Nicio categorie


Se facea ca era ieri noapte. Tocmai iesisem dintr-un local plin de fum, la cele ce-mi pareau a fi -20 de grade. Si atunci m-a strafulgerat. Miroseam ca o scrumiera plina cu mucuri de tigara, in care plouase vreo 3 zile si in care mai balteau si alte gunoaie urat mirositoare. Haina mea noua si frumoasa putea a hoit ud. Parul imi mirosea la fel de imbietor. Acela a fost momentul in care am zis: „Imi bag picioarele! Ma las de fumat!”

Am revenit de cateva zile dintr-o tara in care nu exista loc in care sa se fumeze inauntru intr-alta in care nu gasesti loc in care sa nu se fumeze inauntru. Or fi spaniolii mai tampiti ca noi (si sunt), insa jos palaria pentru locurile smoke-free. Initial ma enerva cumplit ca nu puteam fuma la un cico, la un restaurant. Pana aseara, cand nu puteam respira in Centrul Vechi de atata fum si imbacseala. Toate simturile imi erau amplificate si parca auzeam fiecare fumator cum trage din tigara. Erau atatia… si atatea tigari. Si atata fum. La dracu’ cu mizeria asta si cu spaima mea de a ma izbi de o tentativa esuata de a renunta la fumat.

Incerc. Iese, bine. Nu iese, poate data viitoare. Urasc gustul, urasc mirosul, urasc si pretul, iar in 2 saptamani ma mut intr-o tara in care e „lame” daca fumezi si fumatul este descurajat pe toate caile.

Tot drumul spre casa a fost o contemplare a existentei mele de fumatoare. Si ce daca nu o sa am ce face cu mainile? Cu plasturi am incercat. Nu se pot fuma si lasa lipici pe piele 1 saptamana dupa ce ii smulgi. Nicorette nu a fost mai reusit, ca ma zgaria pe gat. Dar e poate cea mai buna solutie. Incerc cu guma. Mai merita o sansa. Oricum am de facut cutii, incarcat camioane, inceput job nou, viata noua, acum e momentul sa ma desprind de tot ce imi era cunoscut, inclusiv de fumat. Gata, pana aici!

Toate predicile cu sanatatea le cunosc prea bine, ba chiar le promovez, dar parca de-a dracu’ aleg sa le ignor. M-am saturat sa fiu sclava unui obicei atat de dezgustator si nociv.

Din Centrul Vechi pana acasa am facut o plimbare la rece. Gata, nu mai invart lucrurile, nu mai cantaresc riscuri, beneficii, ca nu m-au ajutat in trecut. O fac si gata.

Nicorette avea mai multe concentratii parca, in functie de cat fumezi pe zi. Dar probabil ca nu au toate concentratiile disponibile, asa ca iau ce-o fi. Era cat pe aci sa-mi gasesc o scuza de a nu mesteca Nicorette din cauza concentratiei gresite. Iau orice concentratie si mestec dimineata la cafea.

Am vreo treaba sociala in urmatoarele 2 saptamani? Nu stiu… dar o sa evit iesitul in fum si gata. Si cafeaua poate. Si alcoolul. Oricum am extrem de multe de facut. E numai bine. Super! Si ma bag si la o albire de dinti, ca sa imi fie si mai greu sa-mi mai aprind apoi vreo tigara, numai la gandul ca am dat atatia bani. Gata. Fac si programare la dentist maine.

Ah, ce frumos se aseaza lucrurile in viata. Insa nu am sa astept pana maine, imi zic. Ma duc acum la o farmacie non-stop si rezolv treaba. M-am saturat sa tot aman.

Am in apropierea casei o farmacie non-stop cu de toate, inclusiv cu un adaos de 200%. Dar nu conteaza. Daca-s proasta, platesc.

Si ploua. Sau ningea, ca nu mi-e foarte clar ce se intampla in ultimele zile in Romania. Si era frig, insa eu eram atat de hotarata incat chiar ca nu ma mai oprea ceva.

E un sentiment atat de maret sa fii atat de hotarat si de neclintit. Nu mi s-a mai intamplat in aceasta privinta.

Urc triumfatoare scarile farmaciei, asteptand aplauze. Cred ca farmacistele devin pline de admiratie cand au un client care cumpara Nicorette in miez de noapte. Va dati seama ce hotarat si pus pe treaba trebuie sa fie.

Stau frumos la rand, cu spatele drept si mandra de decizia si hotararea mea. Farmacista nu parea asa vesela ca mine, dar sigur isi va schimba mimica in cateva secunde. Imi vine randul:

„Buna seara! Aveti Nicorette?”

„Nu.”

M-am dus acasa, am fumat o tigara si m-am culcat.

Traiesc intr-un fel de film de groaza de cateva luni incoace. Un fel de SAW, cu 5 oameni inchisi intr-o camera timp de 6 luni.

