How to


Se facea ca era ieri noapte. Tocmai iesisem dintr-un local plin de fum, la cele ce-mi pareau a fi -20 de grade. Si atunci m-a strafulgerat. Miroseam ca o scrumiera plina cu mucuri de tigara, in care plouase vreo 3 zile si in care mai balteau si alte gunoaie urat mirositoare. Haina mea noua si frumoasa putea a hoit ud. Parul imi mirosea la fel de imbietor. Acela a fost momentul in care am zis: „Imi bag picioarele! Ma las de fumat!”

Am revenit de cateva zile dintr-o tara in care nu exista loc in care sa se fumeze inauntru intr-alta in care nu gasesti loc in care sa nu se fumeze inauntru. Or fi spaniolii mai tampiti ca noi (si sunt), insa jos palaria pentru locurile smoke-free. Initial ma enerva cumplit ca nu puteam fuma la un cico, la un restaurant. Pana aseara, cand nu puteam respira in Centrul Vechi de atata fum si imbacseala. Toate simturile imi erau amplificate si parca auzeam fiecare fumator cum trage din tigara. Erau atatia… si atatea tigari. Si atata fum. La dracu’ cu mizeria asta si cu spaima mea de a ma izbi de o tentativa esuata de a renunta la fumat.

Incerc. Iese, bine. Nu iese, poate data viitoare. Urasc gustul, urasc mirosul, urasc si pretul, iar in 2 saptamani ma mut intr-o tara in care e „lame” daca fumezi si fumatul este descurajat pe toate caile.

Tot drumul spre casa a fost o contemplare a existentei mele de fumatoare. Si ce daca nu o sa am ce face cu mainile? Cu plasturi am incercat. Nu se pot fuma si lasa lipici pe piele 1 saptamana dupa ce ii smulgi. Nicorette nu a fost mai reusit, ca ma zgaria pe gat. Dar e poate cea mai buna solutie. Incerc cu guma. Mai merita o sansa. Oricum am de facut cutii, incarcat camioane, inceput job nou, viata noua, acum e momentul sa ma desprind de tot ce imi era cunoscut, inclusiv de fumat. Gata, pana aici!

Toate predicile cu sanatatea le cunosc prea bine, ba chiar le promovez, dar parca de-a dracu’ aleg sa le ignor. M-am saturat sa fiu sclava unui obicei atat de dezgustator si nociv.

Din Centrul Vechi pana acasa am facut o plimbare la rece. Gata, nu mai invart lucrurile, nu mai cantaresc riscuri, beneficii, ca nu m-au ajutat in trecut. O fac si gata.

Nicorette avea mai multe concentratii parca, in functie de cat fumezi pe zi. Dar probabil ca nu au toate concentratiile disponibile, asa ca iau ce-o fi. Era cat pe aci sa-mi gasesc o scuza de a nu mesteca Nicorette din cauza concentratiei gresite. Iau orice concentratie si mestec dimineata la cafea.

Am vreo treaba sociala in urmatoarele 2 saptamani? Nu stiu… dar o sa evit iesitul in fum si gata. Si cafeaua poate. Si alcoolul. Oricum am extrem de multe de facut. E numai bine. Super! Si ma bag si la o albire de dinti, ca sa imi fie si mai greu sa-mi mai aprind apoi vreo tigara, numai la gandul ca am dat atatia bani. Gata. Fac si programare la dentist maine.

Ah, ce frumos se aseaza lucrurile in viata. Insa nu am sa astept pana maine, imi zic. Ma duc acum la o farmacie non-stop si rezolv treaba. M-am saturat sa tot aman.

Am in apropierea casei o farmacie non-stop cu de toate, inclusiv cu un adaos de 200%. Dar nu conteaza. Daca-s proasta, platesc.

Si ploua. Sau ningea, ca nu mi-e foarte clar ce se intampla in ultimele zile in Romania. Si era frig, insa eu eram atat de hotarata incat chiar ca nu ma mai oprea ceva.

E un sentiment atat de maret sa fii atat de hotarat si de neclintit. Nu mi s-a mai intamplat in aceasta privinta.

Urc triumfatoare scarile farmaciei, asteptand aplauze. Cred ca farmacistele devin pline de admiratie cand au un client care cumpara Nicorette in miez de noapte. Va dati seama ce hotarat si pus pe treaba trebuie sa fie.

Stau frumos la rand, cu spatele drept si mandra de decizia si hotararea mea. Farmacista nu parea asa vesela ca mine, dar sigur isi va schimba mimica in cateva secunde. Imi vine randul:

„Buna seara! Aveti Nicorette?”

„Nu.”

M-am dus acasa, am fumat o tigara si m-am culcat.

Stiti acele zile in care esti plin de draci si mai bagi si un alcool. Si te apuca dracu vorbaria, in loc sa te culci ca omul sanatos la cap. Si faci cacatul prastie. Evident, pare logic sa te culci, dar cand esti ametit si viata pare fara sens, o iei pe aratura.

Cum am facut eu azi. Veti spune ca e cam devreme, ca sa zic asa.

Ei bine, fiind ultima mea zi la serviciu(l actual), am zis sa dau o tarie colegilor mei. S-a intamplat ca unul din colegi sa fie si cel cu care am avut o aventura de vara, caci ce e vara fara o aventura fara de sens?! Si s-a mai intamplat ca alt coleg sa fie prietenul lui, care a pus ochii pe mine de mai multa vreme.

