Serios vorbind


Se facea ca era ieri noapte. Tocmai iesisem dintr-un local plin de fum, la cele ce-mi pareau a fi -20 de grade. Si atunci m-a strafulgerat. Miroseam ca o scrumiera plina cu mucuri de tigara, in care plouase vreo 3 zile si in care mai balteau si alte gunoaie urat mirositoare. Haina mea noua si frumoasa putea a hoit ud. Parul imi mirosea la fel de imbietor. Acela a fost momentul in care am zis: „Imi bag picioarele! Ma las de fumat!”

Am revenit de cateva zile dintr-o tara in care nu exista loc in care sa se fumeze inauntru intr-alta in care nu gasesti loc in care sa nu se fumeze inauntru. Or fi spaniolii mai tampiti ca noi (si sunt), insa jos palaria pentru locurile smoke-free. Initial ma enerva cumplit ca nu puteam fuma la un cico, la un restaurant. Pana aseara, cand nu puteam respira in Centrul Vechi de atata fum si imbacseala. Toate simturile imi erau amplificate si parca auzeam fiecare fumator cum trage din tigara. Erau atatia… si atatea tigari. Si atata fum. La dracu’ cu mizeria asta si cu spaima mea de a ma izbi de o tentativa esuata de a renunta la fumat.

Incerc. Iese, bine. Nu iese, poate data viitoare. Urasc gustul, urasc mirosul, urasc si pretul, iar in 2 saptamani ma mut intr-o tara in care e „lame” daca fumezi si fumatul este descurajat pe toate caile.

Tot drumul spre casa a fost o contemplare a existentei mele de fumatoare. Si ce daca nu o sa am ce face cu mainile? Cu plasturi am incercat. Nu se pot fuma si lasa lipici pe piele 1 saptamana dupa ce ii smulgi. Nicorette nu a fost mai reusit, ca ma zgaria pe gat. Dar e poate cea mai buna solutie. Incerc cu guma. Mai merita o sansa. Oricum am de facut cutii, incarcat camioane, inceput job nou, viata noua, acum e momentul sa ma desprind de tot ce imi era cunoscut, inclusiv de fumat. Gata, pana aici!

Toate predicile cu sanatatea le cunosc prea bine, ba chiar le promovez, dar parca de-a dracu’ aleg sa le ignor. M-am saturat sa fiu sclava unui obicei atat de dezgustator si nociv.

Din Centrul Vechi pana acasa am facut o plimbare la rece. Gata, nu mai invart lucrurile, nu mai cantaresc riscuri, beneficii, ca nu m-au ajutat in trecut. O fac si gata.

Nicorette avea mai multe concentratii parca, in functie de cat fumezi pe zi. Dar probabil ca nu au toate concentratiile disponibile, asa ca iau ce-o fi. Era cat pe aci sa-mi gasesc o scuza de a nu mesteca Nicorette din cauza concentratiei gresite. Iau orice concentratie si mestec dimineata la cafea.

Am vreo treaba sociala in urmatoarele 2 saptamani? Nu stiu… dar o sa evit iesitul in fum si gata. Si cafeaua poate. Si alcoolul. Oricum am extrem de multe de facut. E numai bine. Super! Si ma bag si la o albire de dinti, ca sa imi fie si mai greu sa-mi mai aprind apoi vreo tigara, numai la gandul ca am dat atatia bani. Gata. Fac si programare la dentist maine.

Ah, ce frumos se aseaza lucrurile in viata. Insa nu am sa astept pana maine, imi zic. Ma duc acum la o farmacie non-stop si rezolv treaba. M-am saturat sa tot aman.

Am in apropierea casei o farmacie non-stop cu de toate, inclusiv cu un adaos de 200%. Dar nu conteaza. Daca-s proasta, platesc.

Si ploua. Sau ningea, ca nu mi-e foarte clar ce se intampla in ultimele zile in Romania. Si era frig, insa eu eram atat de hotarata incat chiar ca nu ma mai oprea ceva.

E un sentiment atat de maret sa fii atat de hotarat si de neclintit. Nu mi s-a mai intamplat in aceasta privinta.

Urc triumfatoare scarile farmaciei, asteptand aplauze. Cred ca farmacistele devin pline de admiratie cand au un client care cumpara Nicorette in miez de noapte. Va dati seama ce hotarat si pus pe treaba trebuie sa fie.

Stau frumos la rand, cu spatele drept si mandra de decizia si hotararea mea. Farmacista nu parea asa vesela ca mine, dar sigur isi va schimba mimica in cateva secunde. Imi vine randul:

„Buna seara! Aveti Nicorette?”

„Nu.”

M-am dus acasa, am fumat o tigara si m-am culcat.

Anunțuri

Traiesc intr-un fel de film de groaza de cateva luni incoace. Un fel de SAW, cu 5 oameni inchisi intr-o camera timp de 6 luni.

Sunt foarte critica, stiu. Si am mari dificultati in a accepta tampiti in jurul meu. Asadar, sunt foarte selectiva. Ma straduiesc totusi sa devin mai ingaduitoare. De fapt, ma straduiam, caci experienta ultimelor luni ma face sa ma dau batuta. Imi amintesc de psiholoaga pe care o vizitam frecvent intr-o vreme indepartata, care imi zicea ca e important sa fii tolerant cu cei care pot mai putin decat tine. Incerc, insa cand vine vorba de constructii total gresite, devine imposibil pentru mine. Prefer sa ma tai si sa ma izolez, sa mor singura in munti sau sa ii omor pe toti.

Mi-e asa greu sa accept ca exista atatia idioti pe lumea asta si sunt eu si mai idioata ca ma mir de asta zilnic. Si asa mi-a fost dat, dupa cum spuneam, sa traiesc in izolare, caci altfel nu pot sa o numesc, alaturi de alti 4 oameni. Circumstantele sunt de asa natura horror, incat stam in aceeasi camera 3/4 din zi, in fiecare zi. Si ce e si mai rau este ca trebuie sa interactionam intens. Iar asta ma doare.

