu mult, dar eu am grija sa o iau pe campii si dupa o bere.

Si ce-a iesit… Dumnezeu cu mila. Mai ca nu mi-am umplut toate fostele “relatii” de sms-uri de dulce, caci pe cine am putut, am tarat prin noroi cu hotarare.

E nevoie de 100 ml vodca pentru a realiza ca sunt “cealalta femeie”. Da, tristul adevar asta e. Si pare-mi-se ca asta voi fi mereu. Sunt grozava pentru o aventura. Dar atat. Pentru ca intotdeauna va exista “o alta”, prima, cea care conteaza, care va astepta acasa barbartul infidel. Nu cred ca e mai castigata decat mine, dar cu siguranta nu se simte la fel de ieftina.

“Esti superba”, mi se spune. Dar nu atat de superba incat sa merit mai mult de o privire lasciva si o laba trista pe sest.

Pai normal ca toate tentativele mele de relatii sunt esuate intr-un mare fel, daca am invatat ca sunt “o aventura”. Inca sunt pilita, e clar, caci altfel nu scriam acum. Si cand m-oi trezi maine sa citesc, o sa ma apuce plansul.

Dar plansul de rusine e mai putin grav decat plansul pe care l-am tras asta seara in drum spre casa.

Ce poate fi mai urat, ce te poate face sa te simti mai ieftin decat faptul ca esti “un futai meserias” si punct?

Partea de cacat, inca una, e ca as prefera sa fiu o pitipoanca proasta si sa nu-mi dau seama de toate astea. Viata mea ar fi mai linistita. Nu mi-as mai face procese de constiinta ca sunt fututa si apoi anuntata ca “o sa am un copil”, “am o relatie de 10 ani”, “nu vreau mai mult” etc.

Cum o fi sa fii aia care asteapta acasa? Rational vorbind, nu cred ca e mai bine. Dar macar nu cred ca aia se simte zilnic ca o carpa fluierata pe strada si apoi scuipata.

Asta seara, in timp ce eram din nou fantezia si aventura unui alt idiot, am indraznit sa intreb de ce. De ce trebuie si la ce e buna aia de acasa. Raspunsul l-am scos cu clestele si nu a meritat: “Mi-e mila de ea.”

M-a lasat fara cuvinte. Mila? De ce? Nici nu am intrebat mai departe. Atat de trist mi s-a parut. Si adevarul e ca e trist si pentru mine, si pentru ea si pentru toata lumea.

Nu, nu as vrea parca sa fiu nici aia de acasa. Dar nici sa fiu eu nu-i bine. Am ciunga pe fata? Nu inteleg… De ce-s buna doar de un futai si atat?!

Si partea superba e ca aflu ulterior. Flirtam, ne seducem si pe urma mi se inchide usa-n nas.

Am reusit cu succes sa transform ultima mea zi lucrata in Romania, care ar fi trebuit sa fie un ramas bun frumos, in cea mai josnica si mizerabila experienta din cate am trait.

Si de parca nu era suficient, pilita si injosita, m-am apucat sa scriu sms-uri. Grozav!

Pentru ca mi-am dat seama ca nici macar nu am cu cine sa vorbesc despre jegul in care ma aflu si despre cum pot sa ma simt de ordinara. Asta e adevarul. Nu am cu cine.

Mergeam spre casa si plangeam. Rar plang. Si tare as fi vrut sa imi aline cineva durerea. Nu era nimeni in agenda mea telefonica pe care as fi sunat si in fata caruia m-as fi deschis. Ironic e ca scriu pe blog despre asta.

Si totusi nu-mi iese din cap… si nici din suflet.

Mai mult, imi dau seama ca daca lucrurile nu-mi ies bine in strainatate, nu ma mai pot intoarce in veci de unde am plecat.

