Facts of fiction.


M-a palit azi. Plec. Deci ma mut cu totul. Probabil ca o sa ma mai paleasca de cateva ori si o sa mai scriu cateva posturi similare, la fiecare revelatie. What the fuck am I doing?!

Cand am acceptat eu sa plec? M-a intrebat cineva? Cand am zis „da”? Mi-am dat seama ca de vreo luna incoace, m-am cam mutat la serviciu. Workoholica am fost mereu, dar totusi… 7-8 ore peste program suna mult. Cred ca imi dau seama ca plec si ca n-o sa mai stau acolo, asa ca stau cat mai apuc.

Azi, in drum spre casa, mi s-a facut dor de Berceni. Ce mama naibii e cu mine?

Las totul. E un sentiment bizar. Bun si rau in acelasi timp. Am inceput sa ma gandesc la ce se gandesc oamenii normali cand pleaca. M-am trezit cu propria-mi voce in cap spunandu-mi ca imi las prietenii. Si eram trista. A durat vreo 3 minute tristetea mea. Pana mi-am dat seama ca nu am prieteni. Dar vad ca rasar multi cand aud ca plec in locuri pe care si-au dorit toata viata sa le viziteze. Bai, asta e adevarul. Nu avem prieteni. Nimeni n-are. E o laba. Si apoi m-am intristat si mai mult. A mai durat 3 minute. Pana mi-am dat seama ca e motiv de bucurie. Nu ma tine nimic legata. E motivul pentru care banuiesc ca sefa mea ma exploateaza in exces. Ca sunt atat de libera incat sa fac ce vreau si ce simt. Putin stie ea ca mi-as dori uneori sa fiu legata ca ea, sa am dileme existentiale si sa pot sa spun ca as pleca, dar… Adevarul e ca as pleca. Si plec. Niciun dar. Eh, cat n-as fi dat sa am un „dar”. Dar poate gasesc dar-ul in alta parte. Naiba stie cum e mai bine.

Apoi mi-am auzit iar vocea si am dat in solilocvie pe strada. Imi spunea ca imi las toata viata aici. Si iar m-am intristat. 2 minute de aceasta data. Ce viata am aici? N-am nimic aici si am tot in acelasi timp. Dar tot ce am e in mine si cu mine iau. O sa las bambusul, ca a inceput sa traga niste radacini in vaza si nu mai pot sa-l scot. Dar ma scot pe mine pana nu prind niste radacini bolnavicioase.

Tot vocea malefica m-a facut sa ma simt nesigura. Cum sa plec in lume asa? Cum sa plec in necunoscut? Stai aici, unde stii cum e, unde esti in siguranta. Si asa am mai realizat ceva. Ca suntem niste tampiti. Evident ca alegem mereu ce cunoastem, bun sau rau. Si avem impresia ca asa ne e mai bine. O alta laba. Daca stai in apartamentul tau de 30 de ani, cu acelasi job de 20, cu aceiasi vecini de 60 ai senzatia ca esti in siguranta, la locul tau. Ca nimic nu te poate lua prin surprindere. Si cu toate astea, iubitul tot fuge cu o artista si tu ramai uimita, cainele tot iti moare, chiar si in casa in care ai copilarit, parintii se duc si ei etc. Si atunci unde mai e „siguranta”?

Singura treaba e ca ne amagim ca daca ne mor parintii si noi punem seara capul pe aceeasi perna pe care l-am pus in ultimii 20 de ani durerea e mai mica. Dar nu e. Dimpotriva, perna e plina de acarieni. Asta daca nu esti vara’mea care o da la curatat la fiecare 2 luni.

Ne invartim ca un coi intr-o galeata, dragi prieteni.

Iar eu tot n-am nici cea mai vaga idee ce naiba fac cu plecarea asta. N-am niciun plan. Nicio schema. E infricosator. Si misto in acelasi timp. Poate s-o alege praful de mine. Sau poate nu. Noi sa fim sanatosi.

Pam Pam!

N.B.: Post oligofren scris in momente de maxima anxietate si lipsa de alcool si tigari. Va pup!

Anunțuri

Na ca am revenit. Din nou. Tot sper ca poate imi voi face un relativ obicei din a scrie pe aici, ca e locsorul meu, insa nu-mi prea iese. Oricum, in scurt timp, daca iau o life-altering decision, cred ca ma voi lipi de blogul asta ca musca de rahat.

In ultima vreme sufar de o marcata iritabilitate si irascibilitate. Faptul ca nu imi dadeam seama de ce sunt asa dracoasa ma facea sa fiu si mai nervoasa. Mi-am dat seama. Tot dracoasa sunt, dar macar stiu de ce.

