Random


Se facea ca era ieri noapte. Tocmai iesisem dintr-un local plin de fum, la cele ce-mi pareau a fi -20 de grade. Si atunci m-a strafulgerat. Miroseam ca o scrumiera plina cu mucuri de tigara, in care plouase vreo 3 zile si in care mai balteau si alte gunoaie urat mirositoare. Haina mea noua si frumoasa putea a hoit ud. Parul imi mirosea la fel de imbietor. Acela a fost momentul in care am zis: „Imi bag picioarele! Ma las de fumat!”

Am revenit de cateva zile dintr-o tara in care nu exista loc in care sa se fumeze inauntru intr-alta in care nu gasesti loc in care sa nu se fumeze inauntru. Or fi spaniolii mai tampiti ca noi (si sunt), insa jos palaria pentru locurile smoke-free. Initial ma enerva cumplit ca nu puteam fuma la un cico, la un restaurant. Pana aseara, cand nu puteam respira in Centrul Vechi de atata fum si imbacseala. Toate simturile imi erau amplificate si parca auzeam fiecare fumator cum trage din tigara. Erau atatia… si atatea tigari. Si atata fum. La dracu’ cu mizeria asta si cu spaima mea de a ma izbi de o tentativa esuata de a renunta la fumat.

Incerc. Iese, bine. Nu iese, poate data viitoare. Urasc gustul, urasc mirosul, urasc si pretul, iar in 2 saptamani ma mut intr-o tara in care e „lame” daca fumezi si fumatul este descurajat pe toate caile.

Tot drumul spre casa a fost o contemplare a existentei mele de fumatoare. Si ce daca nu o sa am ce face cu mainile? Cu plasturi am incercat. Nu se pot fuma si lasa lipici pe piele 1 saptamana dupa ce ii smulgi. Nicorette nu a fost mai reusit, ca ma zgaria pe gat. Dar e poate cea mai buna solutie. Incerc cu guma. Mai merita o sansa. Oricum am de facut cutii, incarcat camioane, inceput job nou, viata noua, acum e momentul sa ma desprind de tot ce imi era cunoscut, inclusiv de fumat. Gata, pana aici!

Toate predicile cu sanatatea le cunosc prea bine, ba chiar le promovez, dar parca de-a dracu’ aleg sa le ignor. M-am saturat sa fiu sclava unui obicei atat de dezgustator si nociv.

Din Centrul Vechi pana acasa am facut o plimbare la rece. Gata, nu mai invart lucrurile, nu mai cantaresc riscuri, beneficii, ca nu m-au ajutat in trecut. O fac si gata.

Nicorette avea mai multe concentratii parca, in functie de cat fumezi pe zi. Dar probabil ca nu au toate concentratiile disponibile, asa ca iau ce-o fi. Era cat pe aci sa-mi gasesc o scuza de a nu mesteca Nicorette din cauza concentratiei gresite. Iau orice concentratie si mestec dimineata la cafea.

Am vreo treaba sociala in urmatoarele 2 saptamani? Nu stiu… dar o sa evit iesitul in fum si gata. Si cafeaua poate. Si alcoolul. Oricum am extrem de multe de facut. E numai bine. Super! Si ma bag si la o albire de dinti, ca sa imi fie si mai greu sa-mi mai aprind apoi vreo tigara, numai la gandul ca am dat atatia bani. Gata. Fac si programare la dentist maine.

Ah, ce frumos se aseaza lucrurile in viata. Insa nu am sa astept pana maine, imi zic. Ma duc acum la o farmacie non-stop si rezolv treaba. M-am saturat sa tot aman.

Am in apropierea casei o farmacie non-stop cu de toate, inclusiv cu un adaos de 200%. Dar nu conteaza. Daca-s proasta, platesc.

Si ploua. Sau ningea, ca nu mi-e foarte clar ce se intampla in ultimele zile in Romania. Si era frig, insa eu eram atat de hotarata incat chiar ca nu ma mai oprea ceva.

E un sentiment atat de maret sa fii atat de hotarat si de neclintit. Nu mi s-a mai intamplat in aceasta privinta.

Urc triumfatoare scarile farmaciei, asteptand aplauze. Cred ca farmacistele devin pline de admiratie cand au un client care cumpara Nicorette in miez de noapte. Va dati seama ce hotarat si pus pe treaba trebuie sa fie.