Imi amintesc cum prietenele mele ma sicaneaza ca pica barbatii ca mustele in jurul meu, ca am nu stiu ce cacat de sex appeal, ca o pula. Cand le spun ca ma simt singura si uneori imi doresc pe cineva aproape, aud “hai ma, ca tu pui mana pe telefon si se rezolva”. Daca indraznesc sa le contrazic, sunt aroganta si ma dau in spectacol. Putin stiu ele cat de singura sunt in realitate si cum nu se rezolva nimic cu niciun telefon.

Realizez in acelasi timp ca probabil eu am o problema de atitudine daca numai asta atrag. Dar nu stiu unde gresesc si cu ce.

Nu vreau sa fiu cea care asteapta acasa. Nu caut sa ma marit. Nu caut decat sa nu mai fiu tratata ca o carpa.

Si nu m-as simti chiar atat de ieftin daca as considera ca macar un “la revedere” merit. Dar mi s-a demonstrat ca si asta e prea mult. Si din nou intra prietenele in actiune… cum sa ma simt atat de invizibila si ieftina cand roiesc barbatii in jurul meu? Cum pot sa spun ca ma simt asa? Sunt o nerecunoscatoare! Da, cine nu-si doreste sa fie sedus, ridicat in slavi si azvarlit apoi, la scurt timp, ca pe ultimul gunoi?!

Dar da, pun mana pe telefon si se rezolva…

Ca sa zic asa, daneza e o limba incantatoare. Imi vine sa rad cand ma aud vorbind. Culmea e ca sunt chiar dedicata. Ma rog, nu e chiar culmea, ca o invat ca sa ma scald in bani. Deci mijloacele devin o placere. Gramatica nu e grea deloc. Pronuntia e cu totul alta poveste. E complicat sa-ti rasucesti limba si sa te abtii sa nu vomiti in acelasi timp ca sa poti sa ceri o paine la butic.

ImageIn Bucuresti (cel putin) nu se fac cursuri de daneza pe nicaieri. Ceea ce e bine, zic eu, ca daca s-ar umple si Danemarca de romani asa cum s-a intamplat cu Spania, Franta, Italia and co., m-as muta in Papua Noua Guinee.

Orice limba straina are un cap su o coada. Pana si daneza. Treaba e ca astia care au conceput ceva cursuri, nu i-au gasit nici capul, nici coada. Iar firma care-mi ofera mie materialele este de-a dreptul oligofrena.

Cand inveti orice limba, incepi cu “buna ziua”, “eu ma numesc” etc. Nu si cand inveti daneza.

Seria de cursuri pe care tocmai am terminat-o m-a invatat multe alte lucruri aparte. De exemplu, m-am interesat pe cont propriu cum sa cer paine, ca ei mi-au oferit posibilitatea de a cere varza fiarta. Acum poate n-am fost eu atenta la ce mananca danezii, dar varza fiarta nu pare sa fie pe toate drumurile.

Oricum, cursurile mele sunt o serie de discutii stupide intre oameni si mai stupizi, cu voci relativ infricosatoare. La masa de Craciun, de exemplu, nu invat feluri de mancare sau tacamuri sau chestii tangentiale. La masa mea daneza de Craciun stau 3 oameni. Soacra, nora si un baiat care nu am inteles exact daca e sotul sau vreo ruda a cuiva din acelasi dialog. Soacra o intreaba pe nora cat de mult ii lipseste Spania si ea povesteste cum e viata in Spania. Fix ceea ce cred ca vorbeste orice danez la masa de Craciun. Si ma si ajuta sa stiu daca familiile sunt fericite in Spania, avand in vedere ca eu ma mut in Danemarca. Toate dialogurile sunt cretine oricum ar da-o.

Apoi mai am o relatie intre John si Mette. Mette e gagica, macar atat. Se intalnesc la o petrecere, isi zambesc, nu schimba prea multe cuvinte in daneza sau in orice alta limba, apoi John moare dupa Mette. Inainte sa faca sex, se termina lectiile. Deci n-am aflat nimic. Nici cum sa flirtez in daneza, nici vreo poveste de dragoste de-a lor.