Sunt foarte critica, stiu. Si am mari dificultati in a accepta tampiti in jurul meu. Asadar, sunt foarte selectiva. Ma straduiesc totusi sa devin mai ingaduitoare. De fapt, ma straduiam, caci experienta ultimelor luni ma face sa ma dau batuta. Imi amintesc de psiholoaga pe care o vizitam frecvent intr-o vreme indepartata, care imi zicea ca e important sa fii tolerant cu cei care pot mai putin decat tine. Incerc, insa cand vine vorba de constructii total gresite, devine imposibil pentru mine. Prefer sa ma tai si sa ma izolez, sa mor singura in munti sau sa ii omor pe toti.

Mi-e asa greu sa accept ca exista atatia idioti pe lumea asta si sunt eu si mai idioata ca ma mir de asta zilnic. Si asa mi-a fost dat, dupa cum spuneam, sa traiesc in izolare, caci altfel nu pot sa o numesc, alaturi de alti 4 oameni. Circumstantele sunt de asa natura horror, incat stam in aceeasi camera 3/4 din zi, in fiecare zi. Si ce e si mai rau este ca trebuie sa interactionam intens. Iar asta ma doare.

De parca nu ar fi fost suficient, mai locuim si in acelasi bloc, la acelasi etaj, in apartamente alaturate si atat de prost izolate incat ii aud si cand casca. Ba mai mult, stam intr-o statiune superba, care insa e cam abandonata din cauza crizei, si intr-o tara in care nimeni nu vorbeste alta limba in afara de spaniola. Sau, si mai reu, desigur, catalana. Spania este realmente mai rau decat Romania… sau nu stiu, ma mai gandesc. Dar asta este alta poveste.

Scopul acestei izolari este participarea la un curs de limba intensiv. Acum, oricine a invatat vreodata o limba straina, stie ca prin intermediul proiectelor pe care le ai de facut ajungi sa-ti cunosti colegii destul de bine. Mai bine decat ti-ai dori. Trebuie sa inveti sa explici, sa povestesti, sa argumentezi. La ultimul capitol am mari probleme. Pentru ca omul are nevoie de creier ca sa argumenteze ceva, de logica, de tact, de bun-simt. Iar 2 romani si 2 bulgari s-au nimerit sa nu aiba niciuna din aceste abilitati oricum rar intalnite.

Stau permanent cu niste oameni carora nu le prea intra nimic in cap, care de care mai frustrat si cu mai multe tulburari de personalitate. Refuza sa accepte cultura tarii in care urmeaza sa traiasca incepand din martie. Nu pot… iar asta va fi o mare problema de integrare.

Mai mult, cat de critica sunt eu, pe atat de sincera ma arat. Nu te plac, nu ma imprietenesc cu tine. Am ceva de spus, spun. Insa est-europenii au inradacinate in ei ramasitele comunismului. Asa ca ne susotim, ne zambim frumos, insa ce se intampla pe la spate, sa te fereasca Dumnezeu…

Si, desi nu este nicio competitie intre noi, cei 4 se comporta de parca ar fi. Am o ureche extraordinara pentru limbi straine si nu sunt modesta cand vine vorba de asta. Sau de faptul ca sunt mult peste nivelul lor. Iar astea nu sunt doar observatiile mele, asa ca inca nu am luat-o razna de tot. Asa ca in loc sa ne sustinem reciproc, sa invatam impreuna, caci avem acelasi scop, cel putin pana la un punct, sa ne ajutam, stam si ne injuram pe la spate si ne macina invidia zi de zi. Iar eu sunt, ca sa ii citez pe prietenii mei romani, „de cacat”… si multe altele pe care le-am auzit, din nefericire, involuntar, prin peretii de hartie ai apartamentului meu. Altfel, tare ne zambeam si eram prieteni. Dar pentru ca relatiile lor personale sunt lipsite de comunicare, sex sau orice bucurie a vietii, stam cu ochii pe vizor si judecam ce fac altii. Iar la curs judecam in continuare. Am o sila profunda fata de acesti oameni fatarnici. Dupa ce am plans 2 zile neincetat, caci ma cunosc si pot fi de cacat, insa nu am fost si nici nu sunt, m-am ridicat de pe podeaua baii si am zis ca trebuie sa rabd, ca altceva nu am ce face. Tot prin pereti am auzit ca sunt de cacat pentru ca indraznesc ocazional sa mananc un mar la curs, avand in vedere ca tine toata ziua, cu 2 pauze a cate 10 minute fiecare. Evident, frustrarile lor sunt cu totul altele. Si de atunci ne evitam cu relativ putin succes. Insa astept cu nerabdare sa scap de aici, sa ne mutam impreuna in aceeasi tara, in care sa ii fereasca Dumnezeu sa aiba nevoie de ceva de la mine vreodata…

Macar de ar fi avut cei 7 ani de acasa incat sa-si ceara scuze. La fel de fatarnic cum mi-au si zambit si m-au invitat la nunta lor inainte, prin cuvinte calde precum „atat de mult ne-am dori sa fii alaturi de noi”.

Iar asta este incursiunea mea prin prostia umana, pe care ei tin sa si-o expuna in fata unei profesoare minunate, cu atat de mult talent si bun-simt si cu infinita rabdare. Incerc sa invat de la ea si partea cu rabdarea, nu numai cu limba, insa nu reusesc.

