Respiro


M-a palit azi. Plec. Deci ma mut cu totul. Probabil ca o sa ma mai paleasca de cateva ori si o sa mai scriu cateva posturi similare, la fiecare revelatie. What the fuck am I doing?!

Cand am acceptat eu sa plec? M-a intrebat cineva? Cand am zis „da”? Mi-am dat seama ca de vreo luna incoace, m-am cam mutat la serviciu. Workoholica am fost mereu, dar totusi… 7-8 ore peste program suna mult. Cred ca imi dau seama ca plec si ca n-o sa mai stau acolo, asa ca stau cat mai apuc.

Azi, in drum spre casa, mi s-a facut dor de Berceni. Ce mama naibii e cu mine?

Las totul. E un sentiment bizar. Bun si rau in acelasi timp. Am inceput sa ma gandesc la ce se gandesc oamenii normali cand pleaca. M-am trezit cu propria-mi voce in cap spunandu-mi ca imi las prietenii. Si eram trista. A durat vreo 3 minute tristetea mea. Pana mi-am dat seama ca nu am prieteni. Dar vad ca rasar multi cand aud ca plec in locuri pe care si-au dorit toata viata sa le viziteze. Bai, asta e adevarul. Nu avem prieteni. Nimeni n-are. E o laba. Si apoi m-am intristat si mai mult. A mai durat 3 minute. Pana mi-am dat seama ca e motiv de bucurie. Nu ma tine nimic legata. E motivul pentru care banuiesc ca sefa mea ma exploateaza in exces. Ca sunt atat de libera incat sa fac ce vreau si ce simt. Putin stie ea ca mi-as dori uneori sa fiu legata ca ea, sa am dileme existentiale si sa pot sa spun ca as pleca, dar… Adevarul e ca as pleca. Si plec. Niciun dar. Eh, cat n-as fi dat sa am un „dar”. Dar poate gasesc dar-ul in alta parte. Naiba stie cum e mai bine.

Apoi mi-am auzit iar vocea si am dat in solilocvie pe strada. Imi spunea ca imi las toata viata aici. Si iar m-am intristat. 2 minute de aceasta data. Ce viata am aici? N-am nimic aici si am tot in acelasi timp. Dar tot ce am e in mine si cu mine iau. O sa las bambusul, ca a inceput sa traga niste radacini in vaza si nu mai pot sa-l scot. Dar ma scot pe mine pana nu prind niste radacini bolnavicioase.

Tot vocea malefica m-a facut sa ma simt nesigura. Cum sa plec in lume asa? Cum sa plec in necunoscut? Stai aici, unde stii cum e, unde esti in siguranta. Si asa am mai realizat ceva. Ca suntem niste tampiti. Evident ca alegem mereu ce cunoastem, bun sau rau. Si avem impresia ca asa ne e mai bine. O alta laba. Daca stai in apartamentul tau de 30 de ani, cu acelasi job de 20, cu aceiasi vecini de 60 ai senzatia ca esti in siguranta, la locul tau. Ca nimic nu te poate lua prin surprindere. Si cu toate astea, iubitul tot fuge cu o artista si tu ramai uimita, cainele tot iti moare, chiar si in casa in care ai copilarit, parintii se duc si ei etc. Si atunci unde mai e „siguranta”?

Singura treaba e ca ne amagim ca daca ne mor parintii si noi punem seara capul pe aceeasi perna pe care l-am pus in ultimii 20 de ani durerea e mai mica. Dar nu e. Dimpotriva, perna e plina de acarieni. Asta daca nu esti vara’mea care o da la curatat la fiecare 2 luni.

Ne invartim ca un coi intr-o galeata, dragi prieteni.

Iar eu tot n-am nici cea mai vaga idee ce naiba fac cu plecarea asta. N-am niciun plan. Nicio schema. E infricosator. Si misto in acelasi timp. Poate s-o alege praful de mine. Sau poate nu. Noi sa fim sanatosi.

Pam Pam!

N.B.: Post oligofren scris in momente de maxima anxietate si lipsa de alcool si tigari. Va pup!

O prietena de-a mea s-a mutat intr-un loc nou de vreo luna si jumatate. Ii cam suna apa-n cap si nu cunoaste pe nimeni. Am venit cu propunerea sa iasa in lume si sa intre in vorba cu cine are chef. Mare i-a fost uimirea ca am putut spune asa ceva si mi-a replicat rapid „Eu nu sunt ca tine.” Ca mine ca ma doare-n pix, adica, si nu-mi fac atatea probleme. Drept urmare, nici apa-n cap nu-mi suna. Nici optiunea cu „a te simti bine cu tine insuti” nu a prins. Am zis ok, atunci have fun intre 4 pereti, ce sa zic.

Si asa s-au nascut aceste randuri, pe care i le dedic cu draga inima ei si tuturor celor care dau 2 parale pe orice.

Sunt atatea lucruri pe care nu le facem in viata asta scurta de teama sa nu fim judecati, criticati, aratati cu degetul. Sunt tot atatea lucruri pe care nu ni le dorim sa le facem, dar le facem ca sa fim placuti, iubiti, intelesi. In final, ajungem sa avem tot ce nu ne dorim si sa ne dorim tot ce nu avem.