Sunt respectabila, imi place sa cred. Dar dintr-o „sarbatoare” a iesit un mare rahat. De ce? Pentru ca am baut. Nu mult, dar eu am grija sa o iau pe campii si dupa o bere.

Si ce-a iesit… Dumnezeu cu mila. Mai ca nu mi-am umplut toate fostele „relatii” de sms-uri de dulce, caci pe cine am putut, am tarat prin noroi cu hotarare.

E nevoie de 100 ml vodca pentru a realiza ca sunt „cealalta femeie”. Da, tristul adevar asta e. Si pare-mi-se ca asta voi fi mereu. Sunt grozava pentru o aventura. Dar atat. Pentru ca intotdeauna va exista „o alta”, prima, cea care conteaza, care va astepta acasa barbartul infidel. Nu cred ca e mai castigata decat mine, dar cu siguranta nu se simte la fel de ieftina.

„Esti superba”, mi se spune. Dar nu atat de superba incat sa merit mai mult de o privire lasciva si o laba trista pe sest.

Pai normal ca toate tentativele mele de relatii sunt esuate intr-un mare fel, daca am invatat ca sunt „o aventura”. Inca sunt pilita, e clar, caci altfel nu scriam acum. Si cand m-oi trezi maine sa citesc, o sa ma apuce plansul.

Dar plansul de rusine e mai putin grav decat plansul pe care l-am tras asta seara in drum spre casa.

Ce poate fi mai urat, ce te poate face sa te simti mai ieftin decat faptul ca esti „un futai meserias” si punct?

Partea de cacat, inca una, e ca as prefera sa fiu o pitipoanca proasta si sa nu-mi dau seama de toate astea. Viata mea ar fi mai linistita. Nu mi-as mai face procese de constiinta ca sunt fututa si apoi anuntata ca „o sa am un copil”, „am o relatie de 10 ani”, „nu vreau mai mult” etc.

Cum o fi sa fii aia care asteapta acasa? Rational vorbind, nu cred ca e mai bine. Dar macar nu cred ca aia se simte zilnic ca o carpa fluierata pe strada si apoi scuipata.

Asta seara, in timp ce eram din nou fantezia si aventura unui alt idiot, am indraznit sa intreb de ce. De ce trebuie si la ce e buna aia de acasa. Raspunsul l-am scos cu clestele si nu a meritat: „Mi-e mila de ea.”

M-a lasat fara cuvinte. Mila? De ce? Nici nu am intrebat mai departe. Atat de trist mi s-a parut. Si adevarul e ca e trist si pentru mine, si pentru ea si pentru toata lumea.

Nu, nu as vrea parca sa fiu nici aia de acasa. Dar nici sa fiu eu nu-i bine. Am ciunga pe fata? Nu inteleg… De ce-s buna doar de un futai si atat?!

Si partea superba e ca aflu ulterior. Flirtam, ne seducem si pe urma mi se inchide usa-n nas.

Am reusit cu succes sa transform ultima mea zi lucrata in Romania, care ar fi trebuit sa fie un ramas bun frumos, in cea mai josnica si mizerabila experienta din cate am trait.

Si de parca nu era suficient, pilita si injosita, m-am apucat sa scriu sms-uri. Grozav!

Pentru ca mi-am dat seama ca nici macar nu am cu cine sa vorbesc despre jegul in care ma aflu si despre cum pot sa ma simt de ordinara. Asta e adevarul. Nu am cu cine.

Mergeam spre casa si plangeam. Rar plang. Si tare as fi vrut sa imi aline cineva durerea. Nu era nimeni in agenda mea telefonica pe care as fi sunat si in fata caruia m-as fi deschis. Ironic e ca scriu pe blog despre asta.

Si totusi nu-mi iese din cap… si nici din suflet.

Mai mult, imi dau seama ca daca lucrurile nu-mi ies bine in strainatate, nu ma mai pot intoarce in veci de unde am plecat.

Imi amintesc cum prietenele mele ma sicaneaza ca pica barbatii ca mustele in jurul meu, ca am nu stiu ce cacat de sex appeal, ca o pula. Cand le spun ca ma simt singura si uneori imi doresc pe cineva aproape, aud „hai ma, ca tu pui mana pe telefon si se rezolva”. Daca indraznesc sa le contrazic, sunt aroganta si ma dau in spectacol. Putin stiu ele cat de singura sunt in realitate si cum nu se rezolva nimic cu niciun telefon.

Realizez in acelasi timp ca probabil eu am o problema de atitudine daca numai asta atrag. Dar nu stiu unde gresesc si cu ce.

Nu vreau sa fiu cea care asteapta acasa. Nu caut sa ma marit. Nu caut decat sa nu mai fiu tratata ca o carpa.

Si nu m-as simti chiar atat de ieftin daca as considera ca macar un „la revedere” merit. Dar mi s-a demonstrat ca si asta e prea mult. Si din nou intra prietenele in actiune… cum sa ma simt atat de invizibila si ieftina cand roiesc barbatii in jurul meu? Cum pot sa spun ca ma simt asa? Sunt o nerecunoscatoare! Da, cine nu-si doreste sa fie sedus, ridicat in slavi si azvarlit apoi, la scurt timp, ca pe ultimul gunoi?!