Ma gandesc de mult sa ma mut dincolo de granitele noastre minunate. Insa am considerat ca e timp. Nu-mi facusem niciun plan anume. Am zis ca peste vreo 2-3 ani va fi ok. Si fortata de imprejurari pana la urma, avand in vedere ca stiu ca m-am nascut in tara gresita. Dar oricat de cacacioasa e treaba aici, e treaba mea. Si mi-ar lipsi. Oricum, imi luasem o marja suficient de larga pentru a ma acomoda cu ideea. Nu plec maine, imi ziceam mereu.

Ca sa-mi fac mana si sa interactionez cu tarile civilizate, mi-am luat inima-n dinti, fara sa ma gandesc prea mult, si mi-am lansat oficial dorinta de a pleca. Am aplicat, m-am dat rotunda si am zis ca-s prea tanara sa ma bage marii bosi in seama, dar e momentul sa invat din greseli.

Mare mi-a fost surpiza dupa ce am trimis actele ca m-au si chemat la interviu, dupa un alt oarescare interviu pe Skype. M-am incuiat in birou si am inceput sa trepidez. Dar eu nu plec acum, ci peste 2-3 ani. Dar nu voiam neaparat acolo. Dar cum o fi acolo?! Dar de ce?

Interviul se tinea la Barcelona, orasul meu de suflet, asa ca am zis ca macar pot sa fac o plimbare pana acolo. Si am zis ok, vin la interviu. A fost frumos la Barcelona, evident. Cand m-am intors am inceput sa-mi dau seama ce se intampla. Oare vreau sa plec acum? Oare pot sa invat o limba asa imbarligata? Oare as ramane acolo? Ce ma tine sa nu plec? Nimic. Trist. Dar era ok. Daca nu ma accepta, am scapat de o grija. Dar daca ma accepta? Ce ma fac? Daca nu ma accepta, sunt nesimtiti si o sa ma simt jignita. Dar nu stiu daca vreau sa ma accepte. Sa nu ma vorbim de faptul ca la interviu am fost hipomaniacala si i-am acaparat pe indivizi total, ca ajunsesera sa-si ceara scuze ca ma intrerup. Am fost super relaxata, pentru ca nu ma gandisem serios sa plec, dar imi exersam capacitatea de a ma da super impresionata de posibilitate. Mai ales ca oferta lor, trebuie sa recunosc, e cam once in a lifetime si prima de acest gen si anvergura.

Si ca sa nu va mai tin in ceata, e vorba de a ma muta in Danemarca. Treaba imputita e ca de cand am venit din Spania, tot invart posibilitatea si incepe sa-mi placa mult. Se pare ca i-am impresionat la interviu, ca dupa o saptamana am primit biletul de avion sa vin acolo sa-mi arate care e treaba. Eh, de atunci m-au apucat dracii. Adica baietii astia nu m-au ajutat deloc… puteau si ei sa ma respinga si era mai simplu. Acum trebuie sa iau decizii. Si suge. Urasc deciziile. Si cum sa plec? Eu fac o tulburare de adaptare daca pleaca sefa mea in concediu si ma lasa cu toata treaba, daramite sa plec eu in Dk… fara sefa mea. Da, imi iubesc sefa, e drept.

Tot ce s-a intamplat de atunci nu a facut decat sa ma enerveze si mai tare, sa ma dezguste tot ce se intampla in Romania si sa ma impinga spre Danemarca. Dar in acelasi timp, am inceput sa iubesc si Berceniul. Are si el farmecul lui, ce sa zic.

Partea nasoala e ca de o saptamana tip la toata lumea. Mereu am zis ca nu plec maine, nu? Nu plec maine, ci marti, e drept.

Cand ma gandesc la diverse tari, mi se contureaza in cap cate o imagine. In Franta vad stradute cu franzele si frantuzoaice nepieptanate. In Spania vad caldura, umezeala si spanioli frumosi. Portugalia are gustorul vin de Port. Germania nu a auzit vreodata de haos. Grecia sta cu burta la soare, soarbe cafele si canta toata ziua, iar seara se intreaba de ce e la pamant. Si asa mai departe. Dar cand ma gandesc la Danemarca, imaginea e un mare blank. In afara de vikingi, care oricum nu mai sunt acolo, nu e nimic. Citesc numai de bine despre tara asta. Dar tot nu am o imagine in minte. Si tot ce stiam despre tarile nordice, in general, nu se aplica in acest caz. De exemplu, unde m-as duce nu e asa frig. Ba mai mult, au si vara si plaje si poti sa te balacesti fara sa te izbesti de vreun iceberg. E un loc incarcat de istorie, cultura, cica oameni prietenosi. Oare or fi si sexy? Daca nu-s sexy eu nu merg.

Oare au alcool ca lumea? Ca daca n-am cu cine sa beau, e trist. Oare ei inteleg limba aia pe care o vorbesc sau fac misto? Oare de ce e viata asa misto acolo si de ce vad documentare pe BBC despre ditamai calitatea vietii daneze? Oare cum imi iau catelul acolo? Trebuie sa-i pun cip, ceva, parca. Dar nu imi bag fata la cala, ca va nenorocesc. Oare m-as adapta? Oare ce mama ma-sii ma asteapta?