1. Pentru ca nimanui nu-i pasa, zau

Ai vrea sa intri in vorba cu cineva, dar nu o faci. Daca pari stupid? O sa creada ca esti un ciudat. O sa iti intoarca spatele. O sa rada de tine. O sa te simti de cacat. O sa, o sa. Adevarul e ca habar n-ai ce o sa se intample, dar crezi ca esti atat de clarvazator incat stii. Asa ca nu faci ce ai vrea, de teama ca o sa iasa un cacat. Iese un cacat oricum, sa stii. Ce-ai avut si ce-ai pierdut?

Vezi niste pantofi care iti plac mult, dar nu-i iei ca ai arata caraghios in ei, chiar daca sunt comozi. O sa te arate lumea cu degetul. Ce-o sa zica?

Sa iti spun eu ce-o sa zica: nimic. Chiar nimic. Nimanui nu-i pasa de tine. Pe toti ii doare in pix de ce ai tu in picioare. Nu le pasa nici cat negru sub unghie ca ai intrat in vorba cu ei, desi nu-i cunosti. Treaba e ca-ti imaginezi ca dupa ce va trece momentul incomod, oamenii astia te vor tine minte si vor vorbi despre tine toata viata. Se vor intalni cu prietenii si le vor spune despre ciudata care a vorbit cu ei. Apoi prietenii o sa povesteasca la serviciu. Si apoi jurnalistii o sa scrie articole despre tine.

Un alt adevar: esti mic si neinsemnat. Cui crezi ca-i pasa de ce faci sau zici? Nimanui. Poti sa ai cei mai caraghiosi pantofi, nimanui nu-i pasa. Iar daca cineva se uita ciudat, cum trece de tine, cum uita. Oamenii au problemele lor, au viata lor. Nimeni nu sta sa se gandeasca sau sa povesteasca despre tine pana i se acreste. Chiar nu esti asa de important, asa ca da-ti o palma.

Adevar: Nu esti cel mai ciudat. La un metru in spatele tau e unul si mai ciudat, care iti va fura lumina reflectoarelor. In secunda doi, Gigel care s-a uitat urat la pantofii tai o sa se uite urat la frizura celui din spate, care a avut curajul sa isi trosneasca o creasta verde. Iar in spatele lui e una grasa cu fusta pana sub fund. Iar in spatele ei e unul cu un picior mai scurt. Dar tu nu-i vezi, ca ai senzatia ca esti cel mai naspa si ca numai la tine se va uita lumea si numai pe tine te va judeca. Crede-ma, pe toti de doare fix in dos de ce faci, cum arati, ce invarti si de ce. O sa te uitam in cel mai scurt timp.

2. Pentru ca unii oameni nu o sa te placa in veci

Si nu o sa te placa niciodata, indiferent ce faci. Asa cum sunt oameni pe care tu nu o sa-i placi niciodata, indiferent ce fac. Mai mult, cu cat te dai mai mult cu curul de pamant, cu atat o sa te urasca mai mult. Si-ti mai irosesti si energia. Asa sunt lucrurile, asa sunt oamenii.

Intotdeauna o sa existe oameni care nu o sa te inghita. Resprezinta cantitate neglijabila si nu au niciun rol in viata ta. Exista si punct. Lasa-i sa existe si vezi-ti de treaba, pentru ca stii ce se intampla cand cineva nu te suporta? Fii atent: nimic! Nu se intampla nici cel mai mic ceva. Se intampla un mare nimic. Nu te suporta, nu le pasa de tine, nu o sa le pese niciodata si o sa-si vada de ce e important pentru ei. Iar tu ar trebui sa faci la fel.

3. Pentru ca altele conteaza mai mult

Din fericire, cei care nu te plac nu reprezinta majoritatea. De asta nici nu conteaza. Nu te mai chinui sa cuceresti toti necunoscutii care nu te plac, cand ai atatia cunoscuti care te plac si in preajma carora te simti bine. Ai familie, ai prieteni, ai colegi. Cultiva relatiile care conteaza si care au o sansa.

4. Pentru ca lucrurile sunt fix asa cum sunt

Esti un om mic intr-un univers mare, inconjurat de alti oameni mici, copaci, masini, casute, furnici, mere si catei. Nu o sa reprezinti niciodata mai mult. Nu o sa schimbi niciodata nimic. Vezi-ti de treaba si nu te mai ambala aiurea. Ia lucrurile asa cum sunt. Ia oamenii asa cum sunt. Lasa totul sa existe in acest mare nimic. Bucura-te de ce poti sa te bucuri. Iubeste pe cine poti sa iubesti. Cumpara ce poti sa cumperi.

5. Pentru ca lucrurile valoroase nu sunt in viitor, ci acum

Inceteaza, in pana mea, sa mai astepti momentul in care: o sa ai mai multi bani, o sa te iubeasca printul pe cal alb, o sa, o sa. Ca atunci iti va fi mai bine. Asteptam mereu altceva decat este. Si ghici ce? Tot ce va fi vreodata este chiar acum. Ne irosim timpul aiurea proiectand asupra altora propriile ganduri si imaginandu-ne ce va sa vie. Si mai ghici ce? Ce-ti imaginezi acum ca va fi peste 3 saptamani, nu va fi niciodata. Dar alegi sa-ti pierzi timpul proiectandu-te in viitor. Si timpul trece, jur. Si se duce dracu tot. Si imbatranesti si mori asteptand. Foloseste ce ai acum. Fa ceva cu Acum. Ca Acum e tot ce ai si tot ce vei avea vreodata.

