Cine ma citeste stie ca nu scriu despre mine, insa astazi, blogul e prietenul meu. Voi sunteti prietenii mei. Astazi e o zi speciala. Special de proasta. Ca si toata perioada asta… ii tot zic perioada, insa daca incerc sa o delimitez in timp, nu-i gasesc capetele. E speciala pentru ca m-am trezit in aceasta frumoasa seara de iulie in acelasi punct, cu acelasi suflet sfredelit si pe aceeasi banca, in aceeasi salopeta ca vara trecuta.

Cum a inceput totul? Simplu. Mi-am luat o Fanta cu lamaie. Daca nu stiati, se lasa cu premii, ca sa le fac si niscaiva reclama. Iar unul din premii este o excursie in Ibiza. Nimic neobisnuit pana acum. O excursie in Ibiza cu 9 prieteni. Acum se-mpute treaba. Cine naiba are 9 prieteni?! Din aia pe care sa te poti baza si pe care ii poti suna la orice ora din zi si din noapte fara nici cea mai mica jena. Si am inceput sa ma gandesc la cei „9 prieteni” pe care i-as lua cu mine in excursia pe care nu o voi castiga niciodata. Conditiile erau simple: sa fie 9 si sa fie prieteni. Prima e usor de indeplinit, mai ales daca e ceva gratis. A doua, cam imposibil, mi-am zis. Oi gasi vreo 3, dar 9?!

M-am gandit la ultimul an din viata mea. Care a supt. Ca multi altii. Desi pe plan profesional, totul a mers ca uns, pe plan personal, social si cum mai vrei sunt praf. Dar mi-a luat ceva sa-mi dau seama. Un an infect. Nu sunt genul de om care se miorlaie. Nu ma victimizez si, ce e mai rau, nu stiu sa cer ajutor. Pentru ca sunt prea smechera, mult prea aroganta si plina de scuturi incat sa ma las undeva jos, unde de altfel oricum sunt, si sa spun „Te rog, am nevoie sa…” Asa ceva, niciodata. Ma plang uneori, da. Dar nu in momentele in care chiar as avea de ce. Ma plang ca nu-mi sta parul bine, ca mi-a sarit oja, ca m-a enervat un coleg, ca e chelnerita proasta. Si ghici ce?! Daca nu te arunci pe jos, nu tipi si nu dai din picioare, daca ai simtul umorului aparent intact si zambesti si te coafezi si iti faci manichiura si pedichiura, pentru majoritatea inseamna ca esti bine. Nu bine, poate chiar perfect. Asa ca daca ii spui cuiva, aparent apropiat si care te cunoaste, „Am mare nevoie de o vacanta, urgent”, fara nicio alta smiorcaiala patetica si fara plansete sau rugaminti fierbinti, e ca si cum i-ai spune „Si putin ketchup la masa 3, va rog.” La fel de relevant.

Dupa 1 an in care s-au intamplat atatea lucruri sinistre ca mi-ar fi jena sa le mentionez pe toate, chiar si pe un blog total anonim, daramite aici, un an in care am invatat de-am spart, am luat antidepresive, m-am prabusit trup si suflet intre 4 pereti, in vazul nimanui, am luat antidepresive, am plans cat n-am plans in toata tineretea mea mareata, un an in care m-a frecat viata cam pe toate partile, voiam o vacanta. O vacanta pe care o doream si anul trecut pe vremea asta la fel de arzator, dupa un alt an mizerabil. Si de care, evident, n-am avut parte. Dar n-a fost nicio problema, am mers inainte, mi-am vazut de treaba. Pana azi, cand m-am trezit ca n-am mancat nimic, dupa o perioada in care oricum nu mananc si imi vine sa vomit, nu dorm si nu simt nevoia, am toate criteriile de depresie si cu toate astea ma cam ignor.

Am fost de Paste in mult ravnita vacanta, la mare, in tari frumoase. Au fost -100 de grade, m-am intors cu febra 40 si puroi in gat si am petrecut fiecare, dar fiecare clipa, cu familia Peculiarului care vorbea cu mine intr-o limba din care nu intelegeam decat „buna ziua”. A fost superb. Poate ca sunt eu nerecunoscatoare, dar ma apucase si plansul cand statusem 2 saptamani zilnic, la masa, cu cate 10 oameni care nu vorbeau romana. Am rupt roamingul si am asistat la certuri, probabil singurele momente in care ma bucuram ca nu stiu limba. Deci next. Am nevoie de o vacanta dupa vacanta asta.