Mai am o luna si scap din infernul in care traiesc. Insa pana atunci, imi cam suna apa-n cap si-mi vine sa-i imping pe toti pe scari si apoi sa ii intreb daca sunt ok. Sunt la capatul puterilor si al rabdarilor. Imi lipseste atat de mult o conversatie cu un om inteligent, cu un min. de cultura generala si educatie. Asa ca am ajuns sa vorbesc singura pe strada…

O prietena de-a mea s-a mutat intr-un loc nou de vreo luna si jumatate. Ii cam suna apa-n cap si nu cunoaste pe nimeni. Am venit cu propunerea sa iasa in lume si sa intre in vorba cu cine are chef. Mare i-a fost uimirea ca am putut spune asa ceva si mi-a replicat rapid „Eu nu sunt ca tine.” Ca mine ca ma doare-n pix, adica, si nu-mi fac atatea probleme. Drept urmare, nici apa-n cap nu-mi suna. Nici optiunea cu „a te simti bine cu tine insuti” nu a prins. Am zis ok, atunci have fun intre 4 pereti, ce sa zic.

Si asa s-au nascut aceste randuri, pe care i le dedic cu draga inima ei si tuturor celor care dau 2 parale pe orice.

Sunt atatea lucruri pe care nu le facem in viata asta scurta de teama sa nu fim judecati, criticati, aratati cu degetul. Sunt tot atatea lucruri pe care nu ni le dorim sa le facem, dar le facem ca sa fim placuti, iubiti, intelesi. In final, ajungem sa avem tot ce nu ne dorim si sa ne dorim tot ce nu avem.

1. Pentru ca nimanui nu-i pasa, zau

Ai vrea sa intri in vorba cu cineva, dar nu o faci. Daca pari stupid? O sa creada ca esti un ciudat. O sa iti intoarca spatele. O sa rada de tine. O sa te simti de cacat. O sa, o sa. Adevarul e ca habar n-ai ce o sa se intample, dar crezi ca esti atat de clarvazator incat stii. Asa ca nu faci ce ai vrea, de teama ca o sa iasa un cacat. Iese un cacat oricum, sa stii. Ce-ai avut si ce-ai pierdut?

Vezi niste pantofi care iti plac mult, dar nu-i iei ca ai arata caraghios in ei, chiar daca sunt comozi. O sa te arate lumea cu degetul. Ce-o sa zica?

Sa iti spun eu ce-o sa zica: nimic. Chiar nimic. Nimanui nu-i pasa de tine. Pe toti ii doare in pix de ce ai tu in picioare. Nu le pasa nici cat negru sub unghie ca ai intrat in vorba cu ei, desi nu-i cunosti. Treaba e ca-ti imaginezi ca dupa ce va trece momentul incomod, oamenii astia te vor tine minte si vor vorbi despre tine toata viata. Se vor intalni cu prietenii si le vor spune despre ciudata care a vorbit cu ei. Apoi prietenii o sa povesteasca la serviciu. Si apoi jurnalistii o sa scrie articole despre tine.

Un alt adevar: esti mic si neinsemnat. Cui crezi ca-i pasa de ce faci sau zici? Nimanui. Poti sa ai cei mai caraghiosi pantofi, nimanui nu-i pasa. Iar daca cineva se uita ciudat, cum trece de tine, cum uita. Oamenii au problemele lor, au viata lor. Nimeni nu sta sa se gandeasca sau sa povesteasca despre tine pana i se acreste. Chiar nu esti asa de important, asa ca da-ti o palma.

Adevar: Nu esti cel mai ciudat. La un metru in spatele tau e unul si mai ciudat, care iti va fura lumina reflectoarelor. In secunda doi, Gigel care s-a uitat urat la pantofii tai o sa se uite urat la frizura celui din spate, care a avut curajul sa isi trosneasca o creasta verde. Iar in spatele lui e una grasa cu fusta pana sub fund. Iar in spatele ei e unul cu un picior mai scurt. Dar tu nu-i vezi, ca ai senzatia ca esti cel mai naspa si ca numai la tine se va uita lumea si numai pe tine te va judeca. Crede-ma, pe toti de doare fix in dos de ce faci, cum arati, ce invarti si de ce. O sa te uitam in cel mai scurt timp.

2. Pentru ca unii oameni nu o sa te placa in veci

Si nu o sa te placa niciodata, indiferent ce faci. Asa cum sunt oameni pe care tu nu o sa-i placi niciodata, indiferent ce fac. Mai mult, cu cat te dai mai mult cu curul de pamant, cu atat o sa te urasca mai mult. Si-ti mai irosesti si energia. Asa sunt lucrurile, asa sunt oamenii.

Intotdeauna o sa existe oameni care nu o sa te inghita. Resprezinta cantitate neglijabila si nu au niciun rol in viata ta. Exista si punct. Lasa-i sa existe si vezi-ti de treaba, pentru ca stii ce se intampla cand cineva nu te suporta? Fii atent: nimic! Nu se intampla nici cel mai mic ceva. Se intampla un mare nimic. Nu te suporta, nu le pasa de tine, nu o sa le pese niciodata si o sa-si vada de ce e important pentru ei. Iar tu ar trebui sa faci la fel.