De parca nu ar fi fost suficient, mai locuim si in acelasi bloc, la acelasi etaj, in apartamente alaturate si atat de prost izolate incat ii aud si cand casca. Ba mai mult, stam intr-o statiune superba, care insa e cam abandonata din cauza crizei, si intr-o tara in care nimeni nu vorbeste alta limba in afara de spaniola. Sau, si mai reu, desigur, catalana. Spania este realmente mai rau decat Romania… sau nu stiu, ma mai gandesc. Dar asta este alta poveste.

Scopul acestei izolari este participarea la un curs de limba intensiv. Acum, oricine a invatat vreodata o limba straina, stie ca prin intermediul proiectelor pe care le ai de facut ajungi sa-ti cunosti colegii destul de bine. Mai bine decat ti-ai dori. Trebuie sa inveti sa explici, sa povestesti, sa argumentezi. La ultimul capitol am mari probleme. Pentru ca omul are nevoie de creier ca sa argumenteze ceva, de logica, de tact, de bun-simt. Iar 2 romani si 2 bulgari s-au nimerit sa nu aiba niciuna din aceste abilitati oricum rar intalnite.

Stau permanent cu niste oameni carora nu le prea intra nimic in cap, care de care mai frustrat si cu mai multe tulburari de personalitate. Refuza sa accepte cultura tarii in care urmeaza sa traiasca incepand din martie. Nu pot… iar asta va fi o mare problema de integrare.

Mai mult, cat de critica sunt eu, pe atat de sincera ma arat. Nu te plac, nu ma imprietenesc cu tine. Am ceva de spus, spun. Insa est-europenii au inradacinate in ei ramasitele comunismului. Asa ca ne susotim, ne zambim frumos, insa ce se intampla pe la spate, sa te fereasca Dumnezeu…

Si, desi nu este nicio competitie intre noi, cei 4 se comporta de parca ar fi. Am o ureche extraordinara pentru limbi straine si nu sunt modesta cand vine vorba de asta. Sau de faptul ca sunt mult peste nivelul lor. Iar astea nu sunt doar observatiile mele, asa ca inca nu am luat-o razna de tot. Asa ca in loc sa ne sustinem reciproc, sa invatam impreuna, caci avem acelasi scop, cel putin pana la un punct, sa ne ajutam, stam si ne injuram pe la spate si ne macina invidia zi de zi. Iar eu sunt, ca sa ii citez pe prietenii mei romani, „de cacat”… si multe altele pe care le-am auzit, din nefericire, involuntar, prin peretii de hartie ai apartamentului meu. Altfel, tare ne zambeam si eram prieteni. Dar pentru ca relatiile lor personale sunt lipsite de comunicare, sex sau orice bucurie a vietii, stam cu ochii pe vizor si judecam ce fac altii. Iar la curs judecam in continuare. Am o sila profunda fata de acesti oameni fatarnici. Dupa ce am plans 2 zile neincetat, caci ma cunosc si pot fi de cacat, insa nu am fost si nici nu sunt, m-am ridicat de pe podeaua baii si am zis ca trebuie sa rabd, ca altceva nu am ce face. Tot prin pereti am auzit ca sunt de cacat pentru ca indraznesc ocazional sa mananc un mar la curs, avand in vedere ca tine toata ziua, cu 2 pauze a cate 10 minute fiecare. Evident, frustrarile lor sunt cu totul altele. Si de atunci ne evitam cu relativ putin succes. Insa astept cu nerabdare sa scap de aici, sa ne mutam impreuna in aceeasi tara, in care sa ii fereasca Dumnezeu sa aiba nevoie de ceva de la mine vreodata…

Macar de ar fi avut cei 7 ani de acasa incat sa-si ceara scuze. La fel de fatarnic cum mi-au si zambit si m-au invitat la nunta lor inainte, prin cuvinte calde precum „atat de mult ne-am dori sa fii alaturi de noi”.

Iar asta este incursiunea mea prin prostia umana, pe care ei tin sa si-o expuna in fata unei profesoare minunate, cu atat de mult talent si bun-simt si cu infinita rabdare. Incerc sa invat de la ea si partea cu rabdarea, nu numai cu limba, insa nu reusesc.

Mai am o luna si scap din infernul in care traiesc. Insa pana atunci, imi cam suna apa-n cap si-mi vine sa-i imping pe toti pe scari si apoi sa ii intreb daca sunt ok. Sunt la capatul puterilor si al rabdarilor. Imi lipseste atat de mult o conversatie cu un om inteligent, cu un min. de cultura generala si educatie. Asa ca am ajuns sa vorbesc singura pe strada…

Stiti acele zile in care esti plin de draci si mai bagi si un alcool. Si te apuca dracu vorbaria, in loc sa te culci ca omul sanatos la cap. Si faci cacatul prastie. Evident, pare logic sa te culci, dar cand esti ametit si viata pare fara sens, o iei pe aratura.

Cum am facut eu azi. Veti spune ca e cam devreme, ca sa zic asa.

Ei bine, fiind ultima mea zi la serviciu(l actual), am zis sa dau o tarie colegilor mei. S-a intamplat ca unul din colegi sa fie si cel cu care am avut o aventura de vara, caci ce e vara fara o aventura fara de sens?! Si s-a mai intamplat ca alt coleg sa fie prietenul lui, care a pus ochii pe mine de mai multa vreme.

Sunt respectabila, imi place sa cred. Dar dintr-o „sarbatoare” a iesit un mare rahat. De ce? Pentru ca am baut. Nu mult, dar eu am grija sa o iau pe campii si dupa o bere.

Si ce-a iesit… Dumnezeu cu mila. Mai ca nu mi-am umplut toate fostele „relatii” de sms-uri de dulce, caci pe cine am putut, am tarat prin noroi cu hotarare.