Ce sa mai zic de ce A Fost… e si mai penibil sa-ti pierzi timpul cu A Fost. Ce-ar fi sa nu-ti mai pierzi timpul si energia cu ce A Fost sau cu ce CREZI ca Va Fi?! Ia vezi ce E.

6. Because F*ck it!

Pam Pam!

Cine ma citeste stie ca nu scriu despre mine, insa astazi, blogul e prietenul meu. Voi sunteti prietenii mei. Astazi e o zi speciala. Special de proasta. Ca si toata perioada asta… ii tot zic perioada, insa daca incerc sa o delimitez in timp, nu-i gasesc capetele. E speciala pentru ca m-am trezit in aceasta frumoasa seara de iulie in acelasi punct, cu acelasi suflet sfredelit si pe aceeasi banca, in aceeasi salopeta ca vara trecuta.

Cum a inceput totul? Simplu. Mi-am luat o Fanta cu lamaie. Daca nu stiati, se lasa cu premii, ca sa le fac si niscaiva reclama. Iar unul din premii este o excursie in Ibiza. Nimic neobisnuit pana acum. O excursie in Ibiza cu 9 prieteni. Acum se-mpute treaba. Cine naiba are 9 prieteni?! Din aia pe care sa te poti baza si pe care ii poti suna la orice ora din zi si din noapte fara nici cea mai mica jena. Si am inceput sa ma gandesc la cei „9 prieteni” pe care i-as lua cu mine in excursia pe care nu o voi castiga niciodata. Conditiile erau simple: sa fie 9 si sa fie prieteni. Prima e usor de indeplinit, mai ales daca e ceva gratis. A doua, cam imposibil, mi-am zis. Oi gasi vreo 3, dar 9?!

M-am gandit la ultimul an din viata mea. Care a supt. Ca multi altii. Desi pe plan profesional, totul a mers ca uns, pe plan personal, social si cum mai vrei sunt praf. Dar mi-a luat ceva sa-mi dau seama. Un an infect. Nu sunt genul de om care se miorlaie. Nu ma victimizez si, ce e mai rau, nu stiu sa cer ajutor. Pentru ca sunt prea smechera, mult prea aroganta si plina de scuturi incat sa ma las undeva jos, unde de altfel oricum sunt, si sa spun „Te rog, am nevoie sa…” Asa ceva, niciodata. Ma plang uneori, da. Dar nu in momentele in care chiar as avea de ce. Ma plang ca nu-mi sta parul bine, ca mi-a sarit oja, ca m-a enervat un coleg, ca e chelnerita proasta. Si ghici ce?! Daca nu te arunci pe jos, nu tipi si nu dai din picioare, daca ai simtul umorului aparent intact si zambesti si te coafezi si iti faci manichiura si pedichiura, pentru majoritatea inseamna ca esti bine. Nu bine, poate chiar perfect. Asa ca daca ii spui cuiva, aparent apropiat si care te cunoaste, „Am mare nevoie de o vacanta, urgent”, fara nicio alta smiorcaiala patetica si fara plansete sau rugaminti fierbinti, e ca si cum i-ai spune „Si putin ketchup la masa 3, va rog.” La fel de relevant.

Dupa 1 an in care s-au intamplat atatea lucruri sinistre ca mi-ar fi jena sa le mentionez pe toate, chiar si pe un blog total anonim, daramite aici, un an in care am invatat de-am spart, am luat antidepresive, m-am prabusit trup si suflet intre 4 pereti, in vazul nimanui, am luat antidepresive, am plans cat n-am plans in toata tineretea mea mareata, un an in care m-a frecat viata cam pe toate partile, voiam o vacanta. O vacanta pe care o doream si anul trecut pe vremea asta la fel de arzator, dupa un alt an mizerabil. Si de care, evident, n-am avut parte. Dar n-a fost nicio problema, am mers inainte, mi-am vazut de treaba. Pana azi, cand m-am trezit ca n-am mancat nimic, dupa o perioada in care oricum nu mananc si imi vine sa vomit, nu dorm si nu simt nevoia, am toate criteriile de depresie si cu toate astea ma cam ignor.

Am fost de Paste in mult ravnita vacanta, la mare, in tari frumoase. Au fost -100 de grade, m-am intors cu febra 40 si puroi in gat si am petrecut fiecare, dar fiecare clipa, cu familia Peculiarului care vorbea cu mine intr-o limba din care nu intelegeam decat „buna ziua”. A fost superb. Poate ca sunt eu nerecunoscatoare, dar ma apucase si plansul cand statusem 2 saptamani zilnic, la masa, cu cate 10 oameni care nu vorbeau romana. Am rupt roamingul si am asistat la certuri, probabil singurele momente in care ma bucuram ca nu stiu limba. Deci next. Am nevoie de o vacanta dupa vacanta asta.