Si uite asa sunt eu plina de draci, ca desi e netul plin de informatii, n-am nici cea mai vaga idee despre ce pana mea invart aia acolo. Si marti plec sa vad. Oricat as citit despre zona de nord a tarii, in care ar trebui sa ma mut, nu conteaza de fapt decat sentimentul pe care-l voi avea acolo. Si dupa ce ca n-am nicio imagine, n-am niciun sentiment inca. Ma dispera. Stiu clar ca sentimentul ma va impinge intr-o directie sau alta. Doamne, cate depind de sentimentul asta pe care nici macar nu mi-l pot imagina. Nu gasesc niciun downside in privinta plecarii. Dar sentimentul e baza.

Nu mai pot de nervi. Noroc cu Xanax-ul. Cert e ca daca plec, imi voi varsa depresia pe blog aproape zilnic. Asta daca nu ma voi ineca in bautura.

V-am pupat! Pam Pam!

Am descoperit anul asta, prin vara, ca-s buna. Dupa cum va povesteam data trecuta, mi-a cam dat viata teapa si se alesese praful de concediu, de distractie sau de orice altceva. M-am saturat sa mai caut oameni cu esenta, cu care ai ce discuta. Toti barbatii sunt infantili si cei mai multi si retardati. Si da, poate ca am eu o parere mult prea buna despre mine, dar nu izbutesc sa gasesc niciun om de sex masculin de care sa ma bucur. Ii vad pe toti mici si handicapati. Am crezut ca sufar eu de prea multa aroganta, dar de fapt sunt ei prea cretini. Bine, si eu bubui de aroganta, e drept.  Am incercat sa-i iubesc, serios. Refuz sa cred despre mine ca as crede ca toti barbatii sunt la fel. Ma lupt cu gandul asta. Dar de fapt problema nu e la barbati, ca specie de sine statatoare, ci la oameni. Sunt mizerabili indiferent de sex.

Tanjesc grav dupa un om de calitate. Rau de tot. Si cum nu gasesc, pana acum m-am apucat sa le ofer eu calitati si principii inexistente. Evident ca treaba asta e autolimitata si practic te dai singur cu capul de bordura cand nu mai tine. Am obosit sa mai cred. Am obosit sa mai caut si sa mai sper. Am obosit sa scriu, sa gandesc, sa analizez. Nu vad niciun rezultat. Ma consum degeaba. Nu te poti pisa contra vantului. Bine, eu as putea, ca-s fetita, dar asta e deja alta discutie.

Asa ca vara asta, ca o pauza de la tot si de la toate, am renuntat la telefon, internet, barbati, prieteni etc. si am plecat sa ma clatesc la cap. Singura. La mare. N-am plecat in cea mai buna stare. O sa sar peste aventurile Peculiarei la mare, ca n-am dispozitie, desi ar fi amuzant de impartasit. Ce vreau sa spun acum e ca la mare am descoperit ca sunt buna, ceea ce nu ma interesase prea mult pana atunci. Priza la barbati nu mi-a lipsit niciodata. Imi permit sa calc pe ea de modestie aici, ca e spatiul meu. N-am dus lipsa. Din pacate, psihopati numai unul si unul.

Treaba e ca nu am fost buna dintotdeauna. Am detinut kilograme garla, cat sa ma blochez in cadrul usii. Dar de cativa ani, ma tot fac buna. Cand eram grasa, tin minte ca eram vesela si expansiva ca un pui de elefant. Si cu toate ca eram cat o vila cu piscina, barbatii ma placeau. Nu-mi dau seama cat de nesanatosi si cate fetish-uri trebuie sa fi avut de ma voiau cum eram. Cert este ca atunci stiam sigur ca daca era un barbat in viata mea sigur nu era langa mine pentru cat de buna eram. Ma voia pentru altceva… ceva ce nu se vede cu ochiul liber. Si cum bani n-aveam, nu pot sa presupun decat ca eram o gagica misto… pe dinauntru. Eram si frumoasa, dar asta se vedea mai greu, ca imi cam plesneau trasaturile de la cele 30 de kilograme in plus. Oricum, atunci eram ascultata. Barbatii chiar ascultau ce scoteam pe gura. Ca nu pricepeau foarte multe, asta e altceva. Dar ascultau. Nu era ca si cum avea ce sa-i distraga la fizicul meu de baby hippo. Si eram fericita intr-un fel. Si multumita. Doar ca atunci nu stiam.