Dar da, pun mana pe telefon si se rezolva…

Ca sa zic asa, daneza e o limba incantatoare. Imi vine sa rad cand ma aud vorbind. Culmea e ca sunt chiar dedicata. Ma rog, nu e chiar culmea, ca o invat ca sa ma scald in bani. Deci mijloacele devin o placere. Gramatica nu e grea deloc. Pronuntia e cu totul alta poveste. E complicat sa-ti rasucesti limba si sa te abtii sa nu vomiti in acelasi timp ca sa poti sa ceri o paine la butic.

ImageIn Bucuresti (cel putin) nu se fac cursuri de daneza pe nicaieri. Ceea ce e bine, zic eu, ca daca s-ar umple si Danemarca de romani asa cum s-a intamplat cu Spania, Franta, Italia and co., m-as muta in Papua Noua Guinee.

Orice limba straina are un cap su o coada. Pana si daneza. Treaba e ca astia care au conceput ceva cursuri, nu i-au gasit nici capul, nici coada. Iar firma care-mi ofera mie materialele este de-a dreptul oligofrena.

Cand inveti orice limba, incepi cu „buna ziua”, „eu ma numesc” etc. Nu si cand inveti daneza.

Seria de cursuri pe care tocmai am terminat-o m-a invatat multe alte lucruri aparte. De exemplu, m-am interesat pe cont propriu cum sa cer paine, ca ei mi-au oferit posibilitatea de a cere varza fiarta. Acum poate n-am fost eu atenta la ce mananca danezii, dar varza fiarta nu pare sa fie pe toate drumurile.

Oricum, cursurile mele sunt o serie de discutii stupide intre oameni si mai stupizi, cu voci relativ infricosatoare. La masa de Craciun, de exemplu, nu invat feluri de mancare sau tacamuri sau chestii tangentiale. La masa mea daneza de Craciun stau 3 oameni. Soacra, nora si un baiat care nu am inteles exact daca e sotul sau vreo ruda a cuiva din acelasi dialog. Soacra o intreaba pe nora cat de mult ii lipseste Spania si ea povesteste cum e viata in Spania. Fix ceea ce cred ca vorbeste orice danez la masa de Craciun. Si ma si ajuta sa stiu daca familiile sunt fericite in Spania, avand in vedere ca eu ma mut in Danemarca. Toate dialogurile sunt cretine oricum ar da-o.

Apoi mai am o relatie intre John si Mette. Mette e gagica, macar atat. Se intalnesc la o petrecere, isi zambesc, nu schimba prea multe cuvinte in daneza sau in orice alta limba, apoi John moare dupa Mette. Inainte sa faca sex, se termina lectiile. Deci n-am aflat nimic. Nici cum sa flirtez in daneza, nici vreo poveste de dragoste de-a lor.

Apoi, la cumparaturi, am gasit alte surse ascunse mai destepte, care ma invata asa:

– Aveti lapte?

– Da. Va dau un litru?

– Cat costa?

– 10 kr.

– Prea scump. Vreau juma de litru sau 1/4. Si as vrea si 2 paini.

Ma invata chestii practice, cum ar trebui sa te invete orice curs de limba: 1, 1/2, 1/4, lapte si ca danezii sunt zgarciti.

Din nefericire, sunt obligata sa urmez cursurile pe care mi le da firma cu pricina, care suna cam asa:

– Aveti lapte?

– Nu.

De asemenea, dupa acest raspuns, pot foarte simplu sa folosesc capitolul de „venting your spleen” si sa o injur pe vanzatoare de mama, copii si soacra. In daneza, desigur. Asta teoretic, pentru ca injuraturile daneze sunt putin dubioase. „Rend mig i røven!” zici cand vrei sa transmiti „Fuck you!”, desi traducerea exacta este „Fuck me in the ass!”. Sau poti sa zici simplu „Fuck you!”: „Rend mig!”, dar de fapt zici tot „Fuck me!”, fara alte adaugiri macar.

Mai am putin si plec pe malul marii, unde voi face cursuri mega intensive. Sper totusi sa se schimbe tonul, caci altfel discutiile cu viitorii mei pacienti danezi vor fi:

– Aud voci care imi spun sa ma omor.

– Ok.

– Si am vedenii cu diavoli si gandaci.

– Aveti lapte?

– Ajutati-ma!

– Nu.

Pam Pam!

O prietena de-a mea s-a mutat intr-un loc nou de vreo luna si jumatate. Ii cam suna apa-n cap si nu cunoaste pe nimeni. Am venit cu propunerea sa iasa in lume si sa intre in vorba cu cine are chef. Mare i-a fost uimirea ca am putut spune asa ceva si mi-a replicat rapid „Eu nu sunt ca tine.” Ca mine ca ma doare-n pix, adica, si nu-mi fac atatea probleme. Drept urmare, nici apa-n cap nu-mi suna. Nici optiunea cu „a te simti bine cu tine insuti” nu a prins. Am zis ok, atunci have fun intre 4 pereti, ce sa zic.

Si asa s-au nascut aceste randuri, pe care i le dedic cu draga inima ei si tuturor celor care dau 2 parale pe orice.

Sunt atatea lucruri pe care nu le facem in viata asta scurta de teama sa nu fim judecati, criticati, aratati cu degetul. Sunt tot atatea lucruri pe care nu ni le dorim sa le facem, dar le facem ca sa fim placuti, iubiti, intelesi. In final, ajungem sa avem tot ce nu ne dorim si sa ne dorim tot ce nu avem.