3. Pentru ca altele conteaza mai mult

Din fericire, cei care nu te plac nu reprezinta majoritatea. De asta nici nu conteaza. Nu te mai chinui sa cuceresti toti necunoscutii care nu te plac, cand ai atatia cunoscuti care te plac si in preajma carora te simti bine. Ai familie, ai prieteni, ai colegi. Cultiva relatiile care conteaza si care au o sansa.

4. Pentru ca lucrurile sunt fix asa cum sunt

Esti un om mic intr-un univers mare, inconjurat de alti oameni mici, copaci, masini, casute, furnici, mere si catei. Nu o sa reprezinti niciodata mai mult. Nu o sa schimbi niciodata nimic. Vezi-ti de treaba si nu te mai ambala aiurea. Ia lucrurile asa cum sunt. Ia oamenii asa cum sunt. Lasa totul sa existe in acest mare nimic. Bucura-te de ce poti sa te bucuri. Iubeste pe cine poti sa iubesti. Cumpara ce poti sa cumperi.

5. Pentru ca lucrurile valoroase nu sunt in viitor, ci acum

Inceteaza, in pana mea, sa mai astepti momentul in care: o sa ai mai multi bani, o sa te iubeasca printul pe cal alb, o sa, o sa. Ca atunci iti va fi mai bine. Asteptam mereu altceva decat este. Si ghici ce? Tot ce va fi vreodata este chiar acum. Ne irosim timpul aiurea proiectand asupra altora propriile ganduri si imaginandu-ne ce va sa vie. Si mai ghici ce? Ce-ti imaginezi acum ca va fi peste 3 saptamani, nu va fi niciodata. Dar alegi sa-ti pierzi timpul proiectandu-te in viitor. Si timpul trece, jur. Si se duce dracu tot. Si imbatranesti si mori asteptand. Foloseste ce ai acum. Fa ceva cu Acum. Ca Acum e tot ce ai si tot ce vei avea vreodata.

Ce sa mai zic de ce A Fost… e si mai penibil sa-ti pierzi timpul cu A Fost. Ce-ar fi sa nu-ti mai pierzi timpul si energia cu ce A Fost sau cu ce CREZI ca Va Fi?! Ia vezi ce E.

6. Because F*ck it!

Pam Pam!

Na ca am revenit. Din nou. Tot sper ca poate imi voi face un relativ obicei din a scrie pe aici, ca e locsorul meu, insa nu-mi prea iese. Oricum, in scurt timp, daca iau o life-altering decision, cred ca ma voi lipi de blogul asta ca musca de rahat.

In ultima vreme sufar de o marcata iritabilitate si irascibilitate. Faptul ca nu imi dadeam seama de ce sunt asa dracoasa ma facea sa fiu si mai nervoasa. Mi-am dat seama. Tot dracoasa sunt, dar macar stiu de ce.

Ma gandesc de mult sa ma mut dincolo de granitele noastre minunate. Insa am considerat ca e timp. Nu-mi facusem niciun plan anume. Am zis ca peste vreo 2-3 ani va fi ok. Si fortata de imprejurari pana la urma, avand in vedere ca stiu ca m-am nascut in tara gresita. Dar oricat de cacacioasa e treaba aici, e treaba mea. Si mi-ar lipsi. Oricum, imi luasem o marja suficient de larga pentru a ma acomoda cu ideea. Nu plec maine, imi ziceam mereu.

Ca sa-mi fac mana si sa interactionez cu tarile civilizate, mi-am luat inima-n dinti, fara sa ma gandesc prea mult, si mi-am lansat oficial dorinta de a pleca. Am aplicat, m-am dat rotunda si am zis ca-s prea tanara sa ma bage marii bosi in seama, dar e momentul sa invat din greseli.

Mare mi-a fost surpiza dupa ce am trimis actele ca m-au si chemat la interviu, dupa un alt oarescare interviu pe Skype. M-am incuiat in birou si am inceput sa trepidez. Dar eu nu plec acum, ci peste 2-3 ani. Dar nu voiam neaparat acolo. Dar cum o fi acolo?! Dar de ce?

Interviul se tinea la Barcelona, orasul meu de suflet, asa ca am zis ca macar pot sa fac o plimbare pana acolo. Si am zis ok, vin la interviu. A fost frumos la Barcelona, evident. Cand m-am intors am inceput sa-mi dau seama ce se intampla. Oare vreau sa plec acum? Oare pot sa invat o limba asa imbarligata? Oare as ramane acolo? Ce ma tine sa nu plec? Nimic. Trist. Dar era ok. Daca nu ma accepta, am scapat de o grija. Dar daca ma accepta? Ce ma fac? Daca nu ma accepta, sunt nesimtiti si o sa ma simt jignita. Dar nu stiu daca vreau sa ma accepte. Sa nu ma vorbim de faptul ca la interviu am fost hipomaniacala si i-am acaparat pe indivizi total, ca ajunsesera sa-si ceara scuze ca ma intrerup. Am fost super relaxata, pentru ca nu ma gandisem serios sa plec, dar imi exersam capacitatea de a ma da super impresionata de posibilitate. Mai ales ca oferta lor, trebuie sa recunosc, e cam once in a lifetime si prima de acest gen si anvergura.