Si gandindu-ma eu asa, la cei 9 prieteni din Ibiza, incep sa-i vad pe cei din ultimul an, carora le-am zis de vacanta mea maiastra. Gandul m-a dus fara sa vreau, lin, spre oamenii la care tin mult, alaturi de care am fost mereu si care cred, sau imi place sa cred, ca tin in aceeasi masura la mine. Unul din ei a stiut sa-mi dea in cap cu fiecare ocazie si dupa ce m-a incarcat timp de ani de zile cu toate problemele personale, fara sa caute o solutie vreodata, mi-a zis intr-o zi ca pleaca, ca are nevoie de o vacanta. Al doilea om, Peculiarul in carne si oase, s-a speriat copilareste si istericeste de responsabilitatile pe care le avea in Romania si a fugit (la propriu), in aceeasi zi cu omul nr.1, in tara sa de bastina.Acolo unde umbla numai caini cu covrigi in coada si in care mama, fericita sa-l revada, ii va canta in struna pana cand baiatul se va intoarce la esecurile in care se vor transforma responsabilitatile de care tocmai a fugit. Peculiarul, alt copil vesnic nemultumit si vesnic istericos, care mi-a pus in carca tot ce n-a putut el sa duca. Si n-a putut sa duca nimic. Dar e in regula, caci carca mea e rezistenta si groasa. Si dupa ce toata lumea arunca asupra mea ce-i mai nasol si mai dificil, toti pleaca in vacanta.

Peculiarul ma indeamna sa vin la el si se supara ca nu vin. Nu conteaza ca salariul meu de medic rezident nu acopera nici macar un bilet de avion pana in insula lui cu palmieri si fructe de mare. Nu conteaza ca nu-mi doresc sa fiu prinsa la mijloc in discutiile celor 13 familii ale lui, care imi cer parerea, in limbi straine mie. Ma intreaba de 2 ori pe zi de ce nu vin. Chiar daca ii explic de o luna, de aceleasi 2 ori pe zi, ca am garzi si pacienti si contravizite si alte responsabilitati care nu-mi permit sa spun „eu maine plec”. Initial a zis vino, apoi vino cu o prietena, ca eu ma simt nasol si poate nu am chef, apoi stai ca ma intorc, ca am treaba, dar stai ca nu ma mai intorc, ba mai stau o saptamana, dar wow, au trecut 3, dar mai bine venim in octombrie. Pe urma, iar, de ce nu vin. Pai ma, coaie, nu vin pentru ca esti vai de capu’ tau. Nu esti in stare sa stii ce vei gandi peste 5 minute. Nu vin pentru ca nu imi doresc sa-mi dau 2 salarii pe un bilet de avion si sa-mi spui a doua zi ca tu vii in Romania. Si nici n-am chef sa mi te mai smiorcai in cap. Plus ca mi-ai promis ca vom avea o vacanta impreuna, nu ca o sa dai bir cu fugitii si scuza pe care o sa mi-o dai o sa fie „nu sunt bine, nu vezi?!”. Am zis sa avem o vacanta, nu te-am pus sa speli vase, handicapatule! Si nu, nu vad ca nu ti-e bine. Vad ca ai totul pe tava, ca nu te lupti pentru nimic, te plangi toata ziua si unde pana mea te-am mai gasit si pe tine?!

Insa m-am gandit si la varianta asta. Macar acum nu mai sunt -100 de grade. Asa ca i-am spus unei prietene sa mergem impreuna. Sau sa mergem impreuna in alta parte. Daaa, ce dragut ar fi, dar stai ca de fapt eu plec cu prietenul, care nu vrea sa plece si nu stiu daca mai plec, dar nu-i zic nimic, ca sa nu se supere si sa nu sune ciudat, dar de fapt ma rog, nici n-as vrea, ca poate se razgandeste, asa ca astept poate se razgandeste. Daca nu, asta e. Plus ca OAMENII cu care am pleca in concediu nu s-au hotarat inca daca merg. Da, asta cu oamenii mi-a placut. Ca eu am raie probabil.

Un alt prieten bun a primit un telefon de la persoana mea intr-una din zilele astea. „Nu ma simt deloc bine. Am nevoie sa iesim putin.” Raspunsul a venit prompt, e drept: „Eu nu ies azi. Dar poate ne vedem saptamana viitoare.” Bine, mersi, ne vedem daca nu-mi tai venele. Apreciez.