1. Pentru ca nimanui nu-i pasa, zau

Ai vrea sa intri in vorba cu cineva, dar nu o faci. Daca pari stupid? O sa creada ca esti un ciudat. O sa iti intoarca spatele. O sa rada de tine. O sa te simti de cacat. O sa, o sa. Adevarul e ca habar n-ai ce o sa se intample, dar crezi ca esti atat de clarvazator incat stii. Asa ca nu faci ce ai vrea, de teama ca o sa iasa un cacat. Iese un cacat oricum, sa stii. Ce-ai avut si ce-ai pierdut?

Vezi niste pantofi care iti plac mult, dar nu-i iei ca ai arata caraghios in ei, chiar daca sunt comozi. O sa te arate lumea cu degetul. Ce-o sa zica?

Sa iti spun eu ce-o sa zica: nimic. Chiar nimic. Nimanui nu-i pasa de tine. Pe toti ii doare in pix de ce ai tu in picioare. Nu le pasa nici cat negru sub unghie ca ai intrat in vorba cu ei, desi nu-i cunosti. Treaba e ca-ti imaginezi ca dupa ce va trece momentul incomod, oamenii astia te vor tine minte si vor vorbi despre tine toata viata. Se vor intalni cu prietenii si le vor spune despre ciudata care a vorbit cu ei. Apoi prietenii o sa povesteasca la serviciu. Si apoi jurnalistii o sa scrie articole despre tine.

Un alt adevar: esti mic si neinsemnat. Cui crezi ca-i pasa de ce faci sau zici? Nimanui. Poti sa ai cei mai caraghiosi pantofi, nimanui nu-i pasa. Iar daca cineva se uita ciudat, cum trece de tine, cum uita. Oamenii au problemele lor, au viata lor. Nimeni nu sta sa se gandeasca sau sa povesteasca despre tine pana i se acreste. Chiar nu esti asa de important, asa ca da-ti o palma.

Adevar: Nu esti cel mai ciudat. La un metru in spatele tau e unul si mai ciudat, care iti va fura lumina reflectoarelor. In secunda doi, Gigel care s-a uitat urat la pantofii tai o sa se uite urat la frizura celui din spate, care a avut curajul sa isi trosneasca o creasta verde. Iar in spatele lui e una grasa cu fusta pana sub fund. Iar in spatele ei e unul cu un picior mai scurt. Dar tu nu-i vezi, ca ai senzatia ca esti cel mai naspa si ca numai la tine se va uita lumea si numai pe tine te va judeca. Crede-ma, pe toti de doare fix in dos de ce faci, cum arati, ce invarti si de ce. O sa te uitam in cel mai scurt timp.

2. Pentru ca unii oameni nu o sa te placa in veci

Si nu o sa te placa niciodata, indiferent ce faci. Asa cum sunt oameni pe care tu nu o sa-i placi niciodata, indiferent ce fac. Mai mult, cu cat te dai mai mult cu curul de pamant, cu atat o sa te urasca mai mult. Si-ti mai irosesti si energia. Asa sunt lucrurile, asa sunt oamenii.

Intotdeauna o sa existe oameni care nu o sa te inghita. Resprezinta cantitate neglijabila si nu au niciun rol in viata ta. Exista si punct. Lasa-i sa existe si vezi-ti de treaba, pentru ca stii ce se intampla cand cineva nu te suporta? Fii atent: nimic! Nu se intampla nici cel mai mic ceva. Se intampla un mare nimic. Nu te suporta, nu le pasa de tine, nu o sa le pese niciodata si o sa-si vada de ce e important pentru ei. Iar tu ar trebui sa faci la fel.

3. Pentru ca altele conteaza mai mult

Din fericire, cei care nu te plac nu reprezinta majoritatea. De asta nici nu conteaza. Nu te mai chinui sa cuceresti toti necunoscutii care nu te plac, cand ai atatia cunoscuti care te plac si in preajma carora te simti bine. Ai familie, ai prieteni, ai colegi. Cultiva relatiile care conteaza si care au o sansa.

4. Pentru ca lucrurile sunt fix asa cum sunt

Esti un om mic intr-un univers mare, inconjurat de alti oameni mici, copaci, masini, casute, furnici, mere si catei. Nu o sa reprezinti niciodata mai mult. Nu o sa schimbi niciodata nimic. Vezi-ti de treaba si nu te mai ambala aiurea. Ia lucrurile asa cum sunt. Ia oamenii asa cum sunt. Lasa totul sa existe in acest mare nimic. Bucura-te de ce poti sa te bucuri. Iubeste pe cine poti sa iubesti. Cumpara ce poti sa cumperi.

5. Pentru ca lucrurile valoroase nu sunt in viitor, ci acum

Inceteaza, in pana mea, sa mai astepti momentul in care: o sa ai mai multi bani, o sa te iubeasca printul pe cal alb, o sa, o sa. Ca atunci iti va fi mai bine. Asteptam mereu altceva decat este. Si ghici ce? Tot ce va fi vreodata este chiar acum. Ne irosim timpul aiurea proiectand asupra altora propriile ganduri si imaginandu-ne ce va sa vie. Si mai ghici ce? Ce-ti imaginezi acum ca va fi peste 3 saptamani, nu va fi niciodata. Dar alegi sa-ti pierzi timpul proiectandu-te in viitor. Si timpul trece, jur. Si se duce dracu tot. Si imbatranesti si mori asteptand. Foloseste ce ai acum. Fa ceva cu Acum. Ca Acum e tot ce ai si tot ce vei avea vreodata.

