Barbati de evitat


Stiti acele zile in care esti plin de draci si mai bagi si un alcool. Si te apuca dracu vorbaria, in loc sa te culci ca omul sanatos la cap. Si faci cacatul prastie. Evident, pare logic sa te culci, dar cand esti ametit si viata pare fara sens, o iei pe aratura.

Cum am facut eu azi. Veti spune ca e cam devreme, ca sa zic asa.

Ei bine, fiind ultima mea zi la serviciu(l actual), am zis sa dau o tarie colegilor mei. S-a intamplat ca unul din colegi sa fie si cel cu care am avut o aventura de vara, caci ce e vara fara o aventura fara de sens?! Si s-a mai intamplat ca alt coleg sa fie prietenul lui, care a pus ochii pe mine de mai multa vreme.

Sunt respectabila, imi place sa cred. Dar dintr-o „sarbatoare” a iesit un mare rahat. De ce? Pentru ca am baut. Nu mult, dar eu am grija sa o iau pe campii si dupa o bere.

Si ce-a iesit… Dumnezeu cu mila. Mai ca nu mi-am umplut toate fostele „relatii” de sms-uri de dulce, caci pe cine am putut, am tarat prin noroi cu hotarare.

E nevoie de 100 ml vodca pentru a realiza ca sunt „cealalta femeie”. Da, tristul adevar asta e. Si pare-mi-se ca asta voi fi mereu. Sunt grozava pentru o aventura. Dar atat. Pentru ca intotdeauna va exista „o alta”, prima, cea care conteaza, care va astepta acasa barbartul infidel. Nu cred ca e mai castigata decat mine, dar cu siguranta nu se simte la fel de ieftina.

„Esti superba”, mi se spune. Dar nu atat de superba incat sa merit mai mult de o privire lasciva si o laba trista pe sest.

Pai normal ca toate tentativele mele de relatii sunt esuate intr-un mare fel, daca am invatat ca sunt „o aventura”. Inca sunt pilita, e clar, caci altfel nu scriam acum. Si cand m-oi trezi maine sa citesc, o sa ma apuce plansul.

Dar plansul de rusine e mai putin grav decat plansul pe care l-am tras asta seara in drum spre casa.

Ce poate fi mai urat, ce te poate face sa te simti mai ieftin decat faptul ca esti „un futai meserias” si punct?

Partea de cacat, inca una, e ca as prefera sa fiu o pitipoanca proasta si sa nu-mi dau seama de toate astea. Viata mea ar fi mai linistita. Nu mi-as mai face procese de constiinta ca sunt fututa si apoi anuntata ca „o sa am un copil”, „am o relatie de 10 ani”, „nu vreau mai mult” etc.

Cum o fi sa fii aia care asteapta acasa? Rational vorbind, nu cred ca e mai bine. Dar macar nu cred ca aia se simte zilnic ca o carpa fluierata pe strada si apoi scuipata.

Asta seara, in timp ce eram din nou fantezia si aventura unui alt idiot, am indraznit sa intreb de ce. De ce trebuie si la ce e buna aia de acasa. Raspunsul l-am scos cu clestele si nu a meritat: „Mi-e mila de ea.”

M-a lasat fara cuvinte. Mila? De ce? Nici nu am intrebat mai departe. Atat de trist mi s-a parut. Si adevarul e ca e trist si pentru mine, si pentru ea si pentru toata lumea.

Nu, nu as vrea parca sa fiu nici aia de acasa. Dar nici sa fiu eu nu-i bine. Am ciunga pe fata? Nu inteleg… De ce-s buna doar de un futai si atat?!

Si partea superba e ca aflu ulterior. Flirtam, ne seducem si pe urma mi se inchide usa-n nas.

Am reusit cu succes sa transform ultima mea zi lucrata in Romania, care ar fi trebuit sa fie un ramas bun frumos, in cea mai josnica si mizerabila experienta din cate am trait.

Si de parca nu era suficient, pilita si injosita, m-am apucat sa scriu sms-uri. Grozav!

Pentru ca mi-am dat seama ca nici macar nu am cu cine sa vorbesc despre jegul in care ma aflu si despre cum pot sa ma simt de ordinara. Asta e adevarul. Nu am cu cine.

Mergeam spre casa si plangeam. Rar plang. Si tare as fi vrut sa imi aline cineva durerea. Nu era nimeni in agenda mea telefonica pe care as fi sunat si in fata caruia m-as fi deschis. Ironic e ca scriu pe blog despre asta.

Si totusi nu-mi iese din cap… si nici din suflet.

Mai mult, imi dau seama ca daca lucrurile nu-mi ies bine in strainatate, nu ma mai pot intoarce in veci de unde am plecat.

Imi amintesc cum prietenele mele ma sicaneaza ca pica barbatii ca mustele in jurul meu, ca am nu stiu ce cacat de sex appeal, ca o pula. Cand le spun ca ma simt singura si uneori imi doresc pe cineva aproape, aud „hai ma, ca tu pui mana pe telefon si se rezolva”. Daca indraznesc sa le contrazic, sunt aroganta si ma dau in spectacol. Putin stiu ele cat de singura sunt in realitate si cum nu se rezolva nimic cu niciun telefon.

Realizez in acelasi timp ca probabil eu am o problema de atitudine daca numai asta atrag. Dar nu stiu unde gresesc si cu ce.

Nu vreau sa fiu cea care asteapta acasa. Nu caut sa ma marit. Nu caut decat sa nu mai fiu tratata ca o carpa.

Si nu m-as simti chiar atat de ieftin daca as considera ca macar un „la revedere” merit. Dar mi s-a demonstrat ca si asta e prea mult. Si din nou intra prietenele in actiune… cum sa ma simt atat de invizibila si ieftina cand roiesc barbatii in jurul meu? Cum pot sa spun ca ma simt asa? Sunt o nerecunoscatoare! Da, cine nu-si doreste sa fie sedus, ridicat in slavi si azvarlit apoi, la scurt timp, ca pe ultimul gunoi?!