Si ca sa nu va mai tin in ceata, e vorba de a ma muta in Danemarca. Treaba imputita e ca de cand am venit din Spania, tot invart posibilitatea si incepe sa-mi placa mult. Se pare ca i-am impresionat la interviu, ca dupa o saptamana am primit biletul de avion sa vin acolo sa-mi arate care e treaba. Eh, de atunci m-au apucat dracii. Adica baietii astia nu m-au ajutat deloc… puteau si ei sa ma respinga si era mai simplu. Acum trebuie sa iau decizii. Si suge. Urasc deciziile. Si cum sa plec? Eu fac o tulburare de adaptare daca pleaca sefa mea in concediu si ma lasa cu toata treaba, daramite sa plec eu in Dk… fara sefa mea. Da, imi iubesc sefa, e drept.

Tot ce s-a intamplat de atunci nu a facut decat sa ma enerveze si mai tare, sa ma dezguste tot ce se intampla in Romania si sa ma impinga spre Danemarca. Dar in acelasi timp, am inceput sa iubesc si Berceniul. Are si el farmecul lui, ce sa zic.

Partea nasoala e ca de o saptamana tip la toata lumea. Mereu am zis ca nu plec maine, nu? Nu plec maine, ci marti, e drept.

Cand ma gandesc la diverse tari, mi se contureaza in cap cate o imagine. In Franta vad stradute cu franzele si frantuzoaice nepieptanate. In Spania vad caldura, umezeala si spanioli frumosi. Portugalia are gustorul vin de Port. Germania nu a auzit vreodata de haos. Grecia sta cu burta la soare, soarbe cafele si canta toata ziua, iar seara se intreaba de ce e la pamant. Si asa mai departe. Dar cand ma gandesc la Danemarca, imaginea e un mare blank. In afara de vikingi, care oricum nu mai sunt acolo, nu e nimic. Citesc numai de bine despre tara asta. Dar tot nu am o imagine in minte. Si tot ce stiam despre tarile nordice, in general, nu se aplica in acest caz. De exemplu, unde m-as duce nu e asa frig. Ba mai mult, au si vara si plaje si poti sa te balacesti fara sa te izbesti de vreun iceberg. E un loc incarcat de istorie, cultura, cica oameni prietenosi. Oare or fi si sexy? Daca nu-s sexy eu nu merg.

Oare au alcool ca lumea? Ca daca n-am cu cine sa beau, e trist. Oare ei inteleg limba aia pe care o vorbesc sau fac misto? Oare de ce e viata asa misto acolo si de ce vad documentare pe BBC despre ditamai calitatea vietii daneze? Oare cum imi iau catelul acolo? Trebuie sa-i pun cip, ceva, parca. Dar nu imi bag fata la cala, ca va nenorocesc. Oare m-as adapta? Oare ce mama ma-sii ma asteapta?

Si uite asa sunt eu plina de draci, ca desi e netul plin de informatii, n-am nici cea mai vaga idee despre ce pana mea invart aia acolo. Si marti plec sa vad. Oricat as citit despre zona de nord a tarii, in care ar trebui sa ma mut, nu conteaza de fapt decat sentimentul pe care-l voi avea acolo. Si dupa ce ca n-am nicio imagine, n-am niciun sentiment inca. Ma dispera. Stiu clar ca sentimentul ma va impinge intr-o directie sau alta. Doamne, cate depind de sentimentul asta pe care nici macar nu mi-l pot imagina. Nu gasesc niciun downside in privinta plecarii. Dar sentimentul e baza.

Nu mai pot de nervi. Noroc cu Xanax-ul. Cert e ca daca plec, imi voi varsa depresia pe blog aproape zilnic. Asta daca nu ma voi ineca in bautura.

V-am pupat! Pam Pam!

Hai salut! Acum vad ca n-am mai scris din decembrie 2010. E ceva… Ce-i si mai palpitant e ca nici nu am despre ce sa scriu. Oare nu mai am ganduri sau m-am cenzurat prea mult de cand au inceput sa ma citeasca multi cunoscuti? Uneori e bine sa taci. Mi-am luat cateva scatoalce cu blogul asta. Si cand te mai gaseste si mama pe Google si-ti atrage atentia ca ai mancat o litera intr-un articol, deja se-mpute treaba. Si ma mai si intreaba lumea cand mai scriu ceva si ma simt obligata acum.:) Dar chiar n-am ce sa scriu.

Am descoperit ca e asa de simplu sa nu gandesti prea mult incat imi place. De la inceputul anului duc o viata de semi-indobitocire. Caci fericiti cei saraci cu duhul si nu-i deloc o gluma. Nu mai fiti smecheri sa tineti cu dintii de IQ si sa va ganditi mai departe de ziua de azi, ca iese pe dos.