E nevoie de 100 ml vodca pentru a realiza ca sunt „cealalta femeie”. Da, tristul adevar asta e. Si pare-mi-se ca asta voi fi mereu. Sunt grozava pentru o aventura. Dar atat. Pentru ca intotdeauna va exista „o alta”, prima, cea care conteaza, care va astepta acasa barbartul infidel. Nu cred ca e mai castigata decat mine, dar cu siguranta nu se simte la fel de ieftina.

„Esti superba”, mi se spune. Dar nu atat de superba incat sa merit mai mult de o privire lasciva si o laba trista pe sest.

Pai normal ca toate tentativele mele de relatii sunt esuate intr-un mare fel, daca am invatat ca sunt „o aventura”. Inca sunt pilita, e clar, caci altfel nu scriam acum. Si cand m-oi trezi maine sa citesc, o sa ma apuce plansul.

Dar plansul de rusine e mai putin grav decat plansul pe care l-am tras asta seara in drum spre casa.

Ce poate fi mai urat, ce te poate face sa te simti mai ieftin decat faptul ca esti „un futai meserias” si punct?

Partea de cacat, inca una, e ca as prefera sa fiu o pitipoanca proasta si sa nu-mi dau seama de toate astea. Viata mea ar fi mai linistita. Nu mi-as mai face procese de constiinta ca sunt fututa si apoi anuntata ca „o sa am un copil”, „am o relatie de 10 ani”, „nu vreau mai mult” etc.

Cum o fi sa fii aia care asteapta acasa? Rational vorbind, nu cred ca e mai bine. Dar macar nu cred ca aia se simte zilnic ca o carpa fluierata pe strada si apoi scuipata.

Asta seara, in timp ce eram din nou fantezia si aventura unui alt idiot, am indraznit sa intreb de ce. De ce trebuie si la ce e buna aia de acasa. Raspunsul l-am scos cu clestele si nu a meritat: „Mi-e mila de ea.”

M-a lasat fara cuvinte. Mila? De ce? Nici nu am intrebat mai departe. Atat de trist mi s-a parut. Si adevarul e ca e trist si pentru mine, si pentru ea si pentru toata lumea.

Nu, nu as vrea parca sa fiu nici aia de acasa. Dar nici sa fiu eu nu-i bine. Am ciunga pe fata? Nu inteleg… De ce-s buna doar de un futai si atat?!

Si partea superba e ca aflu ulterior. Flirtam, ne seducem si pe urma mi se inchide usa-n nas.

Am reusit cu succes sa transform ultima mea zi lucrata in Romania, care ar fi trebuit sa fie un ramas bun frumos, in cea mai josnica si mizerabila experienta din cate am trait.

Si de parca nu era suficient, pilita si injosita, m-am apucat sa scriu sms-uri. Grozav!

Pentru ca mi-am dat seama ca nici macar nu am cu cine sa vorbesc despre jegul in care ma aflu si despre cum pot sa ma simt de ordinara. Asta e adevarul. Nu am cu cine.

Mergeam spre casa si plangeam. Rar plang. Si tare as fi vrut sa imi aline cineva durerea. Nu era nimeni in agenda mea telefonica pe care as fi sunat si in fata caruia m-as fi deschis. Ironic e ca scriu pe blog despre asta.

Si totusi nu-mi iese din cap… si nici din suflet.

Mai mult, imi dau seama ca daca lucrurile nu-mi ies bine in strainatate, nu ma mai pot intoarce in veci de unde am plecat.

Imi amintesc cum prietenele mele ma sicaneaza ca pica barbatii ca mustele in jurul meu, ca am nu stiu ce cacat de sex appeal, ca o pula. Cand le spun ca ma simt singura si uneori imi doresc pe cineva aproape, aud „hai ma, ca tu pui mana pe telefon si se rezolva”. Daca indraznesc sa le contrazic, sunt aroganta si ma dau in spectacol. Putin stiu ele cat de singura sunt in realitate si cum nu se rezolva nimic cu niciun telefon.

Realizez in acelasi timp ca probabil eu am o problema de atitudine daca numai asta atrag. Dar nu stiu unde gresesc si cu ce.

Nu vreau sa fiu cea care asteapta acasa. Nu caut sa ma marit. Nu caut decat sa nu mai fiu tratata ca o carpa.

Si nu m-as simti chiar atat de ieftin daca as considera ca macar un „la revedere” merit. Dar mi s-a demonstrat ca si asta e prea mult. Si din nou intra prietenele in actiune… cum sa ma simt atat de invizibila si ieftina cand roiesc barbatii in jurul meu? Cum pot sa spun ca ma simt asa? Sunt o nerecunoscatoare! Da, cine nu-si doreste sa fie sedus, ridicat in slavi si azvarlit apoi, la scurt timp, ca pe ultimul gunoi?!

Dar da, pun mana pe telefon si se rezolva…

M-a palit azi. Plec. Deci ma mut cu totul. Probabil ca o sa ma mai paleasca de cateva ori si o sa mai scriu cateva posturi similare, la fiecare revelatie. What the fuck am I doing?!

Cand am acceptat eu sa plec? M-a intrebat cineva? Cand am zis „da”? Mi-am dat seama ca de vreo luna incoace, m-am cam mutat la serviciu. Workoholica am fost mereu, dar totusi… 7-8 ore peste program suna mult. Cred ca imi dau seama ca plec si ca n-o sa mai stau acolo, asa ca stau cat mai apuc.

Azi, in drum spre casa, mi s-a facut dor de Berceni. Ce mama naibii e cu mine?