Problema majora e ca acum sunt buna rau. Si dupa ce ca oricum e plin de psihopati si masculi infantili, acum am si mai mari sanse sa dau peste altii si mai psihopati si si mai infantili. Nici asta nu stiam pana acum. Evident, vazusem doar in filme. Baiatul frumos nu umbla decat cu fata frumoasa si sexy. Numai ca baiatul frumos e inteligent, bine crescut, simtit si atent doar in filme. In realitate e prost de bubuie, agramat, alcoolic, eventual si drogat, curvar, neaparat curvar, superficial, dar fantastic de superficial. Discutiile cu el sunt monosilabice, telegrafice, dar nu din lipsa de interes, ci din lipsa de primele 4 clase. Stie doar sa-ti ofere ceva de baut. Are in cap numai avionase, motorase, parasute. Si, evident, ce sa asculte unul ca asta ce ai tu de zis, mai ales daca ai si o fusta scurta… si chiar daca ar auzi, tot degeaba.

Ne-am lamurit. Acum am si priza la aia frumosi, musculosi, patratosi si tatuati si mai cretini ca o boaba de mazare. Nu avem asteptari de la asa ceva.

Dar avem asteptari de la unii care par mai rasariti. Mai sunt si unii care (par ca) au ceva in cap. Si incepi sa vorbesti cu unul din categoria asta. E simpatic, are un discurs coerent, nu e perfect, dar are ceva esenta. Si discuti cu el ceva vreme. Mai si dansati impreuna. Si incepi sa te bucuri, ca se pare ca ai intalnit pe cineva cu care poti vorbi. Atat voiam… sa discut cu cineva cu un IQ mai mare decat numarul de la pantofi. Si te apropii de el si-ti place. Pana intr-o seara, cand se intampla sa dansati, sa beti un vin, sa una, sa alta si sa nu te mai sune a doua zi. Si nici a treia. Si niciodata. Si cand sa mai spuna vreodata ceva, iti explica cum ca el nu poate o relatie acum. E o palma foarte nasoala si te simti ca ultimul gunoi, mai ales cand nu ai mai trait niciodata asa ceva. Barbatii te voiau tocmai pentru o relatie, pentru o prietenie, pentru o companie placuta, nu pentru sex. Si intalnesti, naiba sa-i pieptene, unul care nu e chiar cretin, care sta si discuta cu tine si te asculta si scrie corect gramatical si tot asta vrea si atat. Si dupa nu-i mai trebuie nicio poveste despre viata, pasiuni, principii, istorie, teorii etc. Nu-i mai trebuie sa mai rada cu tine, sa se mai simta bine cu tine. Cand credeai si tu ca esti pe cale sa ai un orgasm intelectual, se face rahatu’ prastie. Si tu ai vrea nu o relatie, ci o conversatie. Dar degeaba.

Asadar, de cand sunt buna, nu mai conteaza ce am in cap. Nu mai conteaza daca stiu sa vorbesc. Nu mai conteaza nimic. E al naibii de frustrant!

Asa ca io-mi bag picioarele si ma duc sa mananc o pizza!

 

 

Spre deosebire de povestile mele de zi cu zi, pe care le mai postez aici, astazi nu am nimic deosebit pentru voi. Va puteti opri aici din citit.

As scrie multe, doar ca as scrie si despre chestiuni extrase din vietile oamenilor care-mi mai citesc si blogul. Asa ca am dobandit, in timp, o doza mare de abtinere, iar asta imi displace profund. Prea multi cunoscuti imi stiu acum blogul. Pai si acum  de cine mai fac misto? Da, voi, toti cei care ma cunosc si personal, sunteti sursa mea de uimire. Despre toti am ceva superb de zis. Despre toti as scoate povesti si as putea sa va desfiintez. Asta nu inseamna ca nu va plac.

Pana una, alta, ma gandeam zilele trecute cum ar fi sa fii criminal in serie un Bucuresti. Nu mai stiu exact cine m-a facut sa ma gandesc la asemenea lucruri grave. Daca, de exemplu, Peculiara ar vrea sa ucida pe cineva… cum ar face-o?

Si cum stateam eu asa, cu inima mea de copil, si beam o cafeluta dimineata, m-am gandit ca ar trebui sa incep prin a-i cunoaste programul (omului de pe lista neagra, desigur; sa-i zicem Sandu). Ar trebui sa-l urmaresc, sa miros exact momentul, locul si metoda. Insa pentru inceput, sa stau in fata locuintei lui si sa-i observ tabieturile, in masura in care se poate.

Pe strazile Bucurestiului e nasol mereu. Masini parcate peste tot, n-am unde sa stau in masina si sa astept, ca nu e ca si cum gasesc un loc de parcare cu vedere la viata lui Sandu. Daca as parca in strada, ar trebui sa pun niste avarii, sa nu ma vad zburata prin garduri, iar asta ar atrage atentia, deci nu e o solutie.