Stau frumos la rand, cu spatele drept si mandra de decizia si hotararea mea. Farmacista nu parea asa vesela ca mine, dar sigur isi va schimba mimica in cateva secunde. Imi vine randul:

„Buna seara! Aveti Nicorette?”

„Nu.”

M-am dus acasa, am fumat o tigara si m-am culcat.

M-a palit azi. Plec. Deci ma mut cu totul. Probabil ca o sa ma mai paleasca de cateva ori si o sa mai scriu cateva posturi similare, la fiecare revelatie. What the fuck am I doing?!

Cand am acceptat eu sa plec? M-a intrebat cineva? Cand am zis „da”? Mi-am dat seama ca de vreo luna incoace, m-am cam mutat la serviciu. Workoholica am fost mereu, dar totusi… 7-8 ore peste program suna mult. Cred ca imi dau seama ca plec si ca n-o sa mai stau acolo, asa ca stau cat mai apuc.

Azi, in drum spre casa, mi s-a facut dor de Berceni. Ce mama naibii e cu mine?

Las totul. E un sentiment bizar. Bun si rau in acelasi timp. Am inceput sa ma gandesc la ce se gandesc oamenii normali cand pleaca. M-am trezit cu propria-mi voce in cap spunandu-mi ca imi las prietenii. Si eram trista. A durat vreo 3 minute tristetea mea. Pana mi-am dat seama ca nu am prieteni. Dar vad ca rasar multi cand aud ca plec in locuri pe care si-au dorit toata viata sa le viziteze. Bai, asta e adevarul. Nu avem prieteni. Nimeni n-are. E o laba. Si apoi m-am intristat si mai mult. A mai durat 3 minute. Pana mi-am dat seama ca e motiv de bucurie. Nu ma tine nimic legata. E motivul pentru care banuiesc ca sefa mea ma exploateaza in exces. Ca sunt atat de libera incat sa fac ce vreau si ce simt. Putin stie ea ca mi-as dori uneori sa fiu legata ca ea, sa am dileme existentiale si sa pot sa spun ca as pleca, dar… Adevarul e ca as pleca. Si plec. Niciun dar. Eh, cat n-as fi dat sa am un „dar”. Dar poate gasesc dar-ul in alta parte. Naiba stie cum e mai bine.

Apoi mi-am auzit iar vocea si am dat in solilocvie pe strada. Imi spunea ca imi las toata viata aici. Si iar m-am intristat. 2 minute de aceasta data. Ce viata am aici? N-am nimic aici si am tot in acelasi timp. Dar tot ce am e in mine si cu mine iau. O sa las bambusul, ca a inceput sa traga niste radacini in vaza si nu mai pot sa-l scot. Dar ma scot pe mine pana nu prind niste radacini bolnavicioase.

Tot vocea malefica m-a facut sa ma simt nesigura. Cum sa plec in lume asa? Cum sa plec in necunoscut? Stai aici, unde stii cum e, unde esti in siguranta. Si asa am mai realizat ceva. Ca suntem niste tampiti. Evident ca alegem mereu ce cunoastem, bun sau rau. Si avem impresia ca asa ne e mai bine. O alta laba. Daca stai in apartamentul tau de 30 de ani, cu acelasi job de 20, cu aceiasi vecini de 60 ai senzatia ca esti in siguranta, la locul tau. Ca nimic nu te poate lua prin surprindere. Si cu toate astea, iubitul tot fuge cu o artista si tu ramai uimita, cainele tot iti moare, chiar si in casa in care ai copilarit, parintii se duc si ei etc. Si atunci unde mai e „siguranta”?

Singura treaba e ca ne amagim ca daca ne mor parintii si noi punem seara capul pe aceeasi perna pe care l-am pus in ultimii 20 de ani durerea e mai mica. Dar nu e. Dimpotriva, perna e plina de acarieni. Asta daca nu esti vara’mea care o da la curatat la fiecare 2 luni.

Ne invartim ca un coi intr-o galeata, dragi prieteni.

Iar eu tot n-am nici cea mai vaga idee ce naiba fac cu plecarea asta. N-am niciun plan. Nicio schema. E infricosator. Si misto in acelasi timp. Poate s-o alege praful de mine. Sau poate nu. Noi sa fim sanatosi.

Pam Pam!

N.B.: Post oligofren scris in momente de maxima anxietate si lipsa de alcool si tigari. Va pup!