Las totul. E un sentiment bizar. Bun si rau in acelasi timp. Am inceput sa ma gandesc la ce se gandesc oamenii normali cand pleaca. M-am trezit cu propria-mi voce in cap spunandu-mi ca imi las prietenii. Si eram trista. A durat vreo 3 minute tristetea mea. Pana mi-am dat seama ca nu am prieteni. Dar vad ca rasar multi cand aud ca plec in locuri pe care si-au dorit toata viata sa le viziteze. Bai, asta e adevarul. Nu avem prieteni. Nimeni n-are. E o laba. Si apoi m-am intristat si mai mult. A mai durat 3 minute. Pana mi-am dat seama ca e motiv de bucurie. Nu ma tine nimic legata. E motivul pentru care banuiesc ca sefa mea ma exploateaza in exces. Ca sunt atat de libera incat sa fac ce vreau si ce simt. Putin stie ea ca mi-as dori uneori sa fiu legata ca ea, sa am dileme existentiale si sa pot sa spun ca as pleca, dar… Adevarul e ca as pleca. Si plec. Niciun dar. Eh, cat n-as fi dat sa am un „dar”. Dar poate gasesc dar-ul in alta parte. Naiba stie cum e mai bine.

Apoi mi-am auzit iar vocea si am dat in solilocvie pe strada. Imi spunea ca imi las toata viata aici. Si iar m-am intristat. 2 minute de aceasta data. Ce viata am aici? N-am nimic aici si am tot in acelasi timp. Dar tot ce am e in mine si cu mine iau. O sa las bambusul, ca a inceput sa traga niste radacini in vaza si nu mai pot sa-l scot. Dar ma scot pe mine pana nu prind niste radacini bolnavicioase.

Tot vocea malefica m-a facut sa ma simt nesigura. Cum sa plec in lume asa? Cum sa plec in necunoscut? Stai aici, unde stii cum e, unde esti in siguranta. Si asa am mai realizat ceva. Ca suntem niste tampiti. Evident ca alegem mereu ce cunoastem, bun sau rau. Si avem impresia ca asa ne e mai bine. O alta laba. Daca stai in apartamentul tau de 30 de ani, cu acelasi job de 20, cu aceiasi vecini de 60 ai senzatia ca esti in siguranta, la locul tau. Ca nimic nu te poate lua prin surprindere. Si cu toate astea, iubitul tot fuge cu o artista si tu ramai uimita, cainele tot iti moare, chiar si in casa in care ai copilarit, parintii se duc si ei etc. Si atunci unde mai e „siguranta”?

Singura treaba e ca ne amagim ca daca ne mor parintii si noi punem seara capul pe aceeasi perna pe care l-am pus in ultimii 20 de ani durerea e mai mica. Dar nu e. Dimpotriva, perna e plina de acarieni. Asta daca nu esti vara’mea care o da la curatat la fiecare 2 luni.

Ne invartim ca un coi intr-o galeata, dragi prieteni.

Iar eu tot n-am nici cea mai vaga idee ce naiba fac cu plecarea asta. N-am niciun plan. Nicio schema. E infricosator. Si misto in acelasi timp. Poate s-o alege praful de mine. Sau poate nu. Noi sa fim sanatosi.

Pam Pam!

N.B.: Post oligofren scris in momente de maxima anxietate si lipsa de alcool si tigari. Va pup!

O prietena de-a mea s-a mutat intr-un loc nou de vreo luna si jumatate. Ii cam suna apa-n cap si nu cunoaste pe nimeni. Am venit cu propunerea sa iasa in lume si sa intre in vorba cu cine are chef. Mare i-a fost uimirea ca am putut spune asa ceva si mi-a replicat rapid „Eu nu sunt ca tine.” Ca mine ca ma doare-n pix, adica, si nu-mi fac atatea probleme. Drept urmare, nici apa-n cap nu-mi suna. Nici optiunea cu „a te simti bine cu tine insuti” nu a prins. Am zis ok, atunci have fun intre 4 pereti, ce sa zic.

Si asa s-au nascut aceste randuri, pe care i le dedic cu draga inima ei si tuturor celor care dau 2 parale pe orice.

Sunt atatea lucruri pe care nu le facem in viata asta scurta de teama sa nu fim judecati, criticati, aratati cu degetul. Sunt tot atatea lucruri pe care nu ni le dorim sa le facem, dar le facem ca sa fim placuti, iubiti, intelesi. In final, ajungem sa avem tot ce nu ne dorim si sa ne dorim tot ce nu avem.

1. Pentru ca nimanui nu-i pasa, zau

Ai vrea sa intri in vorba cu cineva, dar nu o faci. Daca pari stupid? O sa creada ca esti un ciudat. O sa iti intoarca spatele. O sa rada de tine. O sa te simti de cacat. O sa, o sa. Adevarul e ca habar n-ai ce o sa se intample, dar crezi ca esti atat de clarvazator incat stii. Asa ca nu faci ce ai vrea, de teama ca o sa iasa un cacat. Iese un cacat oricum, sa stii. Ce-ai avut si ce-ai pierdut?

Vezi niste pantofi care iti plac mult, dar nu-i iei ca ai arata caraghios in ei, chiar daca sunt comozi. O sa te arate lumea cu degetul. Ce-o sa zica?

Sa iti spun eu ce-o sa zica: nimic. Chiar nimic. Nimanui nu-i pasa de tine. Pe toti ii doare in pix de ce ai tu in picioare. Nu le pasa nici cat negru sub unghie ca ai intrat in vorba cu ei, desi nu-i cunosti. Treaba e ca-ti imaginezi ca dupa ce va trece momentul incomod, oamenii astia te vor tine minte si vor vorbi despre tine toata viata. Se vor intalni cu prietenii si le vor spune despre ciudata care a vorbit cu ei. Apoi prietenii o sa povesteasca la serviciu. Si apoi jurnalistii o sa scrie articole despre tine.

Un alt adevar: esti mic si neinsemnat. Cui crezi ca-i pasa de ce faci sau zici? Nimanui. Poti sa ai cei mai caraghiosi pantofi, nimanui nu-i pasa. Iar daca cineva se uita ciudat, cum trece de tine, cum uita. Oamenii au problemele lor, au viata lor. Nimeni nu sta sa se gandeasca sau sa povesteasca despre tine pana i se acreste. Chiar nu esti asa de important, asa ca da-ti o palma.