Dar, dupa cum nu am mentionat inca, nu am masina. Asa ca ar trebui sa iau autobuzul. Cum sa urmaresti pe cineva cu autobuzul? Sau metroul… Si apoi, sa zicem ca reusesc, aleg sa stau in fata casei lui. Neavand masina, stau in frig. E bine ca ma pot piti dupa masinile parcate ca, slava Domnului, sunt multe.

Problema e apoi cu vecinii. Ca toata lumea are vecini care stau pe balcon non-stop, stiu cine vine si cine pleaca, observa tot si spun tot. Deci ar trebui sa omor si vecinii. Cum sa ma fac nevazuta?

Apoi e problema cu interfonul, ca ar trebui sa intru cu cineva, care, implicit, ma va vedea. Deci nici asa nu e bine.

Si sa zicem ca as rezolva tot cu spionatul. Unde l-as ucide pe Sandu? Acasa la el? Nu e bine. In public? Nu e o optiune. La mine acasa? Greu iese sangele din covor. In camp? Cum il prind in camp? Il urmaresc pana acolo cu autobuzul?

Cu arma crimei mi se pare cel mai simplu. Plus ca ma indoiesc ca in Romania e ca in CSI, unde vine Politia Romana cu lupa si cauta scame care contin ADN, le examineaza cu lupa, vede ca sunt de la un pulover de la Zara, se duce la Zara si afla cine a cumparat acel pulover, de parca aia stiu. Si tot asa… Deci e bine din punctul asta de vedere.

Cred ca daca ma tai si las sange si bale la locul crimei, tot nu ma gaseste nimeni.

Si cum il omor? N-am cum sa-l otravesc, ca nu e ca si cum stau cu el la masa si-i pun un Verde de Paris in Bloody Mary. Nu-s asa cruda. I-as taia gatul. Dar e nasol cu sangele. Tin la hainele mele. Desigur, le-as putea acoperi, dar daca vreau sa-l iau pe Sandu prin surprindere, n-am timp de asa ceva. Si apoi unde ma spal? Unde ma schimb? Cum ma intorc acasa plina de sange? Cu metroul?

In fine… ideea e ca oricum nu se poate ajunge asa departe din cauza traficului din Bucuresti. Sa fim seriosi, cum poti urmari pe cineva in aglomeratia asta? Si mai ales daca n-ai masina personala. L-as putea ruga pe Peculiar sa ma duca, dar ceva imi spune  ca i-ar ridica niste semne de intrebare, desi nu inteleg de ce. Plus ca n-are Casco si daca se intampla ceva…

Pe la jumatatea canii mele de cafea, dimineata, cand nu-mi trece nimic sanatos prin cap, am oftat dezamagita. E greu sa ucizi perfect pe cineva in Bucuresti. Iar eu sunt perfectionista pana la sange… funny thing, sange. Si uite asa, Sandu va trai fericit pana la adanci batraneti.

Pur si simplu nu avem conditii, domne… Of.

Sa va spun despre Peculiar. Peculiar e o gagica, dar nu asta e important. Cand era mica, avea vise mari. Acum e mare si a invatat ca visele sug. A vrut sa fie cantareata, actrita, sofer de TIR si a avut ghinionul sa ajunga la medicina. Pentru ca, dereglata cum e, a vrut sa se faca psihiatru. Cine nu-si doreste sa-si ia bataie de la pacienti?

Initial eram mandra. Ca de, e o meserie nobila. Cand o intreba cineva la ce facultate e zicea mandra „MEDICINA!”, iar reactiile nu intarziau sa apara: OOOO! AAAA! Ce admirabil! Ce frumos! Era ca un fel de himera pentru unii. Mai ca nu-mi facea nimeni pantofii cand auzea ca-s viitor doctor.

Astazi, daca ma intreaba cineva ceva de genul, arunc o privire fulgeratoare si zic „medicina… ma rog!”. Reactiile sunt aceleasi (OOO, AAA, III, UUU  si alte onomatopee). Eu ma inverzesc si vomit. Daca nu vomit, raspund: „O LABA!”.

Am facut medicina nu pentru ca e mama doctor, ca nu e, ci pentru ca asta am vrut sa fac. Am iubit medicina si o iubesc in continuare ca in prima zi, cu mici mentiuni: Mai bine mananci cacat din gunoaie decat sa profesezi in Romania! – ar fi una din ele.

Cand am intrat eu la medicina era ceea ce se chema pe vremuri „competitie”. Acum nu mai exista aceasta notiune. A fost scoasa din uz si facultatea te suna acasa sa te roage sa vii la medicina. Nu mai e nimic admirabil.

Aveam ganduri din alea puerile: daca inveti, reusesti; daca esti destept, reusesti… etc. Astazi este: daca ai bani, reusesti; daca n-ai stima de sine, reusesti; daca esti pupincurist, reusesti. Din pacate pentru mine, nu am 30.000 de euro sa platesc un rezidentiat, iar daca i-as avea, ar intra in conflict cu ceea ce numesc eu „principii si valori”, alti termeni iesiti din uz. Am si stima din aia si nici pupincurista nu sunt. In fine, sa trec peste aceasta lunga introducere.