O prietena de-a mea s-a mutat intr-un loc nou de vreo luna si jumatate. Ii cam suna apa-n cap si nu cunoaste pe nimeni. Am venit cu propunerea sa iasa in lume si sa intre in vorba cu cine are chef. Mare i-a fost uimirea ca am putut spune asa ceva si mi-a replicat rapid „Eu nu sunt ca tine.” Ca mine ca ma doare-n pix, adica, si nu-mi fac atatea probleme. Drept urmare, nici apa-n cap nu-mi suna. Nici optiunea cu „a te simti bine cu tine insuti” nu a prins. Am zis ok, atunci have fun intre 4 pereti, ce sa zic.

Si asa s-au nascut aceste randuri, pe care i le dedic cu draga inima ei si tuturor celor care dau 2 parale pe orice.

Sunt atatea lucruri pe care nu le facem in viata asta scurta de teama sa nu fim judecati, criticati, aratati cu degetul. Sunt tot atatea lucruri pe care nu ni le dorim sa le facem, dar le facem ca sa fim placuti, iubiti, intelesi. In final, ajungem sa avem tot ce nu ne dorim si sa ne dorim tot ce nu avem.

1. Pentru ca nimanui nu-i pasa, zau

Ai vrea sa intri in vorba cu cineva, dar nu o faci. Daca pari stupid? O sa creada ca esti un ciudat. O sa iti intoarca spatele. O sa rada de tine. O sa te simti de cacat. O sa, o sa. Adevarul e ca habar n-ai ce o sa se intample, dar crezi ca esti atat de clarvazator incat stii. Asa ca nu faci ce ai vrea, de teama ca o sa iasa un cacat. Iese un cacat oricum, sa stii. Ce-ai avut si ce-ai pierdut?

Vezi niste pantofi care iti plac mult, dar nu-i iei ca ai arata caraghios in ei, chiar daca sunt comozi. O sa te arate lumea cu degetul. Ce-o sa zica?

Sa iti spun eu ce-o sa zica: nimic. Chiar nimic. Nimanui nu-i pasa de tine. Pe toti ii doare in pix de ce ai tu in picioare. Nu le pasa nici cat negru sub unghie ca ai intrat in vorba cu ei, desi nu-i cunosti. Treaba e ca-ti imaginezi ca dupa ce va trece momentul incomod, oamenii astia te vor tine minte si vor vorbi despre tine toata viata. Se vor intalni cu prietenii si le vor spune despre ciudata care a vorbit cu ei. Apoi prietenii o sa povesteasca la serviciu. Si apoi jurnalistii o sa scrie articole despre tine.

Un alt adevar: esti mic si neinsemnat. Cui crezi ca-i pasa de ce faci sau zici? Nimanui. Poti sa ai cei mai caraghiosi pantofi, nimanui nu-i pasa. Iar daca cineva se uita ciudat, cum trece de tine, cum uita. Oamenii au problemele lor, au viata lor. Nimeni nu sta sa se gandeasca sau sa povesteasca despre tine pana i se acreste. Chiar nu esti asa de important, asa ca da-ti o palma.

Adevar: Nu esti cel mai ciudat. La un metru in spatele tau e unul si mai ciudat, care iti va fura lumina reflectoarelor. In secunda doi, Gigel care s-a uitat urat la pantofii tai o sa se uite urat la frizura celui din spate, care a avut curajul sa isi trosneasca o creasta verde. Iar in spatele lui e una grasa cu fusta pana sub fund. Iar in spatele ei e unul cu un picior mai scurt. Dar tu nu-i vezi, ca ai senzatia ca esti cel mai naspa si ca numai la tine se va uita lumea si numai pe tine te va judeca. Crede-ma, pe toti de doare fix in dos de ce faci, cum arati, ce invarti si de ce. O sa te uitam in cel mai scurt timp.

2. Pentru ca unii oameni nu o sa te placa in veci

Si nu o sa te placa niciodata, indiferent ce faci. Asa cum sunt oameni pe care tu nu o sa-i placi niciodata, indiferent ce fac. Mai mult, cu cat te dai mai mult cu curul de pamant, cu atat o sa te urasca mai mult. Si-ti mai irosesti si energia. Asa sunt lucrurile, asa sunt oamenii.