N-am idei. Si e bine. Am obosit de atatea idei, incat am invatat, la sfatul psihologului meu drag (ca am si d’asta), sa-mi golesc mintea si acum cred ca plutesc intr-o oarecare inconstienta. Placerile mele constau in a bea o cafea la Gloria Jean’s. Bine, doua. Macadamia, ca aia face toti banii. Alta placere e si fuga asta de idei, ca nu mai stiu sa continuu care-mi sunt placerile. Merg si eu prin mall-uri, ca orice piti mica, probez toale si ma bucur de masurile mele pe care am ajuns sa le gasesc la reduceri ca nu le ia nimeni, avand in vedere ca romancele au inceput sa aiba fundul mai mare decat trebuie.

Imi petrec 90% din timp la spital, gandind si asa mai mult decat mi-as dori, iar cand vin acasa, nu-mi doresc altceva decat sa zac uitandu-ma neincetat la un serial fara substanta. A fost o perioada frumoasa, n-am ce zice. E interesant sa n-ai nimic in cap. Am obosit si de asta. De exemplu, ieri mi-am petrecut toata ziua cu o buna prietena pe care am tarat-o pana la epuizare prin toate sex shop-urile Bucurestiului, in care ne-am intalnit cu toti investitorii straini cu buget special alocat pentru mouth gag-uri si cravase in forma de inimioara, inele pentru penis care as fi putut sa jur ca-s shaibe ruginite si costume pentru cei cu fantezii pedofilice. In acelasi timp, ma intrebam si eu ce caut in lumea asta, nefiind platita, si m-a tentat sa-mi iau un costum de calugarita pentru Halloween. Si realizez ca fraza pe care tocmai am incheiat-o e posibil sa nu aiba subiect si predicat sau prea mult subiecte si predicate, dar mi-e lene sa ma gandesc sau sa ma uit in urma. Totusi, chiar daca nu-s bisericoasa, am zis sa nu risc, mai ales ca vine si Pastele, sa comit vreo nefacuta si sa ard in flacarile Iadului daca ma joc de-a calugarita.

Si pentru ca sunteti absolut interesati de nimicurile pe care le scriu acum, o sa mai scriu cateva. Mhm… stati ca nu-mi mai vin nici nimicuri in cap. N-am chef de nimic. Dar sunt sexy, recunosc. Imi place sa merg pe tocuri, sa ma fac frumoasa si sa beau un vin si sa vad cum balosesc animalele de barbati fara esenta. Dar si de asta mi-e lene.

Sunt cam ametita. Azi am dormit pana la 10, ceea ce nu se intampla niciodata. Acum imi beau cafeaua. Cu lapte. Ca pana acum nu am avut voie lapte, ca am tinut o dieta din aia de pitzi disociata, chiar daca n-aveam nevoie, dar mi s-a parut interesant. Plus ca vreau sa mananc o pizza. Dar mi-e ca nu mai intru in pantalonii mei sexy masura 36. Gizas, cum am ajuns.

Sunt super ametita si e tare sa scrii despre nimic. Viata mea e prea concentrata in jurul spitalului, nu am mai avut o vacanta de 1 an de zile si ultima vacanta a fost la Paris si a fost sinistra. V-am povestit de vacanta mea la Paris? Nu cred… Eh…:) A fost interesanta. Am mancat mult sushi prost, am baut vin pe podul cu lacate, cu o prietena draga, cu prietenul ei francez frumos si cu un Peculiar din trecut. Stiti treaba cu lacatele, nu? Am aflat si eu ulterior ca lacatele prinse de pod sunt incuiate de cate un cuplu. Si se zice ca daca incui lacatul si arunci cheia in Sena, dragostea va fi pentru totdeauna si alte labe d’astea. Bine ca n-am stiut asta atunci, ca ma vedeati acum inecandu-ma in Sena in cautarea cheii potrivite. De fapt nu a fost sinistru, a fost frumos. Chiar foarte frumos. Ma rog, pana am ajuns sa fug pe strazile Parisului, ca asa e romantic, zbierand de nervi si incercand sa scap de psihopatul de Peculiar. Pana am dat de niste negri dubiosi care l-au facut pe Peculiar sa para apa de ploaie.

Ma rog. Si de atunci n-am mai avut timp de nicio vacanta. Am invatat tot 2010 si ceva din 2009, am iesit mult si am reusit sa ajung la faimoasa greutate de 58 de kg/1.78m si era multumita, ca asta am vrut. Chiar daca aratam ca iesita din hepatita, vorba prietenei mele bune care imi citeste blogul si se ingrozeste.

Apoi a urmat o alta perioada in care m-am bucurat ca prietena mea se marita (de fapt nu ca se marita, ci ca era fericita), urmata o alta perioada in care alergam pe strazile Bucurestiului de aceasta data dupa aceeasi prietena care nu s-a mai maritat pana la urma. Norocul ei. Pot sa zic asta acum, ca e de acord cu mine si sper sa nu-mi ia capul.

Printre perioadele de mai sus a mai urmat una cu inmormantari la care preotul cu tatuaje si dus la sala se sms-uia pe sub altar si cerea mai multi bani pentru ca avea rate la iPhone, iar preotul mai cu experienta isi punea pantofii invers (aka stangul in dreptul si dreptul in stangul) si a incercat sa tina un discurs emotionant din care nu am inteles nimic si ma busea rasul.