Adevar: Nu esti cel mai ciudat. La un metru in spatele tau e unul si mai ciudat, care iti va fura lumina reflectoarelor. In secunda doi, Gigel care s-a uitat urat la pantofii tai o sa se uite urat la frizura celui din spate, care a avut curajul sa isi trosneasca o creasta verde. Iar in spatele lui e una grasa cu fusta pana sub fund. Iar in spatele ei e unul cu un picior mai scurt. Dar tu nu-i vezi, ca ai senzatia ca esti cel mai naspa si ca numai la tine se va uita lumea si numai pe tine te va judeca. Crede-ma, pe toti de doare fix in dos de ce faci, cum arati, ce invarti si de ce. O sa te uitam in cel mai scurt timp.

2. Pentru ca unii oameni nu o sa te placa in veci

Si nu o sa te placa niciodata, indiferent ce faci. Asa cum sunt oameni pe care tu nu o sa-i placi niciodata, indiferent ce fac. Mai mult, cu cat te dai mai mult cu curul de pamant, cu atat o sa te urasca mai mult. Si-ti mai irosesti si energia. Asa sunt lucrurile, asa sunt oamenii.

Intotdeauna o sa existe oameni care nu o sa te inghita. Resprezinta cantitate neglijabila si nu au niciun rol in viata ta. Exista si punct. Lasa-i sa existe si vezi-ti de treaba, pentru ca stii ce se intampla cand cineva nu te suporta? Fii atent: nimic! Nu se intampla nici cel mai mic ceva. Se intampla un mare nimic. Nu te suporta, nu le pasa de tine, nu o sa le pese niciodata si o sa-si vada de ce e important pentru ei. Iar tu ar trebui sa faci la fel.

3. Pentru ca altele conteaza mai mult

Din fericire, cei care nu te plac nu reprezinta majoritatea. De asta nici nu conteaza. Nu te mai chinui sa cuceresti toti necunoscutii care nu te plac, cand ai atatia cunoscuti care te plac si in preajma carora te simti bine. Ai familie, ai prieteni, ai colegi. Cultiva relatiile care conteaza si care au o sansa.

4. Pentru ca lucrurile sunt fix asa cum sunt

Esti un om mic intr-un univers mare, inconjurat de alti oameni mici, copaci, masini, casute, furnici, mere si catei. Nu o sa reprezinti niciodata mai mult. Nu o sa schimbi niciodata nimic. Vezi-ti de treaba si nu te mai ambala aiurea. Ia lucrurile asa cum sunt. Ia oamenii asa cum sunt. Lasa totul sa existe in acest mare nimic. Bucura-te de ce poti sa te bucuri. Iubeste pe cine poti sa iubesti. Cumpara ce poti sa cumperi.

5. Pentru ca lucrurile valoroase nu sunt in viitor, ci acum

Inceteaza, in pana mea, sa mai astepti momentul in care: o sa ai mai multi bani, o sa te iubeasca printul pe cal alb, o sa, o sa. Ca atunci iti va fi mai bine. Asteptam mereu altceva decat este. Si ghici ce? Tot ce va fi vreodata este chiar acum. Ne irosim timpul aiurea proiectand asupra altora propriile ganduri si imaginandu-ne ce va sa vie. Si mai ghici ce? Ce-ti imaginezi acum ca va fi peste 3 saptamani, nu va fi niciodata. Dar alegi sa-ti pierzi timpul proiectandu-te in viitor. Si timpul trece, jur. Si se duce dracu tot. Si imbatranesti si mori asteptand. Foloseste ce ai acum. Fa ceva cu Acum. Ca Acum e tot ce ai si tot ce vei avea vreodata.

Ce sa mai zic de ce A Fost… e si mai penibil sa-ti pierzi timpul cu A Fost. Ce-ar fi sa nu-ti mai pierzi timpul si energia cu ce A Fost sau cu ce CREZI ca Va Fi?! Ia vezi ce E.

6. Because F*ck it!

Pam Pam!

Na ca am revenit. Din nou. Tot sper ca poate imi voi face un relativ obicei din a scrie pe aici, ca e locsorul meu, insa nu-mi prea iese. Oricum, in scurt timp, daca iau o life-altering decision, cred ca ma voi lipi de blogul asta ca musca de rahat.

In ultima vreme sufar de o marcata iritabilitate si irascibilitate. Faptul ca nu imi dadeam seama de ce sunt asa dracoasa ma facea sa fiu si mai nervoasa. Mi-am dat seama. Tot dracoasa sunt, dar macar stiu de ce.

Ma gandesc de mult sa ma mut dincolo de granitele noastre minunate. Insa am considerat ca e timp. Nu-mi facusem niciun plan anume. Am zis ca peste vreo 2-3 ani va fi ok. Si fortata de imprejurari pana la urma, avand in vedere ca stiu ca m-am nascut in tara gresita. Dar oricat de cacacioasa e treaba aici, e treaba mea. Si mi-ar lipsi. Oricum, imi luasem o marja suficient de larga pentru a ma acomoda cu ideea. Nu plec maine, imi ziceam mereu.

Ca sa-mi fac mana si sa interactionez cu tarile civilizate, mi-am luat inima-n dinti, fara sa ma gandesc prea mult, si mi-am lansat oficial dorinta de a pleca. Am aplicat, m-am dat rotunda si am zis ca-s prea tanara sa ma bage marii bosi in seama, dar e momentul sa invat din greseli.

Mare mi-a fost surpiza dupa ce am trimis actele ca m-au si chemat la interviu, dupa un alt oarescare interviu pe Skype. M-am incuiat in birou si am inceput sa trepidez. Dar eu nu plec acum, ci peste 2-3 ani. Dar nu voiam neaparat acolo. Dar cum o fi acolo?! Dar de ce?