Intotdeauna o sa existe oameni care nu o sa te inghita. Resprezinta cantitate neglijabila si nu au niciun rol in viata ta. Exista si punct. Lasa-i sa existe si vezi-ti de treaba, pentru ca stii ce se intampla cand cineva nu te suporta? Fii atent: nimic! Nu se intampla nici cel mai mic ceva. Se intampla un mare nimic. Nu te suporta, nu le pasa de tine, nu o sa le pese niciodata si o sa-si vada de ce e important pentru ei. Iar tu ar trebui sa faci la fel.

3. Pentru ca altele conteaza mai mult

Din fericire, cei care nu te plac nu reprezinta majoritatea. De asta nici nu conteaza. Nu te mai chinui sa cuceresti toti necunoscutii care nu te plac, cand ai atatia cunoscuti care te plac si in preajma carora te simti bine. Ai familie, ai prieteni, ai colegi. Cultiva relatiile care conteaza si care au o sansa.

4. Pentru ca lucrurile sunt fix asa cum sunt

Esti un om mic intr-un univers mare, inconjurat de alti oameni mici, copaci, masini, casute, furnici, mere si catei. Nu o sa reprezinti niciodata mai mult. Nu o sa schimbi niciodata nimic. Vezi-ti de treaba si nu te mai ambala aiurea. Ia lucrurile asa cum sunt. Ia oamenii asa cum sunt. Lasa totul sa existe in acest mare nimic. Bucura-te de ce poti sa te bucuri. Iubeste pe cine poti sa iubesti. Cumpara ce poti sa cumperi.

5. Pentru ca lucrurile valoroase nu sunt in viitor, ci acum

Inceteaza, in pana mea, sa mai astepti momentul in care: o sa ai mai multi bani, o sa te iubeasca printul pe cal alb, o sa, o sa. Ca atunci iti va fi mai bine. Asteptam mereu altceva decat este. Si ghici ce? Tot ce va fi vreodata este chiar acum. Ne irosim timpul aiurea proiectand asupra altora propriile ganduri si imaginandu-ne ce va sa vie. Si mai ghici ce? Ce-ti imaginezi acum ca va fi peste 3 saptamani, nu va fi niciodata. Dar alegi sa-ti pierzi timpul proiectandu-te in viitor. Si timpul trece, jur. Si se duce dracu tot. Si imbatranesti si mori asteptand. Foloseste ce ai acum. Fa ceva cu Acum. Ca Acum e tot ce ai si tot ce vei avea vreodata.

Ce sa mai zic de ce A Fost… e si mai penibil sa-ti pierzi timpul cu A Fost. Ce-ar fi sa nu-ti mai pierzi timpul si energia cu ce A Fost sau cu ce CREZI ca Va Fi?! Ia vezi ce E.

6. Because F*ck it!

Pam Pam!

Na ca am revenit. Din nou. Tot sper ca poate imi voi face un relativ obicei din a scrie pe aici, ca e locsorul meu, insa nu-mi prea iese. Oricum, in scurt timp, daca iau o life-altering decision, cred ca ma voi lipi de blogul asta ca musca de rahat.

In ultima vreme sufar de o marcata iritabilitate si irascibilitate. Faptul ca nu imi dadeam seama de ce sunt asa dracoasa ma facea sa fiu si mai nervoasa. Mi-am dat seama. Tot dracoasa sunt, dar macar stiu de ce.

Ma gandesc de mult sa ma mut dincolo de granitele noastre minunate. Insa am considerat ca e timp. Nu-mi facusem niciun plan anume. Am zis ca peste vreo 2-3 ani va fi ok. Si fortata de imprejurari pana la urma, avand in vedere ca stiu ca m-am nascut in tara gresita. Dar oricat de cacacioasa e treaba aici, e treaba mea. Si mi-ar lipsi. Oricum, imi luasem o marja suficient de larga pentru a ma acomoda cu ideea. Nu plec maine, imi ziceam mereu.

Ca sa-mi fac mana si sa interactionez cu tarile civilizate, mi-am luat inima-n dinti, fara sa ma gandesc prea mult, si mi-am lansat oficial dorinta de a pleca. Am aplicat, m-am dat rotunda si am zis ca-s prea tanara sa ma bage marii bosi in seama, dar e momentul sa invat din greseli.

Mare mi-a fost surpiza dupa ce am trimis actele ca m-au si chemat la interviu, dupa un alt oarescare interviu pe Skype. M-am incuiat in birou si am inceput sa trepidez. Dar eu nu plec acum, ci peste 2-3 ani. Dar nu voiam neaparat acolo. Dar cum o fi acolo?! Dar de ce?