Ce sa mai zic de ce A Fost… e si mai penibil sa-ti pierzi timpul cu A Fost. Ce-ar fi sa nu-ti mai pierzi timpul si energia cu ce A Fost sau cu ce CREZI ca Va Fi?! Ia vezi ce E.

6. Because F*ck it!

Pam Pam!

Asta simt. Sunt total epuizata. Nici sa scriu nu mai stiu. Nici sa respir nu mai am timp. M-am nascut in tara gresita si incerc sa scap, dar se pare ca ma cam infunda. Sunt istericoasa de cata mizerie mi-e in cale. Incerc sa incep sau incep sa incerc demersurile pentru a-mi lua talpasita, insa e mai laborios decat as fi crezut.

„Acte”, cuvantul de care mi-e cea mai mare sila. Si cu totii am trecut prin „acte” si „secretare”, alt cuvant de care mi s-a luat. Ce ne-am face fara preamaretele secretare care ne conduc viata?!

Cand eram mai mica (nu acum mult timp, ca tot nu-s mare), stiam ca o sa termin facultatea, o sa-mi trebuiasca diploma si ceva semnaturi probabil, niste bani si o directie in care s-o apuc. M-am gandit ca cea mai mare problema va fi banul, insa secretarele si actele bat banii.

De vreo 8 luni incoace asta e tot ce fac: acte si secretare. Si n-am ajuns nici macar la jumatatea drumului. Ar fi fost mult mai simplu sa ma duc sa culeg capsuni peste hotare decat sa ma fac medic.

Acum va urma un catharsis din care nu va intelege nimeni nimic, nici macar eu, dar care imi va fi benefic. Pot sa injur? Nici asta nu prea pot sa mai fac in voie pe aici, ca blogul meu a ajuns la toti cunoscutii si necunoscutii mei. Baga-mi-as picioarele in ea de tara nenorocita si infecta, plina de secretare nefutute si idioate, care nu stiu sa scrie o diploma si o adeverinta si carora le-as da foc cu acte cu tot! Ceva mai bine acum…

Evident ca le-a luat un an sa-mi elibereze diploma si inca vreo 2 luni sa o pot ridica, multe tipete, urlete si prostie. Dar am zis sa incerc. Ma duc la facultate. Acolo mi se spune ca nu de acolo iau diploma, ci de la rectorat. Ma duc la rectorat. Aici mi se spune ca da, aici e diploma, dar mai intai trebuie sa fac o foaie de lichidare (+tipete si urlete ca nu am facut-o acum 1 an, cand eram prea preocupata de meseria mea ca sa mai alerg dupa 3 hartii). Foaia de lichidare o iau de la facultate, evident. Ma duc la facultate, din nou. La secretariat: domnisoara, nu vedeti ca programul incepe la ora 13?! Zbang, usa in nas. Evident ca nu am plecat pana nu mi-au spus, peste 30 de minute, ca nici macar ele nu au foi de lichidare. Intr-un final, am cumparat-o. De la xerox.

„Vedeti ca va trebuie 100 de stampile ca sa fie gata.” Incerc sa nu ma enervez. Vad ca una din stampile e de la secretariat. Ma intorc la secretara, care iar tipa la mine ca ea nu are acum program cu publicul. Ma stampileaza intr-un final.

Urmatoarea oprire: Biblioteca I, unde bibliotecara era tare plictisita, ma pune sa fac nu stiu ce cerere si ma tine de vorba juma de ora, sa-mi spuna cat de rau ii pare pentru mine, ca am mult de alergat. Asa ca se ofera sa ma ajute si sa-mi spuna trebuie sa ma duc pe J.L. Calderon pentru una din stampile. Fac ochii mari, nu zic nimic. La doamna Nela. Doamna Nela cu stampila pentru magazia de sport. Dar ce treaba am eu cu J.L. Calderon si cine este aceasta doamna Nela?!

Oprirea 3: Biblioteca II, unde mi se spune iar de doamna Nela, care acum se pare ca ar fi in concediu.

Oprirea 4: Sala de imprumut pentru ani mici, unde ii ia doamnei 45 de minute sa imi caute fisa si imi spune iar de doamna Nela, care de aceasta data e de gasit chiar la sala de sport, in curte. Prea simplu, ma gandesc…

Oprirea 5: Sala de imprumut pentru ani mari, unde vine aceeasi doamna de la sala de imprumut pentru ani mici, doar ca ma pune sa ocolesc toata cladirea, ca sunt sedii diferite.

Oprirea 6: Sala de sport, unde mai alerg juma de ora dupa doamna Nela, care nu era acolo, evident. Mi se spune ca e la Facultatea de Stomatologie. Noroc ca pe drum ma mai intalnesc cu cineva, care imi spune ca doamna Nela e la Facultatea de Stomatologie de fapt. Si uite asa doamna Nela e deja in 4 locuri diferite, cu stampila dupa ea, care trebuie pusa in dreptul casutei „magazie de sport”, pe care eu nu am folosit-o niciodata, fara de care nu imi pot ridica diploma.

Orirea 7: Facultatea de Farmacie. Am dat cu banul, ca in 4 locuri nu puteam sa o caut pe doamna Nela, ca nu ma tineau nervii. Insa suspansul crestea si abia asteptam sa o intalnesc pe aceasta doamna misterioasa despre care nimeni nu stia nimic, dar toata lumea stia tot.