Dar da, pun mana pe telefon si se rezolva…

Am descoperit anul asta, prin vara, ca-s buna. Dupa cum va povesteam data trecuta, mi-a cam dat viata teapa si se alesese praful de concediu, de distractie sau de orice altceva. M-am saturat sa mai caut oameni cu esenta, cu care ai ce discuta. Toti barbatii sunt infantili si cei mai multi si retardati. Si da, poate ca am eu o parere mult prea buna despre mine, dar nu izbutesc sa gasesc niciun om de sex masculin de care sa ma bucur. Ii vad pe toti mici si handicapati. Am crezut ca sufar eu de prea multa aroganta, dar de fapt sunt ei prea cretini. Bine, si eu bubui de aroganta, e drept.  Am incercat sa-i iubesc, serios. Refuz sa cred despre mine ca as crede ca toti barbatii sunt la fel. Ma lupt cu gandul asta. Dar de fapt problema nu e la barbati, ca specie de sine statatoare, ci la oameni. Sunt mizerabili indiferent de sex.

Tanjesc grav dupa un om de calitate. Rau de tot. Si cum nu gasesc, pana acum m-am apucat sa le ofer eu calitati si principii inexistente. Evident ca treaba asta e autolimitata si practic te dai singur cu capul de bordura cand nu mai tine. Am obosit sa mai cred. Am obosit sa mai caut si sa mai sper. Am obosit sa scriu, sa gandesc, sa analizez. Nu vad niciun rezultat. Ma consum degeaba. Nu te poti pisa contra vantului. Bine, eu as putea, ca-s fetita, dar asta e deja alta discutie.

Asa ca vara asta, ca o pauza de la tot si de la toate, am renuntat la telefon, internet, barbati, prieteni etc. si am plecat sa ma clatesc la cap. Singura. La mare. N-am plecat in cea mai buna stare. O sa sar peste aventurile Peculiarei la mare, ca n-am dispozitie, desi ar fi amuzant de impartasit. Ce vreau sa spun acum e ca la mare am descoperit ca sunt buna, ceea ce nu ma interesase prea mult pana atunci. Priza la barbati nu mi-a lipsit niciodata. Imi permit sa calc pe ea de modestie aici, ca e spatiul meu. N-am dus lipsa. Din pacate, psihopati numai unul si unul.

Treaba e ca nu am fost buna dintotdeauna. Am detinut kilograme garla, cat sa ma blochez in cadrul usii. Dar de cativa ani, ma tot fac buna. Cand eram grasa, tin minte ca eram vesela si expansiva ca un pui de elefant. Si cu toate ca eram cat o vila cu piscina, barbatii ma placeau. Nu-mi dau seama cat de nesanatosi si cate fetish-uri trebuie sa fi avut de ma voiau cum eram. Cert este ca atunci stiam sigur ca daca era un barbat in viata mea sigur nu era langa mine pentru cat de buna eram. Ma voia pentru altceva… ceva ce nu se vede cu ochiul liber. Si cum bani n-aveam, nu pot sa presupun decat ca eram o gagica misto… pe dinauntru. Eram si frumoasa, dar asta se vedea mai greu, ca imi cam plesneau trasaturile de la cele 30 de kilograme in plus. Oricum, atunci eram ascultata. Barbatii chiar ascultau ce scoteam pe gura. Ca nu pricepeau foarte multe, asta e altceva. Dar ascultau. Nu era ca si cum avea ce sa-i distraga la fizicul meu de baby hippo. Si eram fericita intr-un fel. Si multumita. Doar ca atunci nu stiam.

Problema majora e ca acum sunt buna rau. Si dupa ce ca oricum e plin de psihopati si masculi infantili, acum am si mai mari sanse sa dau peste altii si mai psihopati si si mai infantili. Nici asta nu stiam pana acum. Evident, vazusem doar in filme. Baiatul frumos nu umbla decat cu fata frumoasa si sexy. Numai ca baiatul frumos e inteligent, bine crescut, simtit si atent doar in filme. In realitate e prost de bubuie, agramat, alcoolic, eventual si drogat, curvar, neaparat curvar, superficial, dar fantastic de superficial. Discutiile cu el sunt monosilabice, telegrafice, dar nu din lipsa de interes, ci din lipsa de primele 4 clase. Stie doar sa-ti ofere ceva de baut. Are in cap numai avionase, motorase, parasute. Si, evident, ce sa asculte unul ca asta ce ai tu de zis, mai ales daca ai si o fusta scurta… si chiar daca ar auzi, tot degeaba.

Ne-am lamurit. Acum am si priza la aia frumosi, musculosi, patratosi si tatuati si mai cretini ca o boaba de mazare. Nu avem asteptari de la asa ceva.

Dar avem asteptari de la unii care par mai rasariti. Mai sunt si unii care (par ca) au ceva in cap. Si incepi sa vorbesti cu unul din categoria asta. E simpatic, are un discurs coerent, nu e perfect, dar are ceva esenta. Si discuti cu el ceva vreme. Mai si dansati impreuna. Si incepi sa te bucuri, ca se pare ca ai intalnit pe cineva cu care poti vorbi. Atat voiam… sa discut cu cineva cu un IQ mai mare decat numarul de la pantofi. Si te apropii de el si-ti place. Pana intr-o seara, cand se intampla sa dansati, sa beti un vin, sa una, sa alta si sa nu te mai sune a doua zi. Si nici a treia. Si niciodata. Si cand sa mai spuna vreodata ceva, iti explica cum ca el nu poate o relatie acum. E o palma foarte nasoala si te simti ca ultimul gunoi, mai ales cand nu ai mai trait niciodata asa ceva. Barbatii te voiau tocmai pentru o relatie, pentru o prietenie, pentru o companie placuta, nu pentru sex. Si intalnesti, naiba sa-i pieptene, unul care nu e chiar cretin, care sta si discuta cu tine si te asculta si scrie corect gramatical si tot asta vrea si atat. Si dupa nu-i mai trebuie nicio poveste despre viata, pasiuni, principii, istorie, teorii etc. Nu-i mai trebuie sa mai rada cu tine, sa se mai simta bine cu tine. Cand credeai si tu ca esti pe cale sa ai un orgasm intelectual, se face rahatu’ prastie. Si tu ai vrea nu o relatie, ci o conversatie. Dar degeaba.