Interviul se tinea la Barcelona, orasul meu de suflet, asa ca am zis ca macar pot sa fac o plimbare pana acolo. Si am zis ok, vin la interviu. A fost frumos la Barcelona, evident. Cand m-am intors am inceput sa-mi dau seama ce se intampla. Oare vreau sa plec acum? Oare pot sa invat o limba asa imbarligata? Oare as ramane acolo? Ce ma tine sa nu plec? Nimic. Trist. Dar era ok. Daca nu ma accepta, am scapat de o grija. Dar daca ma accepta? Ce ma fac? Daca nu ma accepta, sunt nesimtiti si o sa ma simt jignita. Dar nu stiu daca vreau sa ma accepte. Sa nu ma vorbim de faptul ca la interviu am fost hipomaniacala si i-am acaparat pe indivizi total, ca ajunsesera sa-si ceara scuze ca ma intrerup. Am fost super relaxata, pentru ca nu ma gandisem serios sa plec, dar imi exersam capacitatea de a ma da super impresionata de posibilitate. Mai ales ca oferta lor, trebuie sa recunosc, e cam once in a lifetime si prima de acest gen si anvergura.

Si ca sa nu va mai tin in ceata, e vorba de a ma muta in Danemarca. Treaba imputita e ca de cand am venit din Spania, tot invart posibilitatea si incepe sa-mi placa mult. Se pare ca i-am impresionat la interviu, ca dupa o saptamana am primit biletul de avion sa vin acolo sa-mi arate care e treaba. Eh, de atunci m-au apucat dracii. Adica baietii astia nu m-au ajutat deloc… puteau si ei sa ma respinga si era mai simplu. Acum trebuie sa iau decizii. Si suge. Urasc deciziile. Si cum sa plec? Eu fac o tulburare de adaptare daca pleaca sefa mea in concediu si ma lasa cu toata treaba, daramite sa plec eu in Dk… fara sefa mea. Da, imi iubesc sefa, e drept.

Tot ce s-a intamplat de atunci nu a facut decat sa ma enerveze si mai tare, sa ma dezguste tot ce se intampla in Romania si sa ma impinga spre Danemarca. Dar in acelasi timp, am inceput sa iubesc si Berceniul. Are si el farmecul lui, ce sa zic.

Partea nasoala e ca de o saptamana tip la toata lumea. Mereu am zis ca nu plec maine, nu? Nu plec maine, ci marti, e drept.

Cand ma gandesc la diverse tari, mi se contureaza in cap cate o imagine. In Franta vad stradute cu franzele si frantuzoaice nepieptanate. In Spania vad caldura, umezeala si spanioli frumosi. Portugalia are gustorul vin de Port. Germania nu a auzit vreodata de haos. Grecia sta cu burta la soare, soarbe cafele si canta toata ziua, iar seara se intreaba de ce e la pamant. Si asa mai departe. Dar cand ma gandesc la Danemarca, imaginea e un mare blank. In afara de vikingi, care oricum nu mai sunt acolo, nu e nimic. Citesc numai de bine despre tara asta. Dar tot nu am o imagine in minte. Si tot ce stiam despre tarile nordice, in general, nu se aplica in acest caz. De exemplu, unde m-as duce nu e asa frig. Ba mai mult, au si vara si plaje si poti sa te balacesti fara sa te izbesti de vreun iceberg. E un loc incarcat de istorie, cultura, cica oameni prietenosi. Oare or fi si sexy? Daca nu-s sexy eu nu merg.

Oare au alcool ca lumea? Ca daca n-am cu cine sa beau, e trist. Oare ei inteleg limba aia pe care o vorbesc sau fac misto? Oare de ce e viata asa misto acolo si de ce vad documentare pe BBC despre ditamai calitatea vietii daneze? Oare cum imi iau catelul acolo? Trebuie sa-i pun cip, ceva, parca. Dar nu imi bag fata la cala, ca va nenorocesc. Oare m-as adapta? Oare ce mama ma-sii ma asteapta?

Si uite asa sunt eu plina de draci, ca desi e netul plin de informatii, n-am nici cea mai vaga idee despre ce pana mea invart aia acolo. Si marti plec sa vad. Oricat as citit despre zona de nord a tarii, in care ar trebui sa ma mut, nu conteaza de fapt decat sentimentul pe care-l voi avea acolo. Si dupa ce ca n-am nicio imagine, n-am niciun sentiment inca. Ma dispera. Stiu clar ca sentimentul ma va impinge intr-o directie sau alta. Doamne, cate depind de sentimentul asta pe care nici macar nu mi-l pot imagina. Nu gasesc niciun downside in privinta plecarii. Dar sentimentul e baza.