Apoi perioada plina de boli psihice (ale altora, ca ale mele n-au fost diagnosticate inca), care m-a epuizat si m-a facut sa mor dupa o vacanta intreaga la cap. Sper sa-mi si iasa, ca toata ziua ma suna pacientii, de vreme de numarul meu de telefon a ajuns acum la toti infractorii. Si cica am spor din ala de bataie si stress, dar care nu-mi acopera nici tigarile.

Eh, dar partea frumoasa, in afara de toate cele de mai sus, e ca am un Peculiar frumos, maca-l-ar mama, cu care plec saptamana viitoare intr-o vacanta de 2 saptamani pe insule inedite in care a nins anul asta pentru prima oara in ultimii 10 ani, deci nici sa ma bronzez n-o sa-mi iasa. Si Peculiarul meu perfect pentru starea mea de spirit mi-a inseninat ultimul an din viata, mai ales cand se stergea cu prosopul meu si inca sper sa totusi nu mi-a folosit si periuta de dinti.

Asa ca dupa ce imi incarc bateriile in vacanta, planuiesc sa incep sa gandesc din nou, si poate o sa scriu si chestii inteligente. Pana atunci, va pup pe nasuc si nu ma urati ca sunt frumoasa si cu capul gol.:)

Johnny, la gente esta muy loca!

Desi cand am creat sondajul din articolul anterior aveam cu totul alte intentii despre ce urma sa scriu, respectiv multumire, fericire si alte baliverne, ar fi trebuit sa-l impart in mai multe sondaje ca sa pot trage o concluzie statistica.

Am sa las momentan intentiile initiale si am sa va spun un lucru deloc uimitor: toata lumea vrea sa afle adevarul.

Cele mai multe voturi au fost pentru varianta „Doresc sa stiu adevarul, indiferent cat de nefericit m-ar face acest lucru.”

Daca tot vreti sa stiti adevarul, vi-l spun eu: toata lumea vrea sa afle adevarul, dar nimeni nu-l spune. Toata lumea minte. Iar daca vrem sa ne intelegem intre noi, e nevoie si de minciuni.

Ca sa-l citez pe marele expert in microexpresii faciale, domnul detector de minciuni Paul Ekman, daca te intorci cu sotia de la o petrecere si te intreaba daca ea a fost cea mai atragatoare femeie din incapere, ii spui ca nu, au mai fost 3 femei mult mai interesante. E adevarul. Si la ce ajuta? Macar de ar fi inutil, dar este de-a dreptul daunator.

Un alt adevar este ca nu vrem sa stim adevarul mereu. Nici macar cei care au votat ca asta vor, indiferent cat de nefericiti i-ar face acest lucru. Cine vrea sa fie nefericit? Sa fim seriosi…

Adevar: daca reduci totul la minciuna sau adevar, nu ai in cine sa ai incredere niciodata. Pur si simplu nu ai. Cu totii mintim. Si e ok. Asta e viata. Daca vrei sa fii ok, accepta ca si tu esti mincinos. Pana la urma, minti si atunci cand afirmi ca spui mereu adevarul. E imposibil. Si da, „the little white lies” tot minciuni sunt.

Acum poti sa alegi sa fii total neincrezator si sa risti sa nu crezi pe cineva care este intr-un moment sincer cu tine. Sau poti sa ai incredere in oamenii la care tii si da, sa risti sa fii deceptionat, dar sa fii si multumit pana una, alta.

Eu adopt totusi varianta numarul 3: 40% incredere, 60% indoiala. Astfel, Peculiarul mi-a promis ca in februarie plecam in Grecia. Momentan e inca decembrie. Pana in februarie multe se pot intampla. Da, mi-a promis, chiar asta vrea sa facem in momentul in care promite. Asta nu inseamna ca maine va fi aceeasi situatie.

Asadar, 40% e posibil sa plecam, 60% nu. Daca vom pleca, va fi ok, doar asta imi doream. Daca nu vom pleca, iar va fi ok, ca ma asteptam si la aceasta varianta.

De ce am impartit asa procentele? Pentru ca cei mai multi oameni, indiferent de cat de bine ii cunosti, caci nu are legatura cu asta, nu reusesc sa se tina de cuvant pe termen lung. Atata timp cat nu traim intr-o cutie, nevoile, dorintele si situatiile se schimba in permanenta. Nu poti controla oamenii, nu poti controla mereu nici situatiile in care te gasesti. Iar uneori, nu te poti controla nici pe tine.

Avem nevoie de minciuni, sa fim seriosi.

„Te voi iubi toata viata!” = minciuna. De ce e minciuna? Nu pentru ca n-ar putea sa fie asa, ci pentru ca habar n-ai ce vei face maine, daramite pana la sfarsitul vietii. Dar e o minciuna de care avem nevoie uneori, ca sa ne fie bine in prezent. E draguta, vorba aia.:) Si, in acelasi timp, poate fi si un adevar. Din nou, nu neaparat pentru ca asa va fi, ci pentru ca atunci cand el iti spune asta, chiar o crede. Da, in acest moment simt ca te voi iubi toata viata. Asta nu inseamna ca voi simti la fel si mai tarziu. Nu ca nu as vrea, dar in viata sunt 99% variabile si doar 1% constante. Si nu ar trebui sa o luam personal.