Daca faci medicina la noi, ai urmatoarele posibilitati:

1. Ai multi bani si multe pile si iei toate locurile bune.

2. N-ai bani, n-ai pile, poti lua rezidentiatul pe loc: adica ai loc la un spital sa inveti pe perioada rezidentiatului. Ulterior, esti un mic somer, dar ai avut o meserie nobila. Daca ai iar multi bani sau mult noroc, prinzi si post pe undeva, la oras,

3. N-ai bani, n-ai pile, n-ai loc, poti lua rezidentiatul pe post: adica ai loc intr-un spital mare, din tara, oriunde, ca nu conteaza daca ai casa, masa, familie, tu te freci pe drumuri toata viata ca, de, ai meserie nobila. Apoi esti obligat sa pleci la tara, pentru ca inainte sa-ti incepi rezidentiatul, esti obligat prin lege sa semnezi contract cu un dispensar fara usa si fara electricitate. Anul acesta au fost super multe optiuni de post. De exemplu, poti profesa in locuri precum Viseu de Sus, Borsa, Targu Lapus, Simleu-Silvaniei, Baia de Arama, Baicoi, Lupeni, Strehaia, Husi, Negresti Oas etc. Daca esti norocos, ajungi la Mizil, Lehliu Gara, Ciucea Halta si alte asemenea. Macar pe astea le identifici pe harta. Pentru celelalte, nici GPS-ul nu te ajuta, caci lanul de porumb nu figureaza pe hartile pentru GPS.

Asadar, daca ma intreba cineva acum 5 ani unde voi fi peste 5 ani, as fi raspuns ca intr-un mare spital de psihiatrie (sua pe cale de a ajunge), batuta de pacienti, cu vise mari, planuri de viitor, familie, copii oligofreni care studiaza la scoli de elita si sot care ma insala cu o procuroare, bani, ca am sporuri de bataie la psihiatrie si casa mare, mobilata modern, frumos, cu o sticla de la Ikea si o canapea de la Mobexpert.

Astazi, daca ma intreaba cineva unde ma vad peste 5 ani, raspunsul este urmatorul:

Voi fi un super medic psihiatru, in cel mai mare si mai tare dispensar din Cocarlati Vale, Puchenii Mosneni sau Adancata Halta. Voi prescrie toata viata distonocalm pentru taranci suparate ca le-a furat vecinul gaina. Dispensarul va avea generator, ca n-aveam curent acolo. Nici apa, de altfel, dar avem fantana. Fosa septica e la moda, oricum.

Ma veti putea vizita oricand. Daca nu va incomodeaza wc-ul din curte si gandacii, sobolanii si carcalacii din dispensar. Voi avea mereu cel putin un ochi vanat, dar nu pentru ca am pacienti schizofrenici, ci pentru ca am furat lemne pentru foc de la nea Caisa de la aprozar.

Nu voi avea familie, caci ma vor parasi toti, avand in vedere ca e greu sa ajungi in Cocarlati cand nu avem drum asfaltat, iar cu caruta faci mult. Sau voi avea familie. Pe sot il va chema Nelu si va avea super afacere… va vinde rosii si buruieni pe DN1. Copiii se vor spala in lighean, in aceeasi apa in fiecare luna, ca e scumpa apa. Vor fi oligofreni, asa cum am visat cand eram mica, pentru ca n-avem ginecolog sa-i prinda la nastere si mai cad in cap uneori. Vor merge si ei la scoala, dar se va numi Buburuza, scoala comunala. Nu va avea numar pentru ca va fi singura scoala pe o raza de 100 DE KILOMETRI PATRATI!

Nu voi avea o super casa, pentru ca n-am unde si de unde, iar Nelu nu va castiga asa bine. Nici chirie nu voi avea, ca in Adancata nu exista asa ceva. In schimb, voi sta in gazda. Voi avea propria mea camera cu baie in curte. Ma rog, wc si lighean crapat, legat cu sarma ruginita. Lesia e usor de gasit acolo.

Voi avea o carpeta pe perete. Cu rapirea din Serai, desigur, insa editia de Craciun, normal. Sau pe Iisus cu mieii care se adapa la raul de peste drum. Voi avea mileuri, goblenuri si bibelouri cu balerine si pescari colorati.

O sa prind TVR1 daca nu ninge prea tare sau daca nu e furtuna. Voi prescrie medicamente la lumina lumanarii, ca n-avem facilitati acolo. Si voi avea mult timp liber, pentru ca cei 5 locuitori din Adancata Halta nu au nevoie de psihiatru oricum.