Asadar, de cand sunt buna, nu mai conteaza ce am in cap. Nu mai conteaza daca stiu sa vorbesc. Nu mai conteaza nimic. E al naibii de frustrant!

Asa ca io-mi bag picioarele si ma duc sa mananc o pizza!

 

 

Imi amintesc de vremurile in care eram mica si proasta si credeam indarjita ca va veni un print pe un cal alb, ma va iubi pe veci si vom avea o relatie monogama pana la sfarsitul eternitatii, ca sa zic asa. Multe din aceste ganduri s-au daramat de-a lungul anilor. Nu exista printi, asta e evident. Cai albi n-am vazut decat in poze si daca sunt in realitate sigur miros a balegar, nu exista „iubire pe veci”, nu exista monogamie si eternitatea nu numai ca nu exista, dar n-are nici sfarsit, logic.

Insa ce frumos e sa fii mica si sa visezi. Apoi am crescut si dupa ce mi s-au naruit toate aceste visuri am dobandit frustrari si am trait cu impresia ca depinde de femeie daca el insala sau nu. Evident, mi-am mancat o cantitate considerabila de timp si energie pana sa-mi dau seama ca inselatul nu are nicio legatura cu femeia inselata.

Asa ca in aceasta dimineata, din nou la cafea, una din cititoarele mele care m-a gasit pe Facebook si m-a speriat initial, m-a inspirat.

Dragelor, nu exista monogamie. Asta e crudul adevar. Si barbatii n-au nicio vina. Monogamia nu exista si punct. Am vazut noi prea multe filme, am citit prea multe romane de Sandra Brown si am vazut prea multe telenovele in care dragostea invinge. O laba, dragelor. Dragostea nu invinge, ca de, e nevoie de infinit mai mult pentru a tine doi oameni impreuna, iar dragostea nu e decat 0.1%. Si daca speri la o relatie monogama, vei fi tare dezamagita.

Nu suntem fiinte monogame si cu asta basta. Instinctul sexual este, precum ii spune si numele, un instinct. Veti spune da, dar nu suntem animale si ar trebui sa-l controlam. Si asta e drept, dar nu o putem face mereu. Nu numai barbatii insala, nu-s ei mai cu mot. Si noi, femeile, avem fix aceleasi tendinte. Nu avem nevoie decat de conditiile potrivite, la momentul potrivit si la locul potrivit.

In plus, daca ne luptam sa controlam acest instinct nu facem decat sa luptam impotriva propriilor dorinte, a firii noastre. Iar asta inseamna acumularea unor frustrari care se vor rasfrange in final asupra noastra, a relatiilor noastre si asupra celor din jur in egala masura. Nimic bun nu iese din asta. Si asta pentru ca inca mai exista tari in care adulterul se pedepseste cu moartea.

Nimeni nu sustinea mai sus si mai tare decat mine ca „nu voi insela niciodata”. Ei bine, am inselat. Nu e niciun secret si nicio anomalie in asta. Am inselat, nu conteaza de ce, si m-am simtit infect. Eu cu mine. Nu fata de cel inselat, ci eu fata de mine in primul rand. De atunci nu am mai putut sa concep ideea de inselat si m-am gandit ca, daca X ma iubeste, si el s-ar simti mizerabil daca m-ar insela, ergo nu ma va insela daca ma iubeste. Ceea ce iar e fals, caci eu sunt eu si el e el. Gandim diferit si ce e bine pentru mine nu e neaparat bine si pentru voi. Ce ma face pe mine sa ma simt aiurea nu trebuie sa va faca si pe voi sa va simtiti la fel. Iar asta nu e nimic rau/gresit/anapoda.

Si oricat as tine eu cu dintii de convingerile mele, care nu sunt decat niste „texte” dupa care am ales sa traiesc si la care ar fi bine (pentru mine) sa renunt daca sunt momente in care imi fac rau, stiu ca „never say never” este o treaba mai adevarata si mai profunda decat pare. Sunt convinsa ca, oricat de prost ma gandesc ca m-as simti daca insel, daca am conditiile necesare care sa-mi fure mintile (caci i se poate intampla oricui, absolut oricui), momentul potrivit, vulnerabilitatea necesara, „inselatul” poate veni ca piesa potrivita intr-un puzzle in care tocmai aia lipsea.

Asadar, consider ca nici in propria persoana nu poti avea deplina incredere. Nu stii ce vei gandi maine, daramite peste 1 an. Nu stii cum vei reactiona la X lucru, daramita la Y. Sa ne imaginam e usor. Sa tinem cu dintii de niste convingeri iar e usor. Dar in practica, viata ne demonstreaza deseori contrariul.

Cred cu tarie ca partenerul de viata ideal nu poseda printre ale sale calitati fidelitatea (in sensul de monogamie). Nici macar nu cred ca dragostea inflacarata e o conditie absoluta a unei relatii de vis. Dragostea se transforma, se schimba, fluturasii traiesc doar o zi.

Vom muri nefericiti daca vom continua sa luptam impotriva infidelitatii. E o caracteristica a omenirii pe care nu o poate schimba nimeni.  Sigur nu veti accepta aceasta idee din start, nici mie nu-mi place, insa pentru pacea si linistea mea psihica si sufleteasca, eu am ales sa nu ma lupt in van cu morile de vant.

Multi dintre voi vor spune „Nu am inselat niciodata” (pentru ca nu ai avut conditiile necesare inca) si „Nu voi insela niciodata” (ceea ce e din start o dovada de prostie… de unde stii ce vei face si in ce conditii?)