Apoi, la cumparaturi, am gasit alte surse ascunse mai destepte, care ma invata asa:

- Aveti lapte?

- Da. Va dau un litru?

- Cat costa?

- 10 kr.

- Prea scump. Vreau juma de litru sau 1/4. Si as vrea si 2 paini.

Ma invata chestii practice, cum ar trebui sa te invete orice curs de limba: 1, 1/2, 1/4, lapte si ca danezii sunt zgarciti.

Din nefericire, sunt obligata sa urmez cursurile pe care mi le da firma cu pricina, care suna cam asa:

- Aveti lapte?

- Nu.

De asemenea, dupa acest raspuns, pot foarte simplu sa folosesc capitolul de “venting your spleen” si sa o injur pe vanzatoare de mama, copii si soacra. In daneza, desigur. Asta teoretic, pentru ca injuraturile daneze sunt putin dubioase. “Rend mig i røven!” zici cand vrei sa transmiti “Fuck you!”, desi traducerea exacta este “Fuck me in the ass!”. Sau poti sa zici simplu “Fuck you!”: “Rend mig!”, dar de fapt zici tot “Fuck me!”, fara alte adaugiri macar.

Mai am putin si plec pe malul marii, unde voi face cursuri mega intensive. Sper totusi sa se schimbe tonul, caci altfel discutiile cu viitorii mei pacienti danezi vor fi:

- Aud voci care imi spun sa ma omor.

- Ok.

- Si am vedenii cu diavoli si gandaci.

- Aveti lapte?

- Ajutati-ma!

- Nu.

Pam Pam!

M-a palit azi. Plec. Deci ma mut cu totul. Probabil ca o sa ma mai paleasca de cateva ori si o sa mai scriu cateva posturi similare, la fiecare revelatie. What the fuck am I doing?!

Cand am acceptat eu sa plec? M-a intrebat cineva? Cand am zis “da”? Mi-am dat seama ca de vreo luna incoace, m-am cam mutat la serviciu. Workoholica am fost mereu, dar totusi… 7-8 ore peste program suna mult. Cred ca imi dau seama ca plec si ca n-o sa mai stau acolo, asa ca stau cat mai apuc.

Azi, in drum spre casa, mi s-a facut dor de Berceni. Ce mama naibii e cu mine?

Las totul. E un sentiment bizar. Bun si rau in acelasi timp. Am inceput sa ma gandesc la ce se gandesc oamenii normali cand pleaca. M-am trezit cu propria-mi voce in cap spunandu-mi ca imi las prietenii. Si eram trista. A durat vreo 3 minute tristetea mea. Pana mi-am dat seama ca nu am prieteni. Dar vad ca rasar multi cand aud ca plec in locuri pe care si-au dorit toata viata sa le viziteze. Bai, asta e adevarul. Nu avem prieteni. Nimeni n-are. E o laba. Si apoi m-am intristat si mai mult. A mai durat 3 minute. Pana mi-am dat seama ca e motiv de bucurie. Nu ma tine nimic legata. E motivul pentru care banuiesc ca sefa mea ma exploateaza in exces. Ca sunt atat de libera incat sa fac ce vreau si ce simt. Putin stie ea ca mi-as dori uneori sa fiu legata ca ea, sa am dileme existentiale si sa pot sa spun ca as pleca, dar… Adevarul e ca as pleca. Si plec. Niciun dar. Eh, cat n-as fi dat sa am un “dar”. Dar poate gasesc dar-ul in alta parte. Naiba stie cum e mai bine.

Apoi mi-am auzit iar vocea si am dat in solilocvie pe strada. Imi spunea ca imi las toata viata aici. Si iar m-am intristat. 2 minute de aceasta data. Ce viata am aici? N-am nimic aici si am tot in acelasi timp. Dar tot ce am e in mine si cu mine iau. O sa las bambusul, ca a inceput sa traga niste radacini in vaza si nu mai pot sa-l scot. Dar ma scot pe mine pana nu prind niste radacini bolnavicioase.