Si gandindu-ma eu asa, la cei 9 prieteni din Ibiza, incep sa-i vad pe cei din ultimul an, carora le-am zis de vacanta mea maiastra. Gandul m-a dus fara sa vreau, lin, spre oamenii la care tin mult, alaturi de care am fost mereu si care cred, sau imi place sa cred, ca tin in aceeasi masura la mine. Unul din ei a stiut sa-mi dea in cap cu fiecare ocazie si dupa ce m-a incarcat timp de ani de zile cu toate problemele personale, fara sa caute o solutie vreodata, mi-a zis intr-o zi ca pleaca, ca are nevoie de o vacanta. Al doilea om, Peculiarul in carne si oase, s-a speriat copilareste si istericeste de responsabilitatile pe care le avea in Romania si a fugit (la propriu), in aceeasi zi cu omul nr.1, in tara sa de bastina.Acolo unde umbla numai caini cu covrigi in coada si in care mama, fericita sa-l revada, ii va canta in struna pana cand baiatul se va intoarce la esecurile in care se vor transforma responsabilitatile de care tocmai a fugit. Peculiarul, alt copil vesnic nemultumit si vesnic istericos, care mi-a pus in carca tot ce n-a putut el sa duca. Si n-a putut sa duca nimic. Dar e in regula, caci carca mea e rezistenta si groasa. Si dupa ce toata lumea arunca asupra mea ce-i mai nasol si mai dificil, toti pleaca in vacanta.

Peculiarul ma indeamna sa vin la el si se supara ca nu vin. Nu conteaza ca salariul meu de medic rezident nu acopera nici macar un bilet de avion pana in insula lui cu palmieri si fructe de mare. Nu conteaza ca nu-mi doresc sa fiu prinsa la mijloc in discutiile celor 13 familii ale lui, care imi cer parerea, in limbi straine mie. Ma intreaba de 2 ori pe zi de ce nu vin. Chiar daca ii explic de o luna, de aceleasi 2 ori pe zi, ca am garzi si pacienti si contravizite si alte responsabilitati care nu-mi permit sa spun „eu maine plec”. Initial a zis vino, apoi vino cu o prietena, ca eu ma simt nasol si poate nu am chef, apoi stai ca ma intorc, ca am treaba, dar stai ca nu ma mai intorc, ba mai stau o saptamana, dar wow, au trecut 3, dar mai bine venim in octombrie. Pe urma, iar, de ce nu vin. Pai ma, coaie, nu vin pentru ca esti vai de capu’ tau. Nu esti in stare sa stii ce vei gandi peste 5 minute. Nu vin pentru ca nu imi doresc sa-mi dau 2 salarii pe un bilet de avion si sa-mi spui a doua zi ca tu vii in Romania. Si nici n-am chef sa mi te mai smiorcai in cap. Plus ca mi-ai promis ca vom avea o vacanta impreuna, nu ca o sa dai bir cu fugitii si scuza pe care o sa mi-o dai o sa fie „nu sunt bine, nu vezi?!”. Am zis sa avem o vacanta, nu te-am pus sa speli vase, handicapatule! Si nu, nu vad ca nu ti-e bine. Vad ca ai totul pe tava, ca nu te lupti pentru nimic, te plangi toata ziua si unde pana mea te-am mai gasit si pe tine?!

Insa m-am gandit si la varianta asta. Macar acum nu mai sunt -100 de grade. Asa ca i-am spus unei prietene sa mergem impreuna. Sau sa mergem impreuna in alta parte. Daaa, ce dragut ar fi, dar stai ca de fapt eu plec cu prietenul, care nu vrea sa plece si nu stiu daca mai plec, dar nu-i zic nimic, ca sa nu se supere si sa nu sune ciudat, dar de fapt ma rog, nici n-as vrea, ca poate se razgandeste, asa ca astept poate se razgandeste. Daca nu, asta e. Plus ca OAMENII cu care am pleca in concediu nu s-au hotarat inca daca merg. Da, asta cu oamenii mi-a placut. Ca eu am raie probabil.

Un alt prieten bun a primit un telefon de la persoana mea intr-una din zilele astea. „Nu ma simt deloc bine. Am nevoie sa iesim putin.” Raspunsul a venit prompt, e drept: „Eu nu ies azi. Dar poate ne vedem saptamana viitoare.” Bine, mersi, ne vedem daca nu-mi tai venele. Apreciez.

Toata lumea are deja planuri, ori n-are bani, ori pleaca cu altii in concediu, altii care evident nu ma includ pe mine. Se face cumva ca mi se spune mereu cat sunt de importanta si deosebita, dar nimeni nu se gandeste sa-mi spuna „hai fa cu noi!” Altfel, ne iubim foarte mult.

Cum soarta e mereu ironica, s-a intamplat astazi sa vorbesc cu 2 fosti colegi de facultate. Cu primul, C., ma inteleg bine, dar suntem departe de a fi prieteni. E un baiat simpatic si haios si ne distram impreuna. I-am spus ca sunt suparata ca tare as fi vrut sa plec undeva, macar putin. Raspunsul lui, care ma asteptam sa fie „lasa, draga, ca pleci tu” a fost de fapt „Bai, ce tare ma oftic ca nu m-am gandit sa-ti zic sa vii cu noi mare, ca am fost acum 2 zile. Daca stiam, sa vezi ce ne-am fi distrat. Acum chiar ma oftic si nici nu mai am bani sa plec. Dar hai sa iesim sambata sa dansam si sa ne veselim!”