Nu exista „nu as face niciodata X lucru”. Avem cu totii capacitatea de a face orice, bun si rau, urat si frumos, josnic si inaltator. Daca ACUM, strict in acest moment, alegi sa nu faci X lucru, asta nu inseamna ca peste 2 ani nu ai putea sa o faci. Gandurile, dorintele si nevoie se schimba de la o zi la alta. Nu exista „te voi iubi pentru totdeauna”, ci „in acest moment, simt ca as vrea sa te iubesc pentru totdeauna.” Si in momentul in care spui asta, poate chiar o crezi si poate chiar o simti, dar tot despre acel moment e vorba. Apoi te simti vinovat mai tarziu daca nu mai simti asta. Inutilitatea promisiunilor…

Nu te cunosti atat de bine pe cat ai vrea sa crezi. Nu poti avea incredere totala nici macar in propria persoana. Sigur multe voci m-ar contrazice aici, asa ca dau un exemplu simplu. Iti plac amandinele enorm. Le adori. Stii cat de mult iti plac si imi spui cat de mult iti plac. Nimeni nu te va putea face vreodata sa nu-ti placa amandinele. Ei bine, iti dau sa mananci amandine 1 saptamana, de 10 ori pe zi, pana ti se face rau si vomiti. Apoi te intreb iar cat iti plac amandinele. „Nu vreau sa mai aud de ele,” imi vei raspunde. Asadar, cum sa mai am incredere in tine daca acum o saptamana imi spuneai cat adori amandinele si acum nu vrei sa mai auzi de ele?

Dupa multe framantari si ganduri si concluzii si analize consumatoare de energie, am ajuns la o concluzie finala: Important nu e daca inseli sau nu, ci cum o faci. Felul in care o faci spune multe despre tine. Si mereu am zis „Slava celui care ma va putea insela fara sa aflu vreodata, fara sa am nici cea mai mica idee”, caci inteligent trebuie sa fie si as fi norocoasa sa am langa mine un om atat de iscusit. Pentru ca e tare greu sa inseli fara ca femeia de langa tine sa simta, insa daca reusesti sa o faci, bravos.

Sustinem ca vrem sa stim adevarul. Si eu inca mai sustin asta. Mai bine o viata adevarata decat una traita in minciuna, nu? Si cu toate astea, cu ce te ajuta adevarul? Daca premisa e ca monogamia nu exista si ca orice e posibil in viata, cu ce te ajuta sa stii daca te insala sau nu, atata timp cat tu nu ai nici cea mai mica idee? Daca reuseste sa te faca fericita si sa nu-ti dea nimic de banuit, ai fi proasta sa-ti sabotezi singura aceasta stare de bine. Si bun, afli adevarul. Te-a inselat. Ori pleci si dai peste altul si altul si altul care va face fix acelasi lucru la un moment dat. Si esti nefericita. Ori il ierti, alegi sa „treci peste” si tot nefericita esti. Asta pentru ca ai vrut adevarul, na adevarul.

Adevarul e ca „nu treci niciodata peste.” Reminiscente vor exista mereu. Simturile ti se vor ascuti. Si dorinta de a fi langa cel iubit se va transforma in dorinta de a-l prinde pe picior gresit. Si il vei pune invariabil si uneori inconstient sub o lupa. Ii vei analiza fiecare miscare si asta iti va manca toata energia. Si vei cauta inconstient greseli, pentru ca nu vei mai putea avea niciodata incredere, pentru ca ai pornit de la premisa ca „trebuie sa-ti fie fidel.” Si vei cauta pana vei gasi. Si chiar daca nu va fi nimic de gasit, tu tot vei interpreta lucrurile de asa natura incat sa fie ceva flagrant. Asadar, repet: Cu ce te ajuta „adevarul”? Acest adevar dupa care ravnim cu totii. De ce mi-as dori sa-mi fie rau? De ce mi-as dori sa ma chinui singura?

Asa ca revin, important e cum inseli. Daca timp de 1 an el a intrat pe mIRC sa-si caute aventuri, asta spune multe despre ce fel de om e si, cel putin pentru mine, e clar ca nu-mi doresc un astfel de om in viata mea. Dar daca iti spune „m-am indragostit, iarta-ma, am facut o tampenie”? Nu e oare posibil? Crezi ca el a vrut si a cautat sa se indragosteasca? Cand ti-ai controlat tu ultima data astfel de sentimente? Suntem oameni, oameni buni. Asta nu inseamna sa inchizi ochii si sa „treci peste”. Nu inseamna nici sa intorci spatele si sa pleci. Inseamna doar, pentru binele TAU, sa fii constient de cum functioneaza lucrurile si sa iti asumi deciziile pe care le iei. Inseamna sa fii liber sa alegi, dar fara sa fugi de tine si fara sa te ghidezi dupa niste convingeri pornite de la premise gresite. Nu e bine sa pleci, cum nu e bine sa ramai si cum nu e rau sa pleci si nu e rau sa ramai. E pur si simplu o alegere. Nu te judeca pentru ea. E ceea ce simti. Dar asta e deja alta poveste…

Imi amintesc de reactia pe care am starnit-o intr-o zi cand i-am spus unui fost prieten, dupa ce imi spusese „nu te-as insela niciodata”, daca totusi se va intampla, te rog sa te protejezi. A izbucnit in hohote de ras. Hihi haha, e drept, dar vorbeam foarte serios. Pentru ca indiferent ce as alege dupa, pana sa aflu, daca nu te protejezi avem mari sanse sa avem probleme de rang veneric mai importante decat cele de rang moral. Mult timp mi-a repetat cum nu m-ar insela niciodata, pana a facut-o, evident.:) Si problema nu a fost ca a facut-o, ci ca nu s-a protejat. Intamplarea a facut sa nu ne alegem cu boli venerice, dar am fi putut la fel de bine sa nu avem acest noroc.