Tot vocea malefica m-a facut sa ma simt nesigura. Cum sa plec in lume asa? Cum sa plec in necunoscut? Stai aici, unde stii cum e, unde esti in siguranta. Si asa am mai realizat ceva. Ca suntem niste tampiti. Evident ca alegem mereu ce cunoastem, bun sau rau. Si avem impresia ca asa ne e mai bine. O alta laba. Daca stai in apartamentul tau de 30 de ani, cu acelasi job de 20, cu aceiasi vecini de 60 ai senzatia ca esti in siguranta, la locul tau. Ca nimic nu te poate lua prin surprindere. Si cu toate astea, iubitul tot fuge cu o artista si tu ramai uimita, cainele tot iti moare, chiar si in casa in care ai copilarit, parintii se duc si ei etc. Si atunci unde mai e “siguranta”?

Singura treaba e ca ne amagim ca daca ne mor parintii si noi punem seara capul pe aceeasi perna pe care l-am pus in ultimii 20 de ani durerea e mai mica. Dar nu e. Dimpotriva, perna e plina de acarieni. Asta daca nu esti vara’mea care o da la curatat la fiecare 2 luni.

Ne invartim ca un coi intr-o galeata, dragi prieteni.

Iar eu tot n-am nici cea mai vaga idee ce naiba fac cu plecarea asta. N-am niciun plan. Nicio schema. E infricosator. Si misto in acelasi timp. Poate s-o alege praful de mine. Sau poate nu. Noi sa fim sanatosi.

Pam Pam!

N.B.: Post oligofren scris in momente de maxima anxietate si lipsa de alcool si tigari. Va pup!

O prietena de-a mea s-a mutat intr-un loc nou de vreo luna si jumatate. Ii cam suna apa-n cap si nu cunoaste pe nimeni. Am venit cu propunerea sa iasa in lume si sa intre in vorba cu cine are chef. Mare i-a fost uimirea ca am putut spune asa ceva si mi-a replicat rapid “Eu nu sunt ca tine.” Ca mine ca ma doare-n pix, adica, si nu-mi fac atatea probleme. Drept urmare, nici apa-n cap nu-mi suna. Nici optiunea cu “a te simti bine cu tine insuti” nu a prins. Am zis ok, atunci have fun intre 4 pereti, ce sa zic.

Si asa s-au nascut aceste randuri, pe care i le dedic cu draga inima ei si tuturor celor care dau 2 parale pe orice.

Sunt atatea lucruri pe care nu le facem in viata asta scurta de teama sa nu fim judecati, criticati, aratati cu degetul. Sunt tot atatea lucruri pe care nu ni le dorim sa le facem, dar le facem ca sa fim placuti, iubiti, intelesi. In final, ajungem sa avem tot ce nu ne dorim si sa ne dorim tot ce nu avem.

1. Pentru ca nimanui nu-i pasa, zau

Ai vrea sa intri in vorba cu cineva, dar nu o faci. Daca pari stupid? O sa creada ca esti un ciudat. O sa iti intoarca spatele. O sa rada de tine. O sa te simti de cacat. O sa, o sa. Adevarul e ca habar n-ai ce o sa se intample, dar crezi ca esti atat de clarvazator incat stii. Asa ca nu faci ce ai vrea, de teama ca o sa iasa un cacat. Iese un cacat oricum, sa stii. Ce-ai avut si ce-ai pierdut?

Vezi niste pantofi care iti plac mult, dar nu-i iei ca ai arata caraghios in ei, chiar daca sunt comozi. O sa te arate lumea cu degetul. Ce-o sa zica?