Al doilea coleg, S., este un coleg pe care nu stiam cum sa-l sutuiesc mai mult in facultate. Spune toata ziua bancuri si ma enerva cumplit. De altfel, e un baiat bun, cu bun-simt. Nu am vorbit 3 cuvinte in toata facultatea. Se intampla sa faca acum un stagiu in spitalul in care lucrez eu. Ieri am iesit la o bere (la care el m-a scos cand m-a vazut cu fata picata), azi mi-a zis: „Hai cu mine maine la Garana, la festivalul de jazz. Daca n-ai bani, e ok, ca am un prieten care sta pe acolo si stai la el. Dar hai, o sa-ti placa si o sa ne distram.” Evident ca am refuzat, ca daca dau banii acum, nu mai plec nicaieri pe urma, pe urma cand oricum nu mai plec probabil nicaieri. De proasta ce sunt.

M-au pocnit. Doi oameni cu care nu am nicio treaba, pe care nu ii consideram decat fosti colegi, m-au emotionat. Daca era cineva de la care nu ma asteptam, ei erau. Iar cei pe care ii consideram apropiati mi-au dat peste nas intr-un mare fel. Banuiesc ca asa se intampla in viata oricum.  Doar ca eu nu mai observ oamenii. M-am salbaticit. Am devenit antisociala si posaca.

Dupa discutiile cu cei 2 care m-au frapat astazi, a inceput furtuna. Mi-am tras o salopeta pe mine si m-am retras in salbaticia mea pe o banca din zona, in ploaie. Si m-am gandit la toate cele de mai sus. Cu o Fanta de lamaie in mana. Care Ibiza? Care 9 prieteni? Care prieteni pana la urma? Si cum imi aleg eu oamenii din viata mea? Si cum nu ma vede nimeni in ce hal am ajuns. Observa toti ca m-am salbaticit, dar nimeni nu ma intreaba de ce. Nici eu n-as sti poate sa raspund la asta, dar nici nu m-a intrebat cineva pana acum. Cu atatia prieteni, tanara si placuta fiind, nu stiu ce-o sa ma fac cand o da Alzheimeru’ in mine si oi avea nevoie de sprijin mai palpabil. Macar stiu sa ma sinucid la timp, inainte sa ajung sa confund baia cu dulapul.

M-am ridicat de pe banca si am luat-o incet spre casa. In ploaia torentiala, am cules de pe drum o corcodusa mov si un nasture alb. Erau singuri in ploaie si mi s-a facut mila de ei.

Am ajuns acasa si am citit ce eu nu citesc niciodata: ceva din Biblie. Corinteni 13. Despre dragoste. De ce? Pentru ca, in afara de cei 2 fosti colegi si mai prieteni decat prietenii, m-au mai impresionat 2 oameni astazi. Un pacient. Sedat cum era, mi-a recitat din Corinteni 13. Si a facut-o atat de frumos incat m-am simtit vinovata ca nu am deschis in viata mea Biblia. Am iesit din rezerva lui, ca sa ma traga o alta pacienta de mana si sa ma intrebe „V-ati lasat de fumat, nu?”. Am zambit, ca mi-am amintit ca probabil ma auzise ieri spunand intr-o doara ca as vrea sa ma las de fumat. „Sa va lasati, ca e pacat. Sunteti asa frumoasa si daca intalniti barbatul perfect si e nefumator? Ce sa faci? Sa il pierzi dintr-atat?” Are si ea dreptate, ce pot sa zic.:)

Ibiza. 9 prieteni. Ma rog.

Hai salut! Acum vad ca n-am mai scris din decembrie 2010. E ceva… Ce-i si mai palpitant e ca nici nu am despre ce sa scriu. Oare nu mai am ganduri sau m-am cenzurat prea mult de cand au inceput sa ma citeasca multi cunoscuti? Uneori e bine sa taci. Mi-am luat cateva scatoalce cu blogul asta. Si cand te mai gaseste si mama pe Google si-ti atrage atentia ca ai mancat o litera intr-un articol, deja se-mpute treaba. Si ma mai si intreaba lumea cand mai scriu ceva si ma simt obligata acum.:) Dar chiar n-am ce sa scriu.

Am descoperit ca e asa de simplu sa nu gandesti prea mult incat imi place. De la inceputul anului duc o viata de semi-indobitocire. Caci fericiti cei saraci cu duhul si nu-i deloc o gluma. Nu mai fiti smecheri sa tineti cu dintii de IQ si sa va ganditi mai departe de ziua de azi, ca iese pe dos.

N-am idei. Si e bine. Am obosit de atatea idei, incat am invatat, la sfatul psihologului meu drag (ca am si d’asta), sa-mi golesc mintea si acum cred ca plutesc intr-o oarecare inconstienta. Placerile mele constau in a bea o cafea la Gloria Jean’s. Bine, doua. Macadamia, ca aia face toti banii. Alta placere e si fuga asta de idei, ca nu mai stiu sa continuu care-mi sunt placerile. Merg si eu prin mall-uri, ca orice piti mica, probez toale si ma bucur de masurile mele pe care am ajuns sa le gasesc la reduceri ca nu le ia nimeni, avand in vedere ca romancele au inceput sa aiba fundul mai mare decat trebuie.