Eu sunt o persoana practica. Nu ai cum sa-l controlezi niciodata pe cel de langa tine, insa mi se pare important sa stii sa ai grija de tine. Ma inseli, bravo tie, treaba ta. Plec, raman, treaba mea. Insa totul pana la boli venerice.:) Cu moralitatea situatiei ne descurcam cum ne descurcam, dar HIV-ul inca nu a fost eradicat si-ti crap capul tie si familiei tale daca ma pricopsesti cu asa ceva.:) Cata dragoste in vorbele mele…

Ar mai fi discutia despre frustrarile femeilor care cred ca pot face ceva ca sa nu fie inselate, dar deja am scris cam mult pentru ziua de azi. Pe scurt, dragelor, faptul ca el va insala nu are nicio legatura cu voi, niciodata, ci doar cu el. Nu va insala ca sunteti grase, proaste, slute. Va insala ca e alta mai potrivita in acel moment, ca alta ii indeplineste atunci nevoile si dorintele. Nu va mai torturati singure.

Dragelor si dragilor, nu va mai nenorociti tineretea asteptandu-l pe Fat-Frumos cel din basme, ca nu exista. Exista Marian, Gelu sau Gica. Si nu are un cal alb, ci o Dacie alba (ca e mai ieftina daca e alba) care da rateuri. Si nu are un palat pe meleaguri de vis, ci o garsoniera inchiriata in Rahova. Asta daca, Doamne fereste, nu sta cu parintii. Si nu miroase a roze, ci a Marlboro rosu. Si nici nu veti trai fericiti pana la adanci batraneti, ca nu traim in Harap Alb si merele de aur.

Pam Pam!

De cand nu ne-am mai vazut, multa vreme a trecut, dar n-am uitat de placerile vietii. Si cum viata mea este toata o placere si o aventura, am zis sa impartasesc si cu voi o particica din ea.

Peculiara nu este genul pisicos, care se matzaie si se prosteste, insa mai are momentele ei de dragalasenie si de bunavointa, rare, e drept. Unul din aceste momente a avut loc recent si lucrurile au iesit putin pe dos, caci de, nimic nu este normal in viata mea de dincolo de blog. Intr-un sens bun, totusi.

Dupa o cearta de cuplu, prin care cu totii am trecut, si dupa o impacare in prealabil, Peculiara se gandeste sa ii faca o surpriza Peculiarului, care se plansese o zi intreaga de cat ii este de foame. Si, dupa vreo 8 ore de „ce-as manca o maslina”, „ce-as suge o bomboana”, Peculiara isi ia inima in dinti si se hotaraste sa faca o surpriza. Face pachetele peste pachetele si merge sa le livreze.

Sa gandeste asa: e tarziu, intuneric, nu aprinde lumina pe hol, ca sa nu se vada cine e dincolo de usa. Nu foloseste cheile, ca sa nu stie Peculiarul cine e. Mai mare surpriza, se gandeste Peculiara.

Si bate la usa insistent, cat sa fie sigura ca atrage atentia. Cine e? – se aude din spatele usii. Ma gandesc sa prelungesc suspansul si spun, total neinspirata, bau bau. Dupa 2 secunde, zic „hai, eu sunt, deschide usa.”

Si aud cheia in usa, apoi incerc usa, de, gandindu-ma ca o descuie, ca m-a auzit. Dar de unde. Urma sa treaca multa vreme pana sa aflu, de fapt, dupa bau bau, Peculiarul nu mai auzise si restul si ca, de fapt, cheia in usa semnifica faptul ca o incuiase mai bine, nu ca o deschisese. Cu cheile in usa, ce sa mai incerc?

Pun mana pe telefon si-l sun. Aud telefonul in casa, dar nici un raspuns. Ce s-o intampla? O minte ceva mai normala s-ar fi gandit ca e cu alta, eu nu m-am gandit. Dar mi-ar fi trebuit o minte de-a dreptul bolnava sa ma gandesc la ce se intampla de fapt.

Bau baul l-a speriat realmente. Nu inteleg de ce, caci vorba aia, daca vine cineva sa te omoare, nu iti zice ca e bau bau. E penal, ca sa zic asa. Are si criminalul demnitatea lui.

Peculiarul meu iubit nu putea sa raspunda la cele 3 apeluri ale mele, pentru ca era mult prea precocupat cu 2 actiuni majore:

1. In timpul primului apel, alerga spre bucatarie sa apuce cel mai ascutit si taios cutit. Mi se pare normal, doar era bau bau la usa.

2. In timpul celorlalte apeluri, Peculiarul sedea panicat in bucatarie, chemand politia.

La al patrulea apel, imi raspunde: Vai, nu mai pot de nervi, iubita, au venit unii si au dat cu picioarele in usa. Sa intre peste mine, sa ma omoare.

Care picioare, nu stiu. Care unii, iar nu stiu. Care moarte, nici nu vreau sa ma gandesc. E drept, adusesem mazare cu pui si ori iti place mazarea, ori nu, dar nici moarte de om nu e. Si nici nu moare daca ingifi cutitul in ea.

Zic, draga, sunt eu, calmeaza-te. Deschide.

Usa se deschide, iar dupa ea vad un Peculiar alb la fata, livid, transpirat, cu inima bubuindu-i din piept afara, care-mi spune cu un glas taiat: Iubita, dar am chemat si politia.Intr-o lumina difuza, imi vad iubitul panicat, ud si cu un cutit in mana. Totusi, ti-am adus de mancare, nu e cazul sa te enervezi asa de tare. Nu e motiv de omucidere. Si mazarea iti place. Daca-ti aduceam porc, mai intelegeam.

Evident, eu eram prea ocupata cu rasul ca sa-l asez jos, sa-l calmez. Ce facem acum? Suna la politie si zi-le ca a fost o greseala. Suna, isi cere scuze, depasim momentul… aparent. Penibil, dar am crezut ca a trecut.

Partea buna e ca ii trecuse orice foame.

Inconjurat in continuare de panica, incercand sa se calmeze, ne asezam pe scaun, ne aprindem o tigara si eu rad… pentru el era prea devreme ca sa fie amuzant.