Sa iti spun eu ce-o sa zica: nimic. Chiar nimic. Nimanui nu-i pasa de tine. Pe toti ii doare in pix de ce ai tu in picioare. Nu le pasa nici cat negru sub unghie ca ai intrat in vorba cu ei, desi nu-i cunosti. Treaba e ca-ti imaginezi ca dupa ce va trece momentul incomod, oamenii astia te vor tine minte si vor vorbi despre tine toata viata. Se vor intalni cu prietenii si le vor spune despre ciudata care a vorbit cu ei. Apoi prietenii o sa povesteasca la serviciu. Si apoi jurnalistii o sa scrie articole despre tine.

Un alt adevar: esti mic si neinsemnat. Cui crezi ca-i pasa de ce faci sau zici? Nimanui. Poti sa ai cei mai caraghiosi pantofi, nimanui nu-i pasa. Iar daca cineva se uita ciudat, cum trece de tine, cum uita. Oamenii au problemele lor, au viata lor. Nimeni nu sta sa se gandeasca sau sa povesteasca despre tine pana i se acreste. Chiar nu esti asa de important, asa ca da-ti o palma.

Adevar: Nu esti cel mai ciudat. La un metru in spatele tau e unul si mai ciudat, care iti va fura lumina reflectoarelor. In secunda doi, Gigel care s-a uitat urat la pantofii tai o sa se uite urat la frizura celui din spate, care a avut curajul sa isi trosneasca o creasta verde. Iar in spatele lui e una grasa cu fusta pana sub fund. Iar in spatele ei e unul cu un picior mai scurt. Dar tu nu-i vezi, ca ai senzatia ca esti cel mai naspa si ca numai la tine se va uita lumea si numai pe tine te va judeca. Crede-ma, pe toti de doare fix in dos de ce faci, cum arati, ce invarti si de ce. O sa te uitam in cel mai scurt timp.

2. Pentru ca unii oameni nu o sa te placa in veci

Si nu o sa te placa niciodata, indiferent ce faci. Asa cum sunt oameni pe care tu nu o sa-i placi niciodata, indiferent ce fac. Mai mult, cu cat te dai mai mult cu curul de pamant, cu atat o sa te urasca mai mult. Si-ti mai irosesti si energia. Asa sunt lucrurile, asa sunt oamenii.

Intotdeauna o sa existe oameni care nu o sa te inghita. Resprezinta cantitate neglijabila si nu au niciun rol in viata ta. Exista si punct. Lasa-i sa existe si vezi-ti de treaba, pentru ca stii ce se intampla cand cineva nu te suporta? Fii atent: nimic! Nu se intampla nici cel mai mic ceva. Se intampla un mare nimic. Nu te suporta, nu le pasa de tine, nu o sa le pese niciodata si o sa-si vada de ce e important pentru ei. Iar tu ar trebui sa faci la fel.

3. Pentru ca altele conteaza mai mult

Din fericire, cei care nu te plac nu reprezinta majoritatea. De asta nici nu conteaza. Nu te mai chinui sa cuceresti toti necunoscutii care nu te plac, cand ai atatia cunoscuti care te plac si in preajma carora te simti bine. Ai familie, ai prieteni, ai colegi. Cultiva relatiile care conteaza si care au o sansa.

4. Pentru ca lucrurile sunt fix asa cum sunt

Esti un om mic intr-un univers mare, inconjurat de alti oameni mici, copaci, masini, casute, furnici, mere si catei. Nu o sa reprezinti niciodata mai mult. Nu o sa schimbi niciodata nimic. Vezi-ti de treaba si nu te mai ambala aiurea. Ia lucrurile asa cum sunt. Ia oamenii asa cum sunt. Lasa totul sa existe in acest mare nimic. Bucura-te de ce poti sa te bucuri. Iubeste pe cine poti sa iubesti. Cumpara ce poti sa cumperi.