Interviul se tinea la Barcelona, orasul meu de suflet, asa ca am zis ca macar pot sa fac o plimbare pana acolo. Si am zis ok, vin la interviu. A fost frumos la Barcelona, evident. Cand m-am intors am inceput sa-mi dau seama ce se intampla. Oare vreau sa plec acum? Oare pot sa invat o limba asa imbarligata? Oare as ramane acolo? Ce ma tine sa nu plec? Nimic. Trist. Dar era ok. Daca nu ma accepta, am scapat de o grija. Dar daca ma accepta? Ce ma fac? Daca nu ma accepta, sunt nesimtiti si o sa ma simt jignita. Dar nu stiu daca vreau sa ma accepte. Sa nu ma vorbim de faptul ca la interviu am fost hipomaniacala si i-am acaparat pe indivizi total, ca ajunsesera sa-si ceara scuze ca ma intrerup. Am fost super relaxata, pentru ca nu ma gandisem serios sa plec, dar imi exersam capacitatea de a ma da super impresionata de posibilitate. Mai ales ca oferta lor, trebuie sa recunosc, e cam once in a lifetime si prima de acest gen si anvergura.

Si ca sa nu va mai tin in ceata, e vorba de a ma muta in Danemarca. Treaba imputita e ca de cand am venit din Spania, tot invart posibilitatea si incepe sa-mi placa mult. Se pare ca i-am impresionat la interviu, ca dupa o saptamana am primit biletul de avion sa vin acolo sa-mi arate care e treaba. Eh, de atunci m-au apucat dracii. Adica baietii astia nu m-au ajutat deloc… puteau si ei sa ma respinga si era mai simplu. Acum trebuie sa iau decizii. Si suge. Urasc deciziile. Si cum sa plec? Eu fac o tulburare de adaptare daca pleaca sefa mea in concediu si ma lasa cu toata treaba, daramite sa plec eu in Dk… fara sefa mea. Da, imi iubesc sefa, e drept.

Tot ce s-a intamplat de atunci nu a facut decat sa ma enerveze si mai tare, sa ma dezguste tot ce se intampla in Romania si sa ma impinga spre Danemarca. Dar in acelasi timp, am inceput sa iubesc si Berceniul. Are si el farmecul lui, ce sa zic.

Partea nasoala e ca de o saptamana tip la toata lumea. Mereu am zis ca nu plec maine, nu? Nu plec maine, ci marti, e drept.

Cand ma gandesc la diverse tari, mi se contureaza in cap cate o imagine. In Franta vad stradute cu franzele si frantuzoaice nepieptanate. In Spania vad caldura, umezeala si spanioli frumosi. Portugalia are gustorul vin de Port. Germania nu a auzit vreodata de haos. Grecia sta cu burta la soare, soarbe cafele si canta toata ziua, iar seara se intreaba de ce e la pamant. Si asa mai departe. Dar cand ma gandesc la Danemarca, imaginea e un mare blank. In afara de vikingi, care oricum nu mai sunt acolo, nu e nimic. Citesc numai de bine despre tara asta. Dar tot nu am o imagine in minte. Si tot ce stiam despre tarile nordice, in general, nu se aplica in acest caz. De exemplu, unde m-as duce nu e asa frig. Ba mai mult, au si vara si plaje si poti sa te balacesti fara sa te izbesti de vreun iceberg. E un loc incarcat de istorie, cultura, cica oameni prietenosi. Oare or fi si sexy? Daca nu-s sexy eu nu merg.

Oare au alcool ca lumea? Ca daca n-am cu cine sa beau, e trist. Oare ei inteleg limba aia pe care o vorbesc sau fac misto? Oare de ce e viata asa misto acolo si de ce vad documentare pe BBC despre ditamai calitatea vietii daneze? Oare cum imi iau catelul acolo? Trebuie sa-i pun cip, ceva, parca. Dar nu imi bag fata la cala, ca va nenorocesc. Oare m-as adapta? Oare ce mama ma-sii ma asteapta?

Si uite asa sunt eu plina de draci, ca desi e netul plin de informatii, n-am nici cea mai vaga idee despre ce pana mea invart aia acolo. Si marti plec sa vad. Oricat as citit despre zona de nord a tarii, in care ar trebui sa ma mut, nu conteaza de fapt decat sentimentul pe care-l voi avea acolo. Si dupa ce ca n-am nicio imagine, n-am niciun sentiment inca. Ma dispera. Stiu clar ca sentimentul ma va impinge intr-o directie sau alta. Doamne, cate depind de sentimentul asta pe care nici macar nu mi-l pot imagina. Nu gasesc niciun downside in privinta plecarii. Dar sentimentul e baza.

Nu mai pot de nervi. Noroc cu Xanax-ul. Cert e ca daca plec, imi voi varsa depresia pe blog aproape zilnic. Asta daca nu ma voi ineca in bautura.

V-am pupat! Pam Pam!

Cine ma citeste stie ca nu scriu despre mine, insa astazi, blogul e prietenul meu. Voi sunteti prietenii mei. Astazi e o zi speciala. Special de proasta. Ca si toata perioada asta… ii tot zic perioada, insa daca incerc sa o delimitez in timp, nu-i gasesc capetele. E speciala pentru ca m-am trezit in aceasta frumoasa seara de iulie in acelasi punct, cu acelasi suflet sfredelit si pe aceeasi banca, in aceeasi salopeta ca vara trecuta.

Cum a inceput totul? Simplu. Mi-am luat o Fanta cu lamaie. Daca nu stiati, se lasa cu premii, ca sa le fac si niscaiva reclama. Iar unul din premii este o excursie in Ibiza. Nimic neobisnuit pana acum. O excursie in Ibiza cu 9 prieteni. Acum se-mpute treaba. Cine naiba are 9 prieteni?! Din aia pe care sa te poti baza si pe care ii poti suna la orice ora din zi si din noapte fara nici cea mai mica jena. Si am inceput sa ma gandesc la cei „9 prieteni” pe care i-as lua cu mine in excursia pe care nu o voi castiga niciodata. Conditiile erau simple: sa fie 9 si sa fie prieteni. Prima e usor de indeplinit, mai ales daca e ceva gratis. A doua, cam imposibil, mi-am zis. Oi gasi vreo 3, dar 9?!