Imi petrec 90% din timp la spital, gandind si asa mai mult decat mi-as dori, iar cand vin acasa, nu-mi doresc altceva decat sa zac uitandu-ma neincetat la un serial fara substanta. A fost o perioada frumoasa, n-am ce zice. E interesant sa n-ai nimic in cap. Am obosit si de asta. De exemplu, ieri mi-am petrecut toata ziua cu o buna prietena pe care am tarat-o pana la epuizare prin toate sex shop-urile Bucurestiului, in care ne-am intalnit cu toti investitorii straini cu buget special alocat pentru mouth gag-uri si cravase in forma de inimioara, inele pentru penis care as fi putut sa jur ca-s shaibe ruginite si costume pentru cei cu fantezii pedofilice. In acelasi timp, ma intrebam si eu ce caut in lumea asta, nefiind platita, si m-a tentat sa-mi iau un costum de calugarita pentru Halloween. Si realizez ca fraza pe care tocmai am incheiat-o e posibil sa nu aiba subiect si predicat sau prea mult subiecte si predicate, dar mi-e lene sa ma gandesc sau sa ma uit in urma. Totusi, chiar daca nu-s bisericoasa, am zis sa nu risc, mai ales ca vine si Pastele, sa comit vreo nefacuta si sa ard in flacarile Iadului daca ma joc de-a calugarita.

Si pentru ca sunteti absolut interesati de nimicurile pe care le scriu acum, o sa mai scriu cateva. Mhm… stati ca nu-mi mai vin nici nimicuri in cap. N-am chef de nimic. Dar sunt sexy, recunosc. Imi place sa merg pe tocuri, sa ma fac frumoasa si sa beau un vin si sa vad cum balosesc animalele de barbati fara esenta. Dar si de asta mi-e lene.

Sunt cam ametita. Azi am dormit pana la 10, ceea ce nu se intampla niciodata. Acum imi beau cafeaua. Cu lapte. Ca pana acum nu am avut voie lapte, ca am tinut o dieta din aia de pitzi disociata, chiar daca n-aveam nevoie, dar mi s-a parut interesant. Plus ca vreau sa mananc o pizza. Dar mi-e ca nu mai intru in pantalonii mei sexy masura 36. Gizas, cum am ajuns.

Sunt super ametita si e tare sa scrii despre nimic. Viata mea e prea concentrata in jurul spitalului, nu am mai avut o vacanta de 1 an de zile si ultima vacanta a fost la Paris si a fost sinistra. V-am povestit de vacanta mea la Paris? Nu cred… Eh…:) A fost interesanta. Am mancat mult sushi prost, am baut vin pe podul cu lacate, cu o prietena draga, cu prietenul ei francez frumos si cu un Peculiar din trecut. Stiti treaba cu lacatele, nu? Am aflat si eu ulterior ca lacatele prinse de pod sunt incuiate de cate un cuplu. Si se zice ca daca incui lacatul si arunci cheia in Sena, dragostea va fi pentru totdeauna si alte labe d’astea. Bine ca n-am stiut asta atunci, ca ma vedeati acum inecandu-ma in Sena in cautarea cheii potrivite. De fapt nu a fost sinistru, a fost frumos. Chiar foarte frumos. Ma rog, pana am ajuns sa fug pe strazile Parisului, ca asa e romantic, zbierand de nervi si incercand sa scap de psihopatul de Peculiar. Pana am dat de niste negri dubiosi care l-au facut pe Peculiar sa para apa de ploaie.

Ma rog. Si de atunci n-am mai avut timp de nicio vacanta. Am invatat tot 2010 si ceva din 2009, am iesit mult si am reusit sa ajung la faimoasa greutate de 58 de kg/1.78m si era multumita, ca asta am vrut. Chiar daca aratam ca iesita din hepatita, vorba prietenei mele bune care imi citeste blogul si se ingrozeste.

Apoi a urmat o alta perioada in care m-am bucurat ca prietena mea se marita (de fapt nu ca se marita, ci ca era fericita), urmata o alta perioada in care alergam pe strazile Bucurestiului de aceasta data dupa aceeasi prietena care nu s-a mai maritat pana la urma. Norocul ei. Pot sa zic asta acum, ca e de acord cu mine si sper sa nu-mi ia capul.

Printre perioadele de mai sus a mai urmat una cu inmormantari la care preotul cu tatuaje si dus la sala se sms-uia pe sub altar si cerea mai multi bani pentru ca avea rate la iPhone, iar preotul mai cu experienta isi punea pantofii invers (aka stangul in dreptul si dreptul in stangul) si a incercat sa tina un discurs emotionant din care nu am inteles nimic si ma busea rasul.

Apoi perioada plina de boli psihice (ale altora, ca ale mele n-au fost diagnosticate inca), care m-a epuizat si m-a facut sa mor dupa o vacanta intreaga la cap. Sper sa-mi si iasa, ca toata ziua ma suna pacientii, de vreme de numarul meu de telefon a ajuns acum la toti infractorii. Si cica am spor din ala de bataie si stress, dar care nu-mi acopera nici tigarile.