5. Pentru ca lucrurile valoroase nu sunt in viitor, ci acum

Inceteaza, in pana mea, sa mai astepti momentul in care: o sa ai mai multi bani, o sa te iubeasca printul pe cal alb, o sa, o sa. Ca atunci iti va fi mai bine. Asteptam mereu altceva decat este. Si ghici ce? Tot ce va fi vreodata este chiar acum. Ne irosim timpul aiurea proiectand asupra altora propriile ganduri si imaginandu-ne ce va sa vie. Si mai ghici ce? Ce-ti imaginezi acum ca va fi peste 3 saptamani, nu va fi niciodata. Dar alegi sa-ti pierzi timpul proiectandu-te in viitor. Si timpul trece, jur. Si se duce dracu tot. Si imbatranesti si mori asteptand. Foloseste ce ai acum. Fa ceva cu Acum. Ca Acum e tot ce ai si tot ce vei avea vreodata.

Ce sa mai zic de ce A Fost… e si mai penibil sa-ti pierzi timpul cu A Fost. Ce-ar fi sa nu-ti mai pierzi timpul si energia cu ce A Fost sau cu ce CREZI ca Va Fi?! Ia vezi ce E.

6. Because F*ck it!

Pam Pam!

Na ca am revenit. Din nou. Tot sper ca poate imi voi face un relativ obicei din a scrie pe aici, ca e locsorul meu, insa nu-mi prea iese. Oricum, in scurt timp, daca iau o life-altering decision, cred ca ma voi lipi de blogul asta ca musca de rahat.

In ultima vreme sufar de o marcata iritabilitate si irascibilitate. Faptul ca nu imi dadeam seama de ce sunt asa dracoasa ma facea sa fiu si mai nervoasa. Mi-am dat seama. Tot dracoasa sunt, dar macar stiu de ce.

Ma gandesc de mult sa ma mut dincolo de granitele noastre minunate. Insa am considerat ca e timp. Nu-mi facusem niciun plan anume. Am zis ca peste vreo 2-3 ani va fi ok. Si fortata de imprejurari pana la urma, avand in vedere ca stiu ca m-am nascut in tara gresita. Dar oricat de cacacioasa e treaba aici, e treaba mea. Si mi-ar lipsi. Oricum, imi luasem o marja suficient de larga pentru a ma acomoda cu ideea. Nu plec maine, imi ziceam mereu.

Ca sa-mi fac mana si sa interactionez cu tarile civilizate, mi-am luat inima-n dinti, fara sa ma gandesc prea mult, si mi-am lansat oficial dorinta de a pleca. Am aplicat, m-am dat rotunda si am zis ca-s prea tanara sa ma bage marii bosi in seama, dar e momentul sa invat din greseli.

Mare mi-a fost surpiza dupa ce am trimis actele ca m-au si chemat la interviu, dupa un alt oarescare interviu pe Skype. M-am incuiat in birou si am inceput sa trepidez. Dar eu nu plec acum, ci peste 2-3 ani. Dar nu voiam neaparat acolo. Dar cum o fi acolo?! Dar de ce?

Interviul se tinea la Barcelona, orasul meu de suflet, asa ca am zis ca macar pot sa fac o plimbare pana acolo. Si am zis ok, vin la interviu. A fost frumos la Barcelona, evident. Cand m-am intors am inceput sa-mi dau seama ce se intampla. Oare vreau sa plec acum? Oare pot sa invat o limba asa imbarligata? Oare as ramane acolo? Ce ma tine sa nu plec? Nimic. Trist. Dar era ok. Daca nu ma accepta, am scapat de o grija. Dar daca ma accepta? Ce ma fac? Daca nu ma accepta, sunt nesimtiti si o sa ma simt jignita. Dar nu stiu daca vreau sa ma accepte. Sa nu ma vorbim de faptul ca la interviu am fost hipomaniacala si i-am acaparat pe indivizi total, ca ajunsesera sa-si ceara scuze ca ma intrerup. Am fost super relaxata, pentru ca nu ma gandisem serios sa plec, dar imi exersam capacitatea de a ma da super impresionata de posibilitate. Mai ales ca oferta lor, trebuie sa recunosc, e cam once in a lifetime si prima de acest gen si anvergura.