Ma indruma 3 secretare, 2 portari si alti 2 studenti catre magazia de sport, care nu as fi ghicit ca e in spatele unui wc, ascunsa de ochii lumii. Dupa ce urc ceea ce mie mi-au parut a fi 5 km pe scari spiralate, ajung in fata unei usor cu vizor, in spatele careia doamna Nela tricota de zor si motaia la racoare. Eliberator moment. Doamna Nela si stampila ei erau chiar acolo, langa ceea ce avea sa fie un pulover numai bun pentru iarna ce va sa vie. Era asa cuminte, supraponderala si modesta, ca bag mana-n foc ca nu stia cat de cautata si pretioasa este, alaturi de stampila sa mareata.

Oprirea 8: Serviciul Social (care nici nu am inteles cu ce se ocupa si de ce), Oprirea 9: Administratia caminului (la care nu am stat oricum, dar imi trebuia stampila), Oprirea 10: Biroul studenti straini (ca oricum sunt romanca, dar imi trebuia stampila), Oprirea 11: Contabilitate (unde iar nu am inteles ce cautam)

Oprirea 12: Rectorat. Din nou. Ora 13. Intru cu nervii intinsi, dar inca sub control si, in prima secunda, secretara rectorului, care probabil nu fusese intinsa bine de dimineata, incepe sa urle din toti rarunchii, ca sa vin alta data, ca ea are treaba. Pe usa, program: 9-15. Ma uit iar la ceas. Stiti, e ora 13… „Uitati-va mai bine, donsoara dr! Ca pana la 12 se ridica diplomele! Maine!”

Ies, ma uit. Avea dreptate. Era un alt program, scris mic, cu o steluta, conform caruia trebuia sa vin pana la ora 12. Vedeti dumneavoastra, dragi cititori, toate cele 11 opriri anterioare aveau un program anume si deloc comun, mai putin cel al doamnei Nela, care parea sa vegeteze permanent in camaruta ei care nu arata deloc a magazie de sport.

Ies afara, imi aprind o tigara, imi repet cuvinte calde, calme si linistite, intentionand in continuare sa-mi ridic diploma. Afara ma intalnesc cu o fosta colega, care venise cu aceeasi treaba si careia ii comunic starea de spirit a doamnei secretare. Intra si ea. Iese dupa aproximativ 30 de minute, se uita cu mila la mine si-mi spune „Asa e, a zis sa venim maine, nici mie nu mi-a dat-o.” Sigur, si i-a luat 30 de minute si 4 pall mall-uri d’ale mele sa-ti explice asta.

Intru din nou, banuind ca fosta colega a luat diploma, mai ales ca venise si cu mama de mana, sa o apere si sa o imbarbateze. „Doamna draga, eu nu plec de aici fara diploma,” ii comunic pe un ton cat se poate de calm.

„Nu va e rusine? Vedeti teancul ala de dosare? Eu il fac! Cine credeti ca-l face?! Sub nicio forma nu va dau diploma azi. Pentru colega de mai devreme am facut o exceptie!”

Eh, si cam atat mi-a trebuit sa nu ma mai misc de acolo. Iar pe aceasta cale, tin sa o salut, cu colegialitate, desigur, pe fosta colega vaca si nesimtita.

„Doamna, calmati-va, e o bucata de carton. Va ia 2 minute sa mi-o dati. Vreti sa va ajut?”

„Ah, ma luati peste picior?! Ma invatati cum sa-mi fac meseria? De mine cui ii pasa? Cu ce sa ma ajutati?! Nici n-am voie sa va las.”

M-am oferit sa dau cu mopul, sa o ajut cu dosarele etc. Nu a apreciat si a zis ca fac misto de ea. Asa ca m-am asezat frumos langa ea si nu am mai plecat timp de 2 ore si jumatate, pana cand mi-a dat diploma. In scarba, probabil cu ceva gresit pe ea, probabil ca voi avea nevoie sa ma intorc dupa ceva si sigur ma injura si in ziua de azi.

Numai bine, acum pot sa ma inscriu linistita in Colegiul Medicilor, doar ca-mi mai trebuie o lista de alte 15 acte si hartii.

Du-te si plateste taxa de cazier, du-te ia timbru pentru cazier. Du-te ia cazierul. Du-te ia alt timbru pentru certificatul medical. Du-te vezi unde sa-ti faci certificatul medical. Gasit locul, du-te fa cerere la alta sectie pentru certificatul medical. Doctorul caruia i-am adresat cererea era in concediu. O luna. Panica, expira cazierul. Amana cu cazierul. Ia intr-un final certificatul medical, care nici macar nu e scris in propozitii. Du-te ia cerere de la Colegiu. Du-te la spitalul platitor (altul decat cel in care lucrez) si ia adeverinta. Du-te si la salarii si ia si de acolo. Stai, nu iti da pe loc. Fa cerere ca sa-ti elibereze adeverinta. Vino peste o luna dupa ea. Ah, au uitat sa o dea la semnat. Revino dupa 2 zile. Fii anuntat ca cei de la primul spital platitor au gresit adeverintele si articolul in bazxa caruia am incetat contractul de munca. Primul spital platitor este in alt oras. Na de vezi! Du-te cauta dosar plic. Azi, 14.07.2011, mare zi de sarbatoare, am cules actele pentru Colegiu.