Eh, dar partea frumoasa, in afara de toate cele de mai sus, e ca am un Peculiar frumos, maca-l-ar mama, cu care plec saptamana viitoare intr-o vacanta de 2 saptamani pe insule inedite in care a nins anul asta pentru prima oara in ultimii 10 ani, deci nici sa ma bronzez n-o sa-mi iasa. Si Peculiarul meu perfect pentru starea mea de spirit mi-a inseninat ultimul an din viata, mai ales cand se stergea cu prosopul meu si inca sper sa totusi nu mi-a folosit si periuta de dinti.

Asa ca dupa ce imi incarc bateriile in vacanta, planuiesc sa incep sa gandesc din nou, si poate o sa scriu si chestii inteligente. Pana atunci, va pup pe nasuc si nu ma urati ca sunt frumoasa si cu capul gol.:)

Johnny, la gente esta muy loca!

Desi cand am creat sondajul din articolul anterior aveam cu totul alte intentii despre ce urma sa scriu, respectiv multumire, fericire si alte baliverne, ar fi trebuit sa-l impart in mai multe sondaje ca sa pot trage o concluzie statistica.

Am sa las momentan intentiile initiale si am sa va spun un lucru deloc uimitor: toata lumea vrea sa afle adevarul.

Cele mai multe voturi au fost pentru varianta „Doresc sa stiu adevarul, indiferent cat de nefericit m-ar face acest lucru.”

Daca tot vreti sa stiti adevarul, vi-l spun eu: toata lumea vrea sa afle adevarul, dar nimeni nu-l spune. Toata lumea minte. Iar daca vrem sa ne intelegem intre noi, e nevoie si de minciuni.

Ca sa-l citez pe marele expert in microexpresii faciale, domnul detector de minciuni Paul Ekman, daca te intorci cu sotia de la o petrecere si te intreaba daca ea a fost cea mai atragatoare femeie din incapere, ii spui ca nu, au mai fost 3 femei mult mai interesante. E adevarul. Si la ce ajuta? Macar de ar fi inutil, dar este de-a dreptul daunator.

Un alt adevar este ca nu vrem sa stim adevarul mereu. Nici macar cei care au votat ca asta vor, indiferent cat de nefericiti i-ar face acest lucru. Cine vrea sa fie nefericit? Sa fim seriosi…

Adevar: daca reduci totul la minciuna sau adevar, nu ai in cine sa ai incredere niciodata. Pur si simplu nu ai. Cu totii mintim. Si e ok. Asta e viata. Daca vrei sa fii ok, accepta ca si tu esti mincinos. Pana la urma, minti si atunci cand afirmi ca spui mereu adevarul. E imposibil. Si da, „the little white lies” tot minciuni sunt.

Acum poti sa alegi sa fii total neincrezator si sa risti sa nu crezi pe cineva care este intr-un moment sincer cu tine. Sau poti sa ai incredere in oamenii la care tii si da, sa risti sa fii deceptionat, dar sa fii si multumit pana una, alta.

Eu adopt totusi varianta numarul 3: 40% incredere, 60% indoiala. Astfel, Peculiarul mi-a promis ca in februarie plecam in Grecia. Momentan e inca decembrie. Pana in februarie multe se pot intampla. Da, mi-a promis, chiar asta vrea sa facem in momentul in care promite. Asta nu inseamna ca maine va fi aceeasi situatie.

Asadar, 40% e posibil sa plecam, 60% nu. Daca vom pleca, va fi ok, doar asta imi doream. Daca nu vom pleca, iar va fi ok, ca ma asteptam si la aceasta varianta.

De ce am impartit asa procentele? Pentru ca cei mai multi oameni, indiferent de cat de bine ii cunosti, caci nu are legatura cu asta, nu reusesc sa se tina de cuvant pe termen lung. Atata timp cat nu traim intr-o cutie, nevoile, dorintele si situatiile se schimba in permanenta. Nu poti controla oamenii, nu poti controla mereu nici situatiile in care te gasesti. Iar uneori, nu te poti controla nici pe tine.

Avem nevoie de minciuni, sa fim seriosi.

„Te voi iubi toata viata!” = minciuna. De ce e minciuna? Nu pentru ca n-ar putea sa fie asa, ci pentru ca habar n-ai ce vei face maine, daramite pana la sfarsitul vietii. Dar e o minciuna de care avem nevoie uneori, ca sa ne fie bine in prezent. E draguta, vorba aia.:) Si, in acelasi timp, poate fi si un adevar. Din nou, nu neaparat pentru ca asa va fi, ci pentru ca atunci cand el iti spune asta, chiar o crede. Da, in acest moment simt ca te voi iubi toata viata. Asta nu inseamna ca voi simti la fel si mai tarziu. Nu ca nu as vrea, dar in viata sunt 99% variabile si doar 1% constante. Si nu ar trebui sa o luam personal.

Daca nu sunteti de acord cu afirmatiile de mai sus, faceti un exercitiu. Alegeti un necunoscut si petreceti cateva zile cu el, incercand sa nu va mintiti nicio clipa, indiferent de cat ar fi adevarul de dureros. Spuneti-va mereu unul altuia tot ce ganditi, fara cenzura. Evident, nu va fi nici acest lucru posibil, ca si eu am o colega care nu inseamna nimic pentru mine si cred ca este sinistru de urata, in timp ce ea afirma in stanga si in dreapta ca este frumoasa si deosebita. As putea sa-i spun cat de urata e, dar ar fi ceva subiectiv si malefic in acelasi timp. Crede ca e frumoasa si e fericita astfel. Foarte bine. Cine sunt eu sa stau in calea fericirii ei?!