M-am gandit la ultimul an din viata mea. Care a supt. Ca multi altii. Desi pe plan profesional, totul a mers ca uns, pe plan personal, social si cum mai vrei sunt praf. Dar mi-a luat ceva sa-mi dau seama. Un an infect. Nu sunt genul de om care se miorlaie. Nu ma victimizez si, ce e mai rau, nu stiu sa cer ajutor. Pentru ca sunt prea smechera, mult prea aroganta si plina de scuturi incat sa ma las undeva jos, unde de altfel oricum sunt, si sa spun „Te rog, am nevoie sa…” Asa ceva, niciodata. Ma plang uneori, da. Dar nu in momentele in care chiar as avea de ce. Ma plang ca nu-mi sta parul bine, ca mi-a sarit oja, ca m-a enervat un coleg, ca e chelnerita proasta. Si ghici ce?! Daca nu te arunci pe jos, nu tipi si nu dai din picioare, daca ai simtul umorului aparent intact si zambesti si te coafezi si iti faci manichiura si pedichiura, pentru majoritatea inseamna ca esti bine. Nu bine, poate chiar perfect. Asa ca daca ii spui cuiva, aparent apropiat si care te cunoaste, „Am mare nevoie de o vacanta, urgent”, fara nicio alta smiorcaiala patetica si fara plansete sau rugaminti fierbinti, e ca si cum i-ai spune „Si putin ketchup la masa 3, va rog.” La fel de relevant.

Dupa 1 an in care s-au intamplat atatea lucruri sinistre ca mi-ar fi jena sa le mentionez pe toate, chiar si pe un blog total anonim, daramite aici, un an in care am invatat de-am spart, am luat antidepresive, m-am prabusit trup si suflet intre 4 pereti, in vazul nimanui, am luat antidepresive, am plans cat n-am plans in toata tineretea mea mareata, un an in care m-a frecat viata cam pe toate partile, voiam o vacanta. O vacanta pe care o doream si anul trecut pe vremea asta la fel de arzator, dupa un alt an mizerabil. Si de care, evident, n-am avut parte. Dar n-a fost nicio problema, am mers inainte, mi-am vazut de treaba. Pana azi, cand m-am trezit ca n-am mancat nimic, dupa o perioada in care oricum nu mananc si imi vine sa vomit, nu dorm si nu simt nevoia, am toate criteriile de depresie si cu toate astea ma cam ignor.

Am fost de Paste in mult ravnita vacanta, la mare, in tari frumoase. Au fost -100 de grade, m-am intors cu febra 40 si puroi in gat si am petrecut fiecare, dar fiecare clipa, cu familia Peculiarului care vorbea cu mine intr-o limba din care nu intelegeam decat „buna ziua”. A fost superb. Poate ca sunt eu nerecunoscatoare, dar ma apucase si plansul cand statusem 2 saptamani zilnic, la masa, cu cate 10 oameni care nu vorbeau romana. Am rupt roamingul si am asistat la certuri, probabil singurele momente in care ma bucuram ca nu stiu limba. Deci next. Am nevoie de o vacanta dupa vacanta asta.

Si gandindu-ma eu asa, la cei 9 prieteni din Ibiza, incep sa-i vad pe cei din ultimul an, carora le-am zis de vacanta mea maiastra. Gandul m-a dus fara sa vreau, lin, spre oamenii la care tin mult, alaturi de care am fost mereu si care cred, sau imi place sa cred, ca tin in aceeasi masura la mine. Unul din ei a stiut sa-mi dea in cap cu fiecare ocazie si dupa ce m-a incarcat timp de ani de zile cu toate problemele personale, fara sa caute o solutie vreodata, mi-a zis intr-o zi ca pleaca, ca are nevoie de o vacanta. Al doilea om, Peculiarul in carne si oase, s-a speriat copilareste si istericeste de responsabilitatile pe care le avea in Romania si a fugit (la propriu), in aceeasi zi cu omul nr.1, in tara sa de bastina.Acolo unde umbla numai caini cu covrigi in coada si in care mama, fericita sa-l revada, ii va canta in struna pana cand baiatul se va intoarce la esecurile in care se vor transforma responsabilitatile de care tocmai a fugit. Peculiarul, alt copil vesnic nemultumit si vesnic istericos, care mi-a pus in carca tot ce n-a putut el sa duca. Si n-a putut sa duca nimic. Dar e in regula, caci carca mea e rezistenta si groasa. Si dupa ce toata lumea arunca asupra mea ce-i mai nasol si mai dificil, toti pleaca in vacanta.

Peculiarul ma indeamna sa vin la el si se supara ca nu vin. Nu conteaza ca salariul meu de medic rezident nu acopera nici macar un bilet de avion pana in insula lui cu palmieri si fructe de mare. Nu conteaza ca nu-mi doresc sa fiu prinsa la mijloc in discutiile celor 13 familii ale lui, care imi cer parerea, in limbi straine mie. Ma intreaba de 2 ori pe zi de ce nu vin. Chiar daca ii explic de o luna, de aceleasi 2 ori pe zi, ca am garzi si pacienti si contravizite si alte responsabilitati care nu-mi permit sa spun „eu maine plec”. Initial a zis vino, apoi vino cu o prietena, ca eu ma simt nasol si poate nu am chef, apoi stai ca ma intorc, ca am treaba, dar stai ca nu ma mai intorc, ba mai stau o saptamana, dar wow, au trecut 3, dar mai bine venim in octombrie. Pe urma, iar, de ce nu vin. Pai ma, coaie, nu vin pentru ca esti vai de capu’ tau. Nu esti in stare sa stii ce vei gandi peste 5 minute. Nu vin pentru ca nu imi doresc sa-mi dau 2 salarii pe un bilet de avion si sa-mi spui a doua zi ca tu vii in Romania. Si nici n-am chef sa mi te mai smiorcai in cap. Plus ca mi-ai promis ca vom avea o vacanta impreuna, nu ca o sa dai bir cu fugitii si scuza pe care o sa mi-o dai o sa fie „nu sunt bine, nu vezi?!”. Am zis sa avem o vacanta, nu te-am pus sa speli vase, handicapatule! Si nu, nu vad ca nu ti-e bine. Vad ca ai totul pe tava, ca nu te lupti pentru nimic, te plangi toata ziua si unde pana mea te-am mai gasit si pe tine?!