In mijlocul hohotelor mele de ras, suna interfonul. Doua posibilitati: ori a venit, de data asta, cineva sa te omoare, ori e politia, care n-a crezut ca a fost o greseala.

Speram sa fie politia. Insa cand am deschis usa si explicatia a sunat asa: „Imi cer scuze, nu era nimeni care voia sa ma ucida, era doar prietena mea”, m-am gandit ca ar fi fost mai putin penibil daca totusi venea cineva sa ne omoare.

Unul dintre politisti a fost amuzat si se abtinea sa nu rada cat sa se auda pana in Crangasi, insa celalalt cred ca era in stare sa ne ia la bataie.

Si uite asa a aflat Peculiara ca surprizele nu-s bune, ca Peculiarul are probabil multi dusmani, din moment ce prima chestie pe care a facut-o cand a auzit ca e cineva la usa a fost sa ia cutitul in mana, si ca Politia Romana este mult mai prompta decat se astepta.

„Dar ce a fost in capul tau?”

„Pai de unde sa stiu eu ce invartea ala care a stat aici inainte… poate ca vindea droguri, poate ca veneau sa-l omoare, poate ca a facut o copie dupa cheie, daca intra in casa?”

Eu eram mult prea inmarmurita ca sa imi pot imagina astfel de scenarii. Un lucru este sigur: daca il mai apuca foamea cand nu e mancare si nu sunt eu acolo… oh well, asta e. As putea sa-i spun sa comande la domiciliu, dar mi-e ca the pizza delivery boy ar putea avea un sfarsit insangerat cand va ciocani la usa.

Insa seara s-a incheiat romantic: „Iubita, bine ca n-ai incercat cheia, ca bagam cutitu-n tine.”

Pam Pam!

Oamenii care intarzie

Peculiar nu intelege si detesta oamenii care intarzie. Nu o data, ci mereu. Nu mi se par amuzanti deloc, ci ma scot din sarite cumplit. Cum poti sa intarzii? Traiesti de ani de zile in anumite conditii, pe care ar trebui sa le cunosti ca pe propria palma. Stii ca traficul e infernal, stii acolo se lucreaza si stii ca intr-o ora trebuie sa ajungi din punctul A in punctul B. Mereu aud scuza cu traficul. Doamne, circuli zilnic cu masina, stii cat e de aglomerat si tot reusesti sa te miri de fiecare data. Nimeni nu-si ia o marja de eroare. Toti pleaca in ultima clipa si mereu intarzie si pe urma isi cer scuze, ca si cum asta sterge toata ora pe care o astepti tu degeaba, ca si cum n-ai nimic mai bun de facut.

Si, cu cat cineva sta mai aproape de locul intalnirii, cu atat intarzie mai mult. Mereu intervine ceva care nu tine niciodata de ei. Probabil ca exista un Stapan al Intunericului care le guverneaza viata, drept pentru care ei nu mai au nici un control asupra lucrurilor care li se intampla.

A fost super aglomerat (si nu e ca si cum mergi zilnic cu masina), n-am gasit loc de parcare (si nu e ca si cum nu stiai ca iti va lua juma de ora sa gasesti unul), m-a sunat nu stiu cine (si nu e ca si cum nu stiai ca eu astept ca proasta sa vii), m-a rugat cineva sa-l ajut cu ceva (si nu e ca si cum nu puteai sa ma anunti sau sa amani), m-am certat cu nu stiu cine etc. Toata lumea e plina de scuze idioate. Ti-ai luat un angajament sa fii in locul B, la ora X, pai fii acolo! Nu esti in stare? Nu mai iesi din casa. Ca oricum intervin mereu acele lucruri din viata TA pe care TU nu reusesti sa le stapanesti.

Adevarul este ca nimanui nu-i pasa ca tu stai si astepti. Ca oricum, daca ti-ai dat intalnire cu ea/el, inseamna ca that’s what life’s about. Poti sa stai in frig, n-are nici o remuscare si nu o/il determina sa se grabeasca. Si chiar daca nu stai in frig, daca-ti spune Y ca va ajunge la tine in 20 de minute si nu ajunge, tu stai si astepti. Nu poti sa te apuci de nimic, ca trebuie sa vina. Nu poti sa pleci nicaieri, ca trebuie sa ajunga. Si daca suni sa intrebi cat mai dureaza, iti va spune ca in 5 minute ajunge. Si acele 5 minute se vor transforma din nou in jumatate de ora. Si se gandesc ca oricum esti acasa, nu e ca si cum stai in frig. Dar e fix acelasi lucru. Tot astepti. Si detest sa astept.

Si eu traiesc in aceeasi societate, in aceleasi conditii de trafic, in acelasi fus orar si, cu toate astea, ajung mereu la timp. Chit ca ajung cu jumatate de ora inainte, dar nu ma las asteptata, pentru ca tine de bun simt, nu de trafic, nu de parcare, nu de telefon, nu de Primaria sectorului 4. Tine doar de mine. Daca are cineva o problema, imi pare rau, sa mai astepte, caci am promis ca voi fi la fix undeva si voi fi.

Iar acesti oameni nu se schimba niciodata. Oricat ar incerca sa ajunga la timp, nu vor ajunge niciodata. Daca ajung o data sau de doua ori, va fi din greseala si pentru ca erau in zona. Acesti oameni trebuie evitati. Nu e bine sa faceti afaceri cu ei, sa va bazati pe ei, sa le cereti ajutorul etc. Parerea mea e ca daca nu poti ajunge la timp undeva, cand ai promis/stabilit, pretentii mai mari n-am cum sa am.

Mancarea dintre dinti si mucul

Ati observat ca, oricat de atragatoare ar fi o persoana, daca are ceva intre dinti, toata pasiunea dispare pentru totdeauna?

Daca are fundul mare, dar e frumoasa/frumos si te atrage, treci peste acel „mic” inconvenient. Daca ii sta parul mereu ciufulit, dar te atrage nespus de mult, treci peste asta. Daca are hainele sifonate, ori treci peste asta, ori ii spui sa si le calce.