Toata lumea are deja planuri, ori n-are bani, ori pleaca cu altii in concediu, altii care evident nu ma includ pe mine. Se face cumva ca mi se spune mereu cat sunt de importanta si deosebita, dar nimeni nu se gandeste sa-mi spuna „hai fa cu noi!” Altfel, ne iubim foarte mult.

Cum soarta e mereu ironica, s-a intamplat astazi sa vorbesc cu 2 fosti colegi de facultate. Cu primul, C., ma inteleg bine, dar suntem departe de a fi prieteni. E un baiat simpatic si haios si ne distram impreuna. I-am spus ca sunt suparata ca tare as fi vrut sa plec undeva, macar putin. Raspunsul lui, care ma asteptam sa fie „lasa, draga, ca pleci tu” a fost de fapt „Bai, ce tare ma oftic ca nu m-am gandit sa-ti zic sa vii cu noi mare, ca am fost acum 2 zile. Daca stiam, sa vezi ce ne-am fi distrat. Acum chiar ma oftic si nici nu mai am bani sa plec. Dar hai sa iesim sambata sa dansam si sa ne veselim!”

Al doilea coleg, S., este un coleg pe care nu stiam cum sa-l sutuiesc mai mult in facultate. Spune toata ziua bancuri si ma enerva cumplit. De altfel, e un baiat bun, cu bun-simt. Nu am vorbit 3 cuvinte in toata facultatea. Se intampla sa faca acum un stagiu in spitalul in care lucrez eu. Ieri am iesit la o bere (la care el m-a scos cand m-a vazut cu fata picata), azi mi-a zis: „Hai cu mine maine la Garana, la festivalul de jazz. Daca n-ai bani, e ok, ca am un prieten care sta pe acolo si stai la el. Dar hai, o sa-ti placa si o sa ne distram.” Evident ca am refuzat, ca daca dau banii acum, nu mai plec nicaieri pe urma, pe urma cand oricum nu mai plec probabil nicaieri. De proasta ce sunt.

M-au pocnit. Doi oameni cu care nu am nicio treaba, pe care nu ii consideram decat fosti colegi, m-au emotionat. Daca era cineva de la care nu ma asteptam, ei erau. Iar cei pe care ii consideram apropiati mi-au dat peste nas intr-un mare fel. Banuiesc ca asa se intampla in viata oricum.  Doar ca eu nu mai observ oamenii. M-am salbaticit. Am devenit antisociala si posaca.

Dupa discutiile cu cei 2 care m-au frapat astazi, a inceput furtuna. Mi-am tras o salopeta pe mine si m-am retras in salbaticia mea pe o banca din zona, in ploaie. Si m-am gandit la toate cele de mai sus. Cu o Fanta de lamaie in mana. Care Ibiza? Care 9 prieteni? Care prieteni pana la urma? Si cum imi aleg eu oamenii din viata mea? Si cum nu ma vede nimeni in ce hal am ajuns. Observa toti ca m-am salbaticit, dar nimeni nu ma intreaba de ce. Nici eu n-as sti poate sa raspund la asta, dar nici nu m-a intrebat cineva pana acum. Cu atatia prieteni, tanara si placuta fiind, nu stiu ce-o sa ma fac cand o da Alzheimeru’ in mine si oi avea nevoie de sprijin mai palpabil. Macar stiu sa ma sinucid la timp, inainte sa ajung sa confund baia cu dulapul.

M-am ridicat de pe banca si am luat-o incet spre casa. In ploaia torentiala, am cules de pe drum o corcodusa mov si un nasture alb. Erau singuri in ploaie si mi s-a facut mila de ei.

Am ajuns acasa si am citit ce eu nu citesc niciodata: ceva din Biblie. Corinteni 13. Despre dragoste. De ce? Pentru ca, in afara de cei 2 fosti colegi si mai prieteni decat prietenii, m-au mai impresionat 2 oameni astazi. Un pacient. Sedat cum era, mi-a recitat din Corinteni 13. Si a facut-o atat de frumos incat m-am simtit vinovata ca nu am deschis in viata mea Biblia. Am iesit din rezerva lui, ca sa ma traga o alta pacienta de mana si sa ma intrebe „V-ati lasat de fumat, nu?”. Am zambit, ca mi-am amintit ca probabil ma auzise ieri spunand intr-o doara ca as vrea sa ma las de fumat. „Sa va lasati, ca e pacat. Sunteti asa frumoasa si daca intalniti barbatul perfect si e nefumator? Ce sa faci? Sa il pierzi dintr-atat?” Are si ea dreptate, ce pot sa zic.:)

Ibiza. 9 prieteni. Ma rog.