Du-te scoate taxa de inscriere in Colegiu. Descopera la bancomat ca nu numai ca nu ti-a intrat salariul, dar n-ai nici bani de taxa. Ia-ti la revedere pe luna asta. Gandeste-te ca trebuie sa faci si cerere de concediu pana maine, daca pleci in august-septembrie, si nu stii unde pleci, cand, cat si de ce, dar vrei si mai ai cateva ore sa te decizi. Nici bani nu mai ai, dar e ok. Si daca nu te decizi cand pleci, nici ca mai pleci, ca nu mai poti face cerere saptamana viitoare.

Si du-te si sambata la spital, ca trebuie. Si castiga si bani putini. Si Peculiarul e la el acasa, in vacanta, si nu stie cand vine, asa ca nu stiu eu cand sa plec si poate plec spre el si aflu ca trebuie sa ma intorc dupa 2 zile. Si mai si vopseste-te, ca tot n-ai timp. Ce sa mai zic de tuns si mani-pedi-spa. Si nu-ti vezi nici toti pacientii, ca 2 din ei au facut o fixatie si un delir cu tine. Si mori si de cald ca n-ai aer conditionat.

Si dimineata mi-a picat si usa de la intrare. Si poate la noapte ma invelesc si cu un carton, ca sa fie imaginea completa.

Si dimineata nu apuci nici sa-ti bei cafeaua in liniste, ca vine colegul care ar fi simpatic daca nu ar spune bancuri non-stop si nu ar avea idei de grandoare. Si ziua nu dormi, ca e prea cald. Si nu dormi nici noaptea, ca ti-a aparut o eczema de stres, care te mananca de-ti ies ochii din cap.

Bine ca mai vrei sa pleci din tara, ca te apuca pensia pana reusesti. Si mai esti si de garda in curand si o sa dormi intr-un pat infect de spital, asta daca dormi, ca probabil nu vei dormi deloc. Fuck shit fuck!

Ce fericita trebuie sa fie doamna Nela acum… in camaruta ei obscura si linistita, cu stampila ei mica si rotunda.

 

Desi cand am creat sondajul din articolul anterior aveam cu totul alte intentii despre ce urma sa scriu, respectiv multumire, fericire si alte baliverne, ar fi trebuit sa-l impart in mai multe sondaje ca sa pot trage o concluzie statistica.

Am sa las momentan intentiile initiale si am sa va spun un lucru deloc uimitor: toata lumea vrea sa afle adevarul.

Cele mai multe voturi au fost pentru varianta „Doresc sa stiu adevarul, indiferent cat de nefericit m-ar face acest lucru.”

Daca tot vreti sa stiti adevarul, vi-l spun eu: toata lumea vrea sa afle adevarul, dar nimeni nu-l spune. Toata lumea minte. Iar daca vrem sa ne intelegem intre noi, e nevoie si de minciuni.

Ca sa-l citez pe marele expert in microexpresii faciale, domnul detector de minciuni Paul Ekman, daca te intorci cu sotia de la o petrecere si te intreaba daca ea a fost cea mai atragatoare femeie din incapere, ii spui ca nu, au mai fost 3 femei mult mai interesante. E adevarul. Si la ce ajuta? Macar de ar fi inutil, dar este de-a dreptul daunator.

Un alt adevar este ca nu vrem sa stim adevarul mereu. Nici macar cei care au votat ca asta vor, indiferent cat de nefericiti i-ar face acest lucru. Cine vrea sa fie nefericit? Sa fim seriosi…

Adevar: daca reduci totul la minciuna sau adevar, nu ai in cine sa ai incredere niciodata. Pur si simplu nu ai. Cu totii mintim. Si e ok. Asta e viata. Daca vrei sa fii ok, accepta ca si tu esti mincinos. Pana la urma, minti si atunci cand afirmi ca spui mereu adevarul. E imposibil. Si da, „the little white lies” tot minciuni sunt.

Acum poti sa alegi sa fii total neincrezator si sa risti sa nu crezi pe cineva care este intr-un moment sincer cu tine. Sau poti sa ai incredere in oamenii la care tii si da, sa risti sa fii deceptionat, dar sa fii si multumit pana una, alta.

Eu adopt totusi varianta numarul 3: 40% incredere, 60% indoiala. Astfel, Peculiarul mi-a promis ca in februarie plecam in Grecia. Momentan e inca decembrie. Pana in februarie multe se pot intampla. Da, mi-a promis, chiar asta vrea sa facem in momentul in care promite. Asta nu inseamna ca maine va fi aceeasi situatie.

Asadar, 40% e posibil sa plecam, 60% nu. Daca vom pleca, va fi ok, doar asta imi doream. Daca nu vom pleca, iar va fi ok, ca ma asteptam si la aceasta varianta.

De ce am impartit asa procentele? Pentru ca cei mai multi oameni, indiferent de cat de bine ii cunosti, caci nu are legatura cu asta, nu reusesc sa se tina de cuvant pe termen lung. Atata timp cat nu traim intr-o cutie, nevoile, dorintele si situatiile se schimba in permanenta. Nu poti controla oamenii, nu poti controla mereu nici situatiile in care te gasesti. Iar uneori, nu te poti controla nici pe tine.

Avem nevoie de minciuni, sa fim seriosi.