Pana la urma, cele mai mari minciuni sunt cele pe care ni le spunem noua insine. Pentru ca astfel ne hranim. Si suntem atat de priceputi la asta, incat nici nu stim exact cu ce ne mintim sau nici nu credem ca ne mintim cu ceva, ca pare foarte real.

Acestea fiind spuse, ma duc sa… nu conteaza ce spun ca ma duc sa fac, ca probabil n-ar fi total adevarat si oricum e irelevant.

Sa petreceti frumos, mincinosi mici ce sunteti!

Pam Pam!

Am creat un mic sondaj si sunt curioasa care sunt parerile voastre, asa ca astept cu nerabdare raspunsurile.

Variantele de raspuns sunt concepute astfel incat, teoretic, fiecare votant are dreptul la 4 raspunsuri (si mi-ar placea ca fiecare sa le aleaga pe cele 4 care i se potrivesc). Variantele sunt grupate 2 cate 2, astfel incat, cel mai probabil, daca nu vi se potriveste prima varianta, vi se va potrivi cea de-a doua.

Dupa un interval de timp, sondajul va fi inchis si va urma un articol de feedback in care ori va voi felicita, ori va voi da in cap pentru raspunsurile date, evident.:) Astept sa aflu ce inseamna fericirea pentru voi si cat de mult va iubiti.:)

Pam Pam!

P.S.: Se poate vota o singura data, max. 4 raspunsuri.

Stau prost cu timpul. Si cu nervii. Insa pana mi se umple cada pentru un relache de miercuri seara bine meritat, am zis sa va impartasesc o oarecare reteta de pui la cuptor. Cand iti lasi Peculiarul acasa, mananca el seminte de foame 1-2 zile, dar nevoia il invata, asa ca se apuca de gatit. Si cum barbatii obisnuiti numai bucatari nu sunt, ma asteptam sa arda si apa, insa, spre surprinderea mea si a puiului torturat mai mult decat gatit la cuptor, s-a descurcat de minune. Asadar, cand nu va pricepeti la gatit si cand efectiv nu mai aveti nicio idee despre cum puteti sa va hraniti mai repede si mai eficient, fara sa scoateti capul din pestera si sa mergeti la vanat, iata Faimosul Pui:

Ingrediente: Pui

(Da, atat. E o reteta simpla, v-am zis.)

Mod de preparare: Se ia puiul asa cum l-ati cumparat. Eventual il scoateti din ambalaj. Se baga la cuptor. Eventual dati si drumul la cuptor inainte. Condimente, incins cuptorul, asta deja e pentru avansati. De garnitura nici nu mai vorbesc. Am uitat sa mentionez ca va trebuie un vas. Eventual rezistent la temperaturi crescute. Dar daca nu aveti sau nu va pricepeti, e ok. Merge orice vas, fie el si de plastic, caci urmeaza:

Timpul de preparare: Intuiesc ca ar fi intre 10-11 minute max.

Deci in cuptorul neincins (asta daca e aprins) si in 10 minute, vasul de plastic nu cred ca se topeste definitiv.

Gata! Pentru ziua de azi!

Se serveste primul centimetru de deasupra, ca atat se coace in 10 minute. Si pentru ca doar atat se coace, atat mancati. Restul se baga la frigider (eventual – de acest pas nu sunt sigura). La urmatoarea foame, puiul se baga din nou la cuptor. Mai exact, se repeta reteta. Cu acelasi pui. Restul de pui. Restul de pui negatit. Asadar, se gateste urmatorul centimetru – centimetru si jumatate de deasupra si se serveste fierbinte. Direct din vas. Partea coapta se va desprinde cu usurinta de partea necoapta, e usor.

S.a.m.d. in fiecare zi, pana ajungeti la os. Nu sunt sigura ce se intampla cu oasele, dar presupun ca si cu alea se poate face ceva, tot asa, impartit pe zile, ca sa fie proaspat gatite in fiecare zi.

Pofta buna!

P.S.: Ma bucur din suflet totusi ca Peculiarul a inteles ca daca ceva putrezeste in sertarul de la frigider, se arunca doar ceva-ul, nu si sertarul. Asta dupa ce am incheiat interminabila discutie „Da’ ce, nu putem sa cumparam altul?” (Alt sertar – sau frigider… spre totusi ca alt sertar – nu alt „ceva”)

Imi pare rau ca nu am timp sa dezvolt superba discutie. Dar, ca bonus, va mai ofer un fragment dintr-o alta discutie:

Peculiara: Iubitule, ia si hartie igienica, dar ia mai multe, nu doar una, ca stii… folosim.

Peculiarul: Ok.

Trece jumatate de ora. Peculiarul se intoarce. Peculiara vede un pachet cu 4 suluri de hartie igienica si ramane profund impresionata.

Peculiara: Wow, iubitule, ai luat 4 suluri. Nu ma asteptam! (Si il pupa drept recompensa)

Peculiarul: Ah, sunt 4? Credeam ca-s 2. (Sulurile fiind suprapuse doua cate doua)

Tont, dar al meu, ce sa zic…

Pam Pam!

Pagina următoare »