Insa m-am gandit si la varianta asta. Macar acum nu mai sunt -100 de grade. Asa ca i-am spus unei prietene sa mergem impreuna. Sau sa mergem impreuna in alta parte. Daaa, ce dragut ar fi, dar stai ca de fapt eu plec cu prietenul, care nu vrea sa plece si nu stiu daca mai plec, dar nu-i zic nimic, ca sa nu se supere si sa nu sune ciudat, dar de fapt ma rog, nici n-as vrea, ca poate se razgandeste, asa ca astept poate se razgandeste. Daca nu, asta e. Plus ca OAMENII cu care am pleca in concediu nu s-au hotarat inca daca merg. Da, asta cu oamenii mi-a placut. Ca eu am raie probabil.

Un alt prieten bun a primit un telefon de la persoana mea intr-una din zilele astea. „Nu ma simt deloc bine. Am nevoie sa iesim putin.” Raspunsul a venit prompt, e drept: „Eu nu ies azi. Dar poate ne vedem saptamana viitoare.” Bine, mersi, ne vedem daca nu-mi tai venele. Apreciez.

Toata lumea are deja planuri, ori n-are bani, ori pleaca cu altii in concediu, altii care evident nu ma includ pe mine. Se face cumva ca mi se spune mereu cat sunt de importanta si deosebita, dar nimeni nu se gandeste sa-mi spuna „hai fa cu noi!” Altfel, ne iubim foarte mult.

Cum soarta e mereu ironica, s-a intamplat astazi sa vorbesc cu 2 fosti colegi de facultate. Cu primul, C., ma inteleg bine, dar suntem departe de a fi prieteni. E un baiat simpatic si haios si ne distram impreuna. I-am spus ca sunt suparata ca tare as fi vrut sa plec undeva, macar putin. Raspunsul lui, care ma asteptam sa fie „lasa, draga, ca pleci tu” a fost de fapt „Bai, ce tare ma oftic ca nu m-am gandit sa-ti zic sa vii cu noi mare, ca am fost acum 2 zile. Daca stiam, sa vezi ce ne-am fi distrat. Acum chiar ma oftic si nici nu mai am bani sa plec. Dar hai sa iesim sambata sa dansam si sa ne veselim!”

Al doilea coleg, S., este un coleg pe care nu stiam cum sa-l sutuiesc mai mult in facultate. Spune toata ziua bancuri si ma enerva cumplit. De altfel, e un baiat bun, cu bun-simt. Nu am vorbit 3 cuvinte in toata facultatea. Se intampla sa faca acum un stagiu in spitalul in care lucrez eu. Ieri am iesit la o bere (la care el m-a scos cand m-a vazut cu fata picata), azi mi-a zis: „Hai cu mine maine la Garana, la festivalul de jazz. Daca n-ai bani, e ok, ca am un prieten care sta pe acolo si stai la el. Dar hai, o sa-ti placa si o sa ne distram.” Evident ca am refuzat, ca daca dau banii acum, nu mai plec nicaieri pe urma, pe urma cand oricum nu mai plec probabil nicaieri. De proasta ce sunt.

M-au pocnit. Doi oameni cu care nu am nicio treaba, pe care nu ii consideram decat fosti colegi, m-au emotionat. Daca era cineva de la care nu ma asteptam, ei erau. Iar cei pe care ii consideram apropiati mi-au dat peste nas intr-un mare fel. Banuiesc ca asa se intampla in viata oricum.  Doar ca eu nu mai observ oamenii. M-am salbaticit. Am devenit antisociala si posaca.

Dupa discutiile cu cei 2 care m-au frapat astazi, a inceput furtuna. Mi-am tras o salopeta pe mine si m-am retras in salbaticia mea pe o banca din zona, in ploaie. Si m-am gandit la toate cele de mai sus. Cu o Fanta de lamaie in mana. Care Ibiza? Care 9 prieteni? Care prieteni pana la urma? Si cum imi aleg eu oamenii din viata mea? Si cum nu ma vede nimeni in ce hal am ajuns. Observa toti ca m-am salbaticit, dar nimeni nu ma intreaba de ce. Nici eu n-as sti poate sa raspund la asta, dar nici nu m-a intrebat cineva pana acum. Cu atatia prieteni, tanara si placuta fiind, nu stiu ce-o sa ma fac cand o da Alzheimeru’ in mine si oi avea nevoie de sprijin mai palpabil. Macar stiu sa ma sinucid la timp, inainte sa ajung sa confund baia cu dulapul.

M-am ridicat de pe banca si am luat-o incet spre casa. In ploaia torentiala, am cules de pe drum o corcodusa mov si un nasture alb. Erau singuri in ploaie si mi s-a facut mila de ei.

Am ajuns acasa si am citit ce eu nu citesc niciodata: ceva din Biblie. Corinteni 13. Despre dragoste. De ce? Pentru ca, in afara de cei 2 fosti colegi si mai prieteni decat prietenii, m-au mai impresionat 2 oameni astazi. Un pacient. Sedat cum era, mi-a recitat din Corinteni 13. Si a facut-o atat de frumos incat m-am simtit vinovata ca nu am deschis in viata mea Biblia. Am iesit din rezerva lui, ca sa ma traga o alta pacienta de mana si sa ma intrebe „V-ati lasat de fumat, nu?”. Am zambit, ca mi-am amintit ca probabil ma auzise ieri spunand intr-o doara ca as vrea sa ma las de fumat. „Sa va lasati, ca e pacat. Sunteti asa frumoasa si daca intalniti barbatul perfect si e nefumator? Ce sa faci? Sa il pierzi dintr-atat?” Are si ea dreptate, ce pot sa zic.:)

Ibiza. 9 prieteni. Ma rog.

Pagina următoare »