Si ca sa nu va mai tin in ceata, e vorba de a ma muta in Danemarca. Treaba imputita e ca de cand am venit din Spania, tot invart posibilitatea si incepe sa-mi placa mult. Se pare ca i-am impresionat la interviu, ca dupa o saptamana am primit biletul de avion sa vin acolo sa-mi arate care e treaba. Eh, de atunci m-au apucat dracii. Adica baietii astia nu m-au ajutat deloc… puteau si ei sa ma respinga si era mai simplu. Acum trebuie sa iau decizii. Si suge. Urasc deciziile. Si cum sa plec? Eu fac o tulburare de adaptare daca pleaca sefa mea in concediu si ma lasa cu toata treaba, daramite sa plec eu in Dk… fara sefa mea. Da, imi iubesc sefa, e drept.

Tot ce s-a intamplat de atunci nu a facut decat sa ma enerveze si mai tare, sa ma dezguste tot ce se intampla in Romania si sa ma impinga spre Danemarca. Dar in acelasi timp, am inceput sa iubesc si Berceniul. Are si el farmecul lui, ce sa zic.

Partea nasoala e ca de o saptamana tip la toata lumea. Mereu am zis ca nu plec maine, nu? Nu plec maine, ci marti, e drept.

Cand ma gandesc la diverse tari, mi se contureaza in cap cate o imagine. In Franta vad stradute cu franzele si frantuzoaice nepieptanate. In Spania vad caldura, umezeala si spanioli frumosi. Portugalia are gustorul vin de Port. Germania nu a auzit vreodata de haos. Grecia sta cu burta la soare, soarbe cafele si canta toata ziua, iar seara se intreaba de ce e la pamant. Si asa mai departe. Dar cand ma gandesc la Danemarca, imaginea e un mare blank. In afara de vikingi, care oricum nu mai sunt acolo, nu e nimic. Citesc numai de bine despre tara asta. Dar tot nu am o imagine in minte. Si tot ce stiam despre tarile nordice, in general, nu se aplica in acest caz. De exemplu, unde m-as duce nu e asa frig. Ba mai mult, au si vara si plaje si poti sa te balacesti fara sa te izbesti de vreun iceberg. E un loc incarcat de istorie, cultura, cica oameni prietenosi. Oare or fi si sexy? Daca nu-s sexy eu nu merg.

Oare au alcool ca lumea? Ca daca n-am cu cine sa beau, e trist. Oare ei inteleg limba aia pe care o vorbesc sau fac misto? Oare de ce e viata asa misto acolo si de ce vad documentare pe BBC despre ditamai calitatea vietii daneze? Oare cum imi iau catelul acolo? Trebuie sa-i pun cip, ceva, parca. Dar nu imi bag fata la cala, ca va nenorocesc. Oare m-as adapta? Oare ce mama ma-sii ma asteapta?

Si uite asa sunt eu plina de draci, ca desi e netul plin de informatii, n-am nici cea mai vaga idee despre ce pana mea invart aia acolo. Si marti plec sa vad. Oricat as citit despre zona de nord a tarii, in care ar trebui sa ma mut, nu conteaza de fapt decat sentimentul pe care-l voi avea acolo. Si dupa ce ca n-am nicio imagine, n-am niciun sentiment inca. Ma dispera. Stiu clar ca sentimentul ma va impinge intr-o directie sau alta. Doamne, cate depind de sentimentul asta pe care nici macar nu mi-l pot imagina. Nu gasesc niciun downside in privinta plecarii. Dar sentimentul e baza.

Nu mai pot de nervi. Noroc cu Xanax-ul. Cert e ca daca plec, imi voi varsa depresia pe blog aproape zilnic. Asta daca nu ma voi ineca in bautura.

V-am pupat! Pam Pam!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 227 other followers