Daca nu sunteti de acord cu afirmatiile de mai sus, faceti un exercitiu. Alegeti un necunoscut si petreceti cateva zile cu el, incercand sa nu va mintiti nicio clipa, indiferent de cat ar fi adevarul de dureros. Spuneti-va mereu unul altuia tot ce ganditi, fara cenzura. Evident, nu va fi nici acest lucru posibil, ca si eu am o colega care nu inseamna nimic pentru mine si cred ca este sinistru de urata, in timp ce ea afirma in stanga si in dreapta ca este frumoasa si deosebita. As putea sa-i spun cat de urata e, dar ar fi ceva subiectiv si malefic in acelasi timp. Crede ca e frumoasa si e fericita astfel. Foarte bine. Cine sunt eu sa stau in calea fericirii ei?!

Pana la urma, cele mai mari minciuni sunt cele pe care ni le spunem noua insine. Pentru ca astfel ne hranim. Si suntem atat de priceputi la asta, incat nici nu stim exact cu ce ne mintim sau nici nu credem ca ne mintim cu ceva, ca pare foarte real.

Acestea fiind spuse, ma duc sa… nu conteaza ce spun ca ma duc sa fac, ca probabil n-ar fi total adevarat si oricum e irelevant.

Sa petreceti frumos, mincinosi mici ce sunteti!

Pam Pam!

Stau prost cu timpul. Si cu nervii. Insa pana mi se umple cada pentru un relache de miercuri seara bine meritat, am zis sa va impartasesc o oarecare reteta de pui la cuptor. Cand iti lasi Peculiarul acasa, mananca el seminte de foame 1-2 zile, dar nevoia il invata, asa ca se apuca de gatit. Si cum barbatii obisnuiti numai bucatari nu sunt, ma asteptam sa arda si apa, insa, spre surprinderea mea si a puiului torturat mai mult decat gatit la cuptor, s-a descurcat de minune. Asadar, cand nu va pricepeti la gatit si cand efectiv nu mai aveti nicio idee despre cum puteti sa va hraniti mai repede si mai eficient, fara sa scoateti capul din pestera si sa mergeti la vanat, iata Faimosul Pui:

Ingrediente: Pui

(Da, atat. E o reteta simpla, v-am zis.)

Mod de preparare: Se ia puiul asa cum l-ati cumparat. Eventual il scoateti din ambalaj. Se baga la cuptor. Eventual dati si drumul la cuptor inainte. Condimente, incins cuptorul, asta deja e pentru avansati. De garnitura nici nu mai vorbesc. Am uitat sa mentionez ca va trebuie un vas. Eventual rezistent la temperaturi crescute. Dar daca nu aveti sau nu va pricepeti, e ok. Merge orice vas, fie el si de plastic, caci urmeaza:

Timpul de preparare: Intuiesc ca ar fi intre 10-11 minute max.

Deci in cuptorul neincins (asta daca e aprins) si in 10 minute, vasul de plastic nu cred ca se topeste definitiv.

Gata! Pentru ziua de azi!

Se serveste primul centimetru de deasupra, ca atat se coace in 10 minute. Si pentru ca doar atat se coace, atat mancati. Restul se baga la frigider (eventual – de acest pas nu sunt sigura). La urmatoarea foame, puiul se baga din nou la cuptor. Mai exact, se repeta reteta. Cu acelasi pui. Restul de pui. Restul de pui negatit. Asadar, se gateste urmatorul centimetru – centimetru si jumatate de deasupra si se serveste fierbinte. Direct din vas. Partea coapta se va desprinde cu usurinta de partea necoapta, e usor.

S.a.m.d. in fiecare zi, pana ajungeti la os. Nu sunt sigura ce se intampla cu oasele, dar presupun ca si cu alea se poate face ceva, tot asa, impartit pe zile, ca sa fie proaspat gatite in fiecare zi.

Pofta buna!

P.S.: Ma bucur din suflet totusi ca Peculiarul a inteles ca daca ceva putrezeste in sertarul de la frigider, se arunca doar ceva-ul, nu si sertarul. Asta dupa ce am incheiat interminabila discutie „Da’ ce, nu putem sa cumparam altul?” (Alt sertar – sau frigider… spre totusi ca alt sertar – nu alt „ceva”)

Imi pare rau ca nu am timp sa dezvolt superba discutie. Dar, ca bonus, va mai ofer un fragment dintr-o alta discutie:

Peculiara: Iubitule, ia si hartie igienica, dar ia mai multe, nu doar una, ca stii… folosim.

Peculiarul: Ok.

Trece jumatate de ora. Peculiarul se intoarce. Peculiara vede un pachet cu 4 suluri de hartie igienica si ramane profund impresionata.

Peculiara: Wow, iubitule, ai luat 4 suluri. Nu ma asteptam! (Si il pupa drept recompensa)

Peculiarul: Ah, sunt 4? Credeam ca-s 2. (Sulurile fiind suprapuse doua cate doua)

Tont, dar al meu, ce sa zic…

Pam Pam!

Pagina următoare »