Dar daca are ceva intre dinti, nimic nu mai conteaza. Adica treci peste fundul mare, care se da jos mai greu decat cimbrul dintre dinti. Treci peste hainele sifonate, care se calca in mai mult timp decat s-ar scoate mancarea dintre dinti. Daca are sanii prea mici sau prea mari, nu-i nimic daca o iubesti. Treci si peste asta, chiar daca nu se va schimba probabil niciodata. Cu toate astea, un jeg ramas intre dinti stinge toata pasiunea. Si ce e si mai si, nu-i vei spune niciodata, de jena. Chiar daca jena n-ar trebui sa fie a ta.

Si chiar daca se duce la baie si-si scoate maslina dintre dinti si se intoarce fara, pasiunea tot moarta e. Pentru ca iti vei imagina cum s-a scobit in dinti in fata oglinzii. Si oricat de buna ar fi sau oricat de realizat ar fi, nimic nu mai conteaza.

Ti-l vei imagina mereu cu acel material neidentificat intre dinti, orice s-ar intampla mai departe. Este uimitor peste cate poti trece de dragul cuiva si este uimitor cate relatii poate ucide o bucata de branza/o coaja de porumb/un piper macinat/etc intre dinti.

Acelasi lucru e valabil si in cazul unui muc. Daca i se intrezareste un muc, te ia cu ameteala si senzatie de voma. Nu te mai poti concentra asupra persoanei. Totul este despre muc acum. Nici nu-i poti spune sa se stearga la nas, nici nu poti fugi mancand pamantul. Nu mai conteaza cum arata, ce spune, ce face. Poate sa fie si Angelina Jolie, dar daca are un muc pe fata, nu vei mai face sex cu ea niciodata.

Asadar, nu neincrederea distruge relatii. Nici indoiala. Nici dezamagirile. Nici macar tradarea. Distrugatorii de relatii sunt mucul, mancarea dintre dinti si… oamenii care intarzie.

Pam Pam!

Peculiara e o muiere pretentioasa si cu gura mare. O atrag barbatii independenti, cu bani… da, cu bani, dar nu pentru ca n-are cu ce sa se incalce si sa se imbrace, ci pentru ca al’ cu bani a fost suficient de potent incat sa faca acei bani. Drept pentru care, oricare ar fi fost modalitatea, jos palaria.

De mica au atras-o barbatii frumosi. La batranete au mai fost exceptii, evident. Cand era mica, tot ce conta pentru ea era dragostea. Si era pasionala inca din fasa. Visa la barbatul perfect, independent, la cravata, care o „obliga” si pe ea sa aiba mereu o tinuta impecabila, fara blugi si fara suvite rebele. Stia ca daca dragoste nu e, nimic nu e. Acum stie ca daca dragoste nu e, merge si asa daca sunt altele. Iar daca sunt altele, merge o perioada si fara dragoste. Daca sunt bani, merge mai mult, pana ii ia casa, masina si toata averea si se muta in Maldive.

Asadar, barbatul perfect era acela cu un idealuri, planuri, perspective de viitor, calculat, pedant, ingrijit, parfumat, cu bani, cu stil gust si masina neagra.

In copilarie, Peculiara a avut doua iubiri uriase. Ambii indivizi aveau nume predestinate. Sa va spun despre ei.

Primul era C. C era un barbat inalt, bine facut, frumos, imbujorat si cu vreo 5 ani mai mare ca Peculiara. N-ar fi fost asta o problema, ci faptul ca Peculiara era in clasa a 7-a, deci cam mica pentru visele ei mari. Era topita dupa el. Statea cu capul in maini, in fata geamului, doar sa-l vada pe el trecand pe strada. Ii sorbea fiecare pas si ranjea ca proasta de fiecare data cand il vedea. L-a vazut de mjulte ori, caci erau vecini. Pe atunci, dragostea era atat de mare incat nu conta faptul ca el avea o singura pereche de pantaloni de trening (verzi), o singura bluza si o singura haina de iarna luata din targ. Era elev la liceu, asta e. Adora pana si pantalonii purtati si raspurtati pana la epuizare.

Din nefericire, n-a fost sa fie, caci baiatul rapitor nu o baga in seama pe micuta Peculiar, care era si cam grasa pe atunci, si cu parul lipit de cap, si cu un zambet tamp impietrit pe faza. Peculiara a suspinat mult dupa el. N-a contat nici macar faptul ca C. urma sa termine o scoala profesionala, nici macar un liceu. Dragostea era nemarginita.

In plus, de ce sa judeci oamenii dupa ce poarta sau ce fac? Mai ales cand au toata viata inainte sa se dezvolte pe toate planurile si sa-si cumpere dracu’ alta pereche de pantaloni.

Si asa au trecut anii, stalkerita de Peculiar a crescut, s-a schimbat si s-a mutat de langa baiatul frumos. Sa fi trecut vreo 10 ani de-atunci, iar Peculiara a ramas cu o imagine frumoasa a acelui baiat divin.

Astazi, muiere aproape implinita, total schimbata, de nerecunoscut, iese din spital si ce-si vede ochilor?!

Era baiatul pe care-l iubise cu atata foc cu multi ani in urma si care o ignorase total! Era acolo! Initial, scantei luara nastere, zambete se schitau pe a ei figura infiorata de emotia momentului. Ulterior, a realizat, dupa doar 3 secunde de scantei, ce cauta acel baiat, acum barbat, acolo.

Baiatul la care a visat Peculiara atatia ani este astazi unul dintre cei mai realizati muncitori: Este portar la Spitalul de Urgenta.

Este inutil sa va mai spun ce rasete au izbucnit din Peculiara in plina strada, langa o ambulanta cu un om aproape decedat, intre niste soferi care se injurau pentru un loc de parcare si langa o colega care nu intelegea de ce ras atat de copios.

Ca sa vezi, pantalonii purtati zilnic timp de cativa ani si scoala profesionala au fost, in cele din urma, evenimente premonitorii. Unde altundeva putea sa ajunga?