Aasadar, voi avea tot timpul din lume sa invat din carti si sa-mi dezvolt noi abilitati precum taiatul porcului, numaratul penelor de gaina, culesul de out, ranitul prin curte, cultivatul de legume, hranitul porcilor, caprelor, iezilor. Asta daca am noroc si am bani de toate aceste vietuitoare negraitoare.

Desigur ca voi renunta la creme, parfumuri, haine frumoase, masina (avem caruta tare acolo si cal pe nume Marsupiu). De tocuri ce sa mai zic, ca n-am cums a intru cu ele in noroaiele de pe ulita.

O sa put a porc, lesie, gunoi, noroi, jeg. O sa am un batic pe cap, ca asa e la tara, mainile mele frumoase vor fi pline de bataturi si voi avea negru sub unghii.  Voi fi imbujorata foc, ca acu-s cam palida de la atata invatat pentru aceasta meserie nobila.

De net ce sa mai vorbesc… ce e aia? Blogul va muri oricum. Posta nu avem, va voi trimite scrisori prin porumbei calatori. Sau vaci, ca nici porumbeii nu stau acolo. Si veti face misto de mine si-mi veti spune ca imi scrieti mail. Mobil nu voi avea oricum. Ca n-am semnal acolo.

La coasa cu mine!

P.S.: Acest post nu este despre nevoia de medici la tara, iar daca aduce vreunul vorba de asa ceva, ii crap capul. Acest post nu este nici despre bani sau despre lipsa lor… crap capul. Acest post nu este nici despre „de ce te-ai mai facut medic? te-a obligat cineva?”, iar care tranteste replici asemanatoare zboara oricum de aici. Am auzit toate gandurile posibile si imposibile legate de medicina, iar daca nu stii despre ce e vorba, taci.

Va pup si ne vedem in Morometi Gara! Vin si va iau cu caruta, promit. Ne vedem pe ulita!

nose pickingNu suport sa citesc ceva in metrou/autobuz si cei din jur sa stea buluc cu ochii in paginile mele. Multi dintre cei care citesc in transportul in comun isi invelesc copertile in ziare sau hartii vechi si goale, pe care nu scrie absolut nimic. Asta e un motiv in plus pentru care sa nu-si mai arunce nimeni ochii dupa ei. Totusi, e posibil sa starneasca si mai mult curiozitatea. Hai sa ne uitam in carte, poate ne prindem totusi ce citeste.

Daca tot ai chef sa citesti ceva, de ce nu-ti iei propriile materiale? E mai incitant sa-ti bagi nasul in treaba celui de langa tine, evident. Eu am renuntat la sportul acesta, de a citi in metrou. In primul rand, pentru ca este suficient de aglomerat incat sa nu am loc sa citesc. In al doilea rand, pentru ca ma apuca transpiratiile si nervii cand vad pe cineva ca citeste odata cu mine.

Cineva a avut o idee geniala, care ajuta la evitarea necunoscutilor curiosi. Asadar, exista coperti false. Frumos colorate si imprimate, cu un titlu mare, ca sa poate fi observat de toata lumea. Si asa s-au nascut the misleading book covers. Mi se pare o idee geniala, pe care o voi implementa numai de placere, o placere mai mare decat cea a cititului in metrou.

Avem o gama varianta de coperti false, pe care putem citi:

Fast Track Prison – Exploring the Benefits of Life Behind Bars

Do-It-Yourself-Dentistry

Coroner by Correspondence

Do-It-Yourself Liposuction

Do-It-Yourself Vasectomy

How to Cheat Your Way Through College

How to Get Your Brother Kicked out of the House

How to Impersonate An Engineer

How to Make Your Grandmother a Porn Star

How to Murder a Complete Stranger and Get Away with It – Asta cu siguranta va avea cel mai puternic efect.

How to Overcome Nymphomania

Perfecting the Art of Fart Projection

When the Candles Scare You

The Nutritional Benefits of Nose Picking (Back Cover Reads: Strengthens finger muscles, an alternative food source.)

Bonus: Un calendar pentru obsesivo-compulsivi.

Am vazut Mulholland Drive, pentru ca avea un rating de 8. Nu am inteles absolut nimic si cred ca David Lynch ar trebui sa discute cu cineva specializat pe problemele lui. Desigur, e foarte posibil sa fiu eu proasta si sa nu inteleg absurdul si lumile paralele si balariile din film. N-am priceput nimic.

Eu vreau sa stiu cine a inteles si de ce. Eu cred ca e genul ala de film despre care toata lumea spune ca e bun doar pentru ca nu-l intelege. Eu spun ca e prost. Sau sunt eu proasta. Tot aia.

La tagline zice asa: A love story in the city of dreams. Deci ce? Ce city? Care love? Care story?