„Te voi iubi toata viata!” = minciuna. De ce e minciuna? Nu pentru ca n-ar putea sa fie asa, ci pentru ca habar n-ai ce vei face maine, daramite pana la sfarsitul vietii. Dar e o minciuna de care avem nevoie uneori, ca sa ne fie bine in prezent. E draguta, vorba aia.:) Si, in acelasi timp, poate fi si un adevar. Din nou, nu neaparat pentru ca asa va fi, ci pentru ca atunci cand el iti spune asta, chiar o crede. Da, in acest moment simt ca te voi iubi toata viata. Asta nu inseamna ca voi simti la fel si mai tarziu. Nu ca nu as vrea, dar in viata sunt 99% variabile si doar 1% constante. Si nu ar trebui sa o luam personal.

Daca nu sunteti de acord cu afirmatiile de mai sus, faceti un exercitiu. Alegeti un necunoscut si petreceti cateva zile cu el, incercand sa nu va mintiti nicio clipa, indiferent de cat ar fi adevarul de dureros. Spuneti-va mereu unul altuia tot ce ganditi, fara cenzura. Evident, nu va fi nici acest lucru posibil, ca si eu am o colega care nu inseamna nimic pentru mine si cred ca este sinistru de urata, in timp ce ea afirma in stanga si in dreapta ca este frumoasa si deosebita. As putea sa-i spun cat de urata e, dar ar fi ceva subiectiv si malefic in acelasi timp. Crede ca e frumoasa si e fericita astfel. Foarte bine. Cine sunt eu sa stau in calea fericirii ei?!

Pana la urma, cele mai mari minciuni sunt cele pe care ni le spunem noua insine. Pentru ca astfel ne hranim. Si suntem atat de priceputi la asta, incat nici nu stim exact cu ce ne mintim sau nici nu credem ca ne mintim cu ceva, ca pare foarte real.

Acestea fiind spuse, ma duc sa… nu conteaza ce spun ca ma duc sa fac, ca probabil n-ar fi total adevarat si oricum e irelevant.

Sa petreceti frumos, mincinosi mici ce sunteti!

Pam Pam!

Stau prost cu timpul. Si cu nervii. Insa pana mi se umple cada pentru un relache de miercuri seara bine meritat, am zis sa va impartasesc o oarecare reteta de pui la cuptor. Cand iti lasi Peculiarul acasa, mananca el seminte de foame 1-2 zile, dar nevoia il invata, asa ca se apuca de gatit. Si cum barbatii obisnuiti numai bucatari nu sunt, ma asteptam sa arda si apa, insa, spre surprinderea mea si a puiului torturat mai mult decat gatit la cuptor, s-a descurcat de minune. Asadar, cand nu va pricepeti la gatit si cand efectiv nu mai aveti nicio idee despre cum puteti sa va hraniti mai repede si mai eficient, fara sa scoateti capul din pestera si sa mergeti la vanat, iata Faimosul Pui:

Ingrediente: Pui

(Da, atat. E o reteta simpla, v-am zis.)

Mod de preparare: Se ia puiul asa cum l-ati cumparat. Eventual il scoateti din ambalaj. Se baga la cuptor. Eventual dati si drumul la cuptor inainte. Condimente, incins cuptorul, asta deja e pentru avansati. De garnitura nici nu mai vorbesc. Am uitat sa mentionez ca va trebuie un vas. Eventual rezistent la temperaturi crescute. Dar daca nu aveti sau nu va pricepeti, e ok. Merge orice vas, fie el si de plastic, caci urmeaza:

Timpul de preparare: Intuiesc ca ar fi intre 10-11 minute max.

Deci in cuptorul neincins (asta daca e aprins) si in 10 minute, vasul de plastic nu cred ca se topeste definitiv.

Gata! Pentru ziua de azi!

Se serveste primul centimetru de deasupra, ca atat se coace in 10 minute. Si pentru ca doar atat se coace, atat mancati. Restul se baga la frigider (eventual – de acest pas nu sunt sigura). La urmatoarea foame, puiul se baga din nou la cuptor. Mai exact, se repeta reteta. Cu acelasi pui. Restul de pui. Restul de pui negatit. Asadar, se gateste urmatorul centimetru – centimetru si jumatate de deasupra si se serveste fierbinte. Direct din vas. Partea coapta se va desprinde cu usurinta de partea necoapta, e usor.

S.a.m.d. in fiecare zi, pana ajungeti la os. Nu sunt sigura ce se intampla cu oasele, dar presupun ca si cu alea se poate face ceva, tot asa, impartit pe zile, ca sa fie proaspat gatite in fiecare zi.

Pofta buna!

P.S.: Ma bucur din suflet totusi ca Peculiarul a inteles ca daca ceva putrezeste in sertarul de la frigider, se arunca doar ceva-ul, nu si sertarul. Asta dupa ce am incheiat interminabila discutie „Da’ ce, nu putem sa cumparam altul?” (Alt sertar – sau frigider… spre totusi ca alt sertar – nu alt „ceva”)

Imi pare rau ca nu am timp sa dezvolt superba discutie. Dar, ca bonus, va mai ofer un fragment dintr-o alta discutie:

Peculiara: Iubitule, ia si hartie igienica, dar ia mai multe, nu doar una, ca stii… folosim.

Peculiarul: Ok.

Trece jumatate de ora. Peculiarul se intoarce. Peculiara vede un pachet cu 4 suluri de hartie igienica si ramane profund impresionata.

Peculiara: Wow, iubitule, ai luat 4 suluri. Nu ma asteptam! (Si il pupa drept recompensa)

Peculiarul: Ah, sunt 4? Credeam ca-s 2. (Sulurile fiind suprapuse doua cate doua)

Tont, dar al meu, ce sa zic…

Pam Pam!

Pagina următoare »