Si ca sa vezi iar, suntem amandoi in sistemul sanitar… intr-un fel. Eu mai inauntru, el mai la poarta.

Colega, razand: De ce razi in halul asta?

Peculiara: Pai vezi tu, soarta… il vezi pe portar?

Colega: Da. E frumusel. Ce-i cu el?

Peculiara: E tipul de care eram eu amorezata cand eram in scoala generala. Nu m-a bagat niciodata in seama, dar eu eram moarta dupa el.

Colega, razand si mai tare: Serios???

Peculiara, razand in continuare: Da… trag la cele mai realizate specimene.

Colega: Auzi, dar poate e doar un job temporar si ziua merge la facultate.

Peculiara: Pai sa vedem… era cu 5-6 ani mai mare ca mine. Nu cumva e chiar la a doua facultate?

Si asa a ras colega Peculiarei de Peculiara tot drumul spre casa…

De al doilea „barbat” de care s-a amorezat iremediabil Peculiara am sa va spun pe scurt. Era si mai mica, si mai stalkerita. El era si mai mare, mult mai mare. Asta a bagat-o in seama, dar degeaba. Era si el super realizat. Cara saci cu faina la moara situata vizavi de casa bunicii. Totusi, avea doua tricouri si o camasa, in care iesea seara la discoteca.

La vreo 25-26 de ani statea cu parintii. Recent, tatal lui a murit, moment in care el a inceput sa o bata pe ma-sa, care a fugit cu un petitor in alt oras. El a ramas cu o muiere cu 30 de ani mai in varsta ca el si cu cei doi copii ai ei. Moara cred ca s-a desfiintat.

Asadar si prin urmare, Pecu mari pretentii are…

Pam Pam!

Sa presupunem ca ai cunoscut un barbat care tocmai s-a mutat cu chirie intr-o casa cu tapet. Nu mai locuise nimeni acolo de ani buni, drept pentru care praful era de trei degete. Daca te atingeai de tapet, te dezlipeai jegos.

Ii explici barbatului ca in afara de sters praful si spalat pe jos, trebuie spalat si tapetul, care devenise negru de praf. Acesta te aproba, dar nu o face.

X: Ai spalat tapetul?

Barbatul: Nu, sunt prea obosit azi. Il spal maine.

X: Ai spalat tapetul?

B: N-am chef azi, il spal maine.

X: Stii ca stai totusi in tot praful ala. Ar fi bine sa-l cureti.

B: Stiu. O sa-l curat.

X: Cand?

B: Cand oi avea timp.

Trece o luna…

B: Sunt tare plictisit.

X: Ai putea sa speli tapetul.

B: Aoleu, m-ai innebunit. O sa-l spal, dar nu azi.

X iese in oras, se distreaza, se uita la filme, citeste, mananca, doarme, se spala, iar doarme. Tapetul tot murdar e. X isi schimba jobul, n-are timp de tapet, e stresat. Se angajeaza in alta parte, e fericit, prea fericit ca sa spele tapetul.

Timpul trece, X isi vede de ale lui, propune achizitionarea unor draperii colorate. Tapetul tot murdar e.

Vine Craciunul, X cumpara cadouri, isi ia haine noi, isi cumpara mancare gata preparata de la supermarket. Tapetul tot nespalat ramane.

X a descoperit un film frumos. Si mai descopera unul. Si inca unul. SI tapetul tot nespalat e.

Anii trec, nimeni nu-i mai zice nimic de tapet. X isi vede de viata lui si de femeia pe care o iubeste.

Carierele lor avanseaza, viata merge inainte, tapetul tot pe loc ramane. Lui X nu-i pasa de tapet. Are treburi mai importante, mereu.

Si vine ziua in care X o cere pe femeie de nevasta.

X: Vrei sa fii sotia mea?

Femeia: Nu.

Cei doi se despart. Fiecare isi vede de viata lui. Timp de luni de zile, X se intreaba unde a gresit, ce ar fi putut sa faca sa schimbe lucrurile. A pierdut iubirea vietii lui. Acum e prea deprimat ca sa spele tapetul. Si pe buna dreptate.

Femeia il iubea pe X, insa o femeie care se gandeste la viitor nu poate sa accepte niciodata langa ea un barbat care nu spala tapetul. Asadar, a ales sa-si vada de viata ei, fara el.

Daca barbatul nu spala tapetul dupa cateva luni de zile, ce alte pretentii poti sa mai ai de la el? Te saturi sa-l rogi de 10 ori sa duca gunoiul. Te saturi sa-l inveti sa spele vasele. Te saturi sa-l tot educi.

E un amarat de tapet, nesemnificativ la prima vedere. E atent cu tine, te mangaie, te consoleaza cand ceva nu merge bine. Dar tapetul? Tapetul e in casa lui. Daca nu are grija de el si de lucrurile lui, cum te poti astepta sa aiba grija de tine? Daca un lucru marunt, precum tapetul, nu poate fi rezolvat imediat, daca trebuie sa duca copiii la scoala, sa cumpere de mancare si sa plateasca chiria, ce te faci?

Asa ca femeia l-a parasit. El a suferit. Si totul pentru ca nu a putut sa spele un amarat de tapet. Ar fi fost un efort mult prea mare. Iar pentru femeie ar fi fost un efort si mai mare sa se trezeasca in fiecare zi a vietii ei alaturi de un barbat de care trebuie sa traga la fiecare pas, pe care sa-l creasca si sa-l educe, sa-l invete totul despre viata in doi, cand el nu stie mare lucru nici despre viata in unul.

De asta nu inteleg barbatii de ce conteaza atat de mult lucrurile marunte. De asemenea, este inutil sa-i explici de ce consideri tu ca tapetul este atat de important. Atata timp cat el nu stie sa aiba grija de el si de lucrurile lui, dupa o anumita varsta nu-l mai poti invata nimic. Poate doar cu foarte multa rabdare. Dar oare merita?

Morala: Fereste-te intotdeauna de barbatii care nu-si spala tapetul.