E drept, a trecut ceva timp de cand l-am vazut si n-am retinut prea multe, pentru ca era o aberatie. Dar ce am priceput eu e asa: o gagica are un accident si isi pierde memoria, moment in care si David Lynch isi pierde o doaga. Gagica se duce in casa altcuiva, nu stim exact de ce, unde face si baie, lucru pe care iar nu-l inteleg. In casa aia vine o femeie, care se pare ca nu e foarte speriata cand descopera o alta femeie in dus. Ba mai mult, o baga si in pat si o mangaie. Mai e o tanti care vine la usa si zice niste abureli luate din globul de cristal. Apoi se duc sa descopere cine e aia din dus, dar nu afla. Ajung undeva unde era cineva care acum nu mai e, iar in final aia care nu mai era e de fapt una din astea doua care sunt acum. N-am inteles. Ma rog.

N-am eu rabdare pentru intelesuri ascunse. Nu e genul meu de film, desi recunosc ca l-as urmari cu placere daca m-as lovi la cap.

Ma intreb totusi de ce are rating atat de mare. Adica oi fi eu asa de batuta-n cap? Posibil.

Apoi, cat de batuta sunt eu in cap daca filmul asta a fost nominalizat la Oscar, a mai avut alte 30 de nominalizari si 33 de premii. A luat si premiul pentru cel mai bun film american. Lynch a mai castigat si premiul pentru cel mai bun regizor (de ce?) si pentru cel mai bun scenariu (DE CE?).

Pun pariu ca daca trantesc aici o poveste plina de absurd si intelesuri atat de ascunse incat nici eu nu le inteleg, toti isi vor da cu parerea si vor sta cu gura cascata… wow, oare ce a vrut sa zica? We must be so stupid.

Imi place ca unu din comentarii zice: „Even when nothing happens, it is suspenseful.” – Ha ha ha!

„Combined with smart use of music and sounds, it all helps to build suspense in our minds, doubtless a major objective of the director.” – Ce suspans, draga? Eu tot asteptam sa se intample ceva, dar fara suspans. Si tot nu s-a intamplat nimic.

„Well, he kept me on the edge of my seat, even had me talking to the actors to be careful here, and not be so naive there.” – Huh? Sigur zice de acelasi film?

„I have watched Mulholland Drive many a time and I still don’t understand it but anyone who grapples with the structure/timeline/storyline/narrative thread etc is missing the point and they are not truly real cineastes.

Cinema is like painting, robotics and opera combined, its a truly visual, kinetic and aural medium and Lynch paints his canvass, moves it and scores it (with his composer) with amazing skill and craft. The colours, expressions, textures and beautifully choreographed camera moves are beautiful to watch and the sounds emanating from the screen are soothing and at times uplifting.

There are very few directors who blend music and image so stylishly.” – Deci nici asta nu a inteles nimic, dar i-a placut mult pentru ca (a fost nominalizat si a luat premii) are sunete si imagini. Wow.

„MD is actually one of Lynch’s least incomprehensible films. If you can understand Eraserhead, then you can understand MD – they follow a pretty similar logic.” – Opa, are si logica…

Pot si eu: Mulholland Dr. este un film fabulos. Cele doua personaje exploreaza o lume inimaginabila si incomprehensibila a visului si a uitarii, a regasirii, a trairilor interioare si a sufletului in cautarea unei sclipiri de lumina a cunoasterii. Fara David Lynch, acest film nu ar fi avut nicio noima. Numai acesta este capabil de o mareata capodopera ca MD. Sunetele, suspansul, imaginile, unghiurile si cadrele perfecte alcatuiesc un melange de simptome asemanatoare celor date de schizofrenie, paranoia si de alte tulburari de personalitate, precum si de boli degenerative ale sistemului nervos.

Parerea mea este ca fetele astea doo din film apar in pieile mai multor personaje pentru ca n-au mai avut bani sa angajeze altele… si ar fi fost peste mana. Si toti au inteles ca de fapt e ceva cu skepsis, o treaba, o maslina.

Am citit ca Lynch asta a vrut sa-l faca serial si asta trebuia sa fie episodu’ pilot, dar cand l-au vazut televiziunile, cu Oscaru’ lui ce urma sa vina cu tot, l-au respins. Balarie, spusera televiziunile. Si Lynch s-a dus acasa, i-a lipit in Adobe Premiere un final la fel de aberant ca inceputul si l-a facut film.

Pe masura ce am scris ce am scris aici, am mai gasit un citat (al lui Lynch de aceasta data), care m-a linistit.

Nici David Lynch nu stie despre ce este vorba in filmul sau:

„One night, I sat down, the ideas came in, and it was a most beautiful experience. Everything was seen from a different angle … Now, looking back, I see that [the film] always wanted to be this way. It just took this strange beginning to cause it to be what it is.”

David Lynch, 2001

Acest citat, mai exact experienta descrisa de el, se aseamana foarte mult cu experienta unei femei care povesteste cum si-a trait accidentul vascular cerebral.

Pagina următoare »