Nu mai pot de nervi. Noroc cu Xanax-ul. Cert e ca daca plec, imi voi varsa depresia pe blog aproape zilnic. Asta daca nu ma voi ineca in bautura.

V-am pupat! Pam Pam!

Am descoperit anul asta, prin vara, ca-s buna. Dupa cum va povesteam data trecuta, mi-a cam dat viata teapa si se alesese praful de concediu, de distractie sau de orice altceva. M-am saturat sa mai caut oameni cu esenta, cu care ai ce discuta. Toti barbatii sunt infantili si cei mai multi si retardati. Si da, poate ca am eu o parere mult prea buna despre mine, dar nu izbutesc sa gasesc niciun om de sex masculin de care sa ma bucur. Ii vad pe toti mici si handicapati. Am crezut ca sufar eu de prea multa aroganta, dar de fapt sunt ei prea cretini. Bine, si eu bubui de aroganta, e drept.  Am incercat sa-i iubesc, serios. Refuz sa cred despre mine ca as crede ca toti barbatii sunt la fel. Ma lupt cu gandul asta. Dar de fapt problema nu e la barbati, ca specie de sine statatoare, ci la oameni. Sunt mizerabili indiferent de sex.

Tanjesc grav dupa un om de calitate. Rau de tot. Si cum nu gasesc, pana acum m-am apucat sa le ofer eu calitati si principii inexistente. Evident ca treaba asta e autolimitata si practic te dai singur cu capul de bordura cand nu mai tine. Am obosit sa mai cred. Am obosit sa mai caut si sa mai sper. Am obosit sa scriu, sa gandesc, sa analizez. Nu vad niciun rezultat. Ma consum degeaba. Nu te poti pisa contra vantului. Bine, eu as putea, ca-s fetita, dar asta e deja alta discutie.

Asa ca vara asta, ca o pauza de la tot si de la toate, am renuntat la telefon, internet, barbati, prieteni etc. si am plecat sa ma clatesc la cap. Singura. La mare. N-am plecat in cea mai buna stare. O sa sar peste aventurile Peculiarei la mare, ca n-am dispozitie, desi ar fi amuzant de impartasit. Ce vreau sa spun acum e ca la mare am descoperit ca sunt buna, ceea ce nu ma interesase prea mult pana atunci. Priza la barbati nu mi-a lipsit niciodata. Imi permit sa calc pe ea de modestie aici, ca e spatiul meu. N-am dus lipsa. Din pacate, psihopati numai unul si unul.

Treaba e ca nu am fost buna dintotdeauna. Am detinut kilograme garla, cat sa ma blochez in cadrul usii. Dar de cativa ani, ma tot fac buna. Cand eram grasa, tin minte ca eram vesela si expansiva ca un pui de elefant. Si cu toate ca eram cat o vila cu piscina, barbatii ma placeau. Nu-mi dau seama cat de nesanatosi si cate fetish-uri trebuie sa fi avut de ma voiau cum eram. Cert este ca atunci stiam sigur ca daca era un barbat in viata mea sigur nu era langa mine pentru cat de buna eram. Ma voia pentru altceva… ceva ce nu se vede cu ochiul liber. Si cum bani n-aveam, nu pot sa presupun decat ca eram o gagica misto… pe dinauntru. Eram si frumoasa, dar asta se vedea mai greu, ca imi cam plesneau trasaturile de la cele 30 de kilograme in plus. Oricum, atunci eram ascultata. Barbatii chiar ascultau ce scoteam pe gura. Ca nu pricepeau foarte multe, asta e altceva. Dar ascultau. Nu era ca si cum avea ce sa-i distraga la fizicul meu de baby hippo. Si eram fericita intr-un fel. Si multumita. Doar ca atunci nu stiam.

Problema majora e ca acum sunt buna rau. Si dupa ce ca oricum e plin de psihopati si masculi infantili, acum am si mai mari sanse sa dau peste altii si mai psihopati si si mai infantili. Nici asta nu stiam pana acum. Evident, vazusem doar in filme. Baiatul frumos nu umbla decat cu fata frumoasa si sexy. Numai ca baiatul frumos e inteligent, bine crescut, simtit si atent doar in filme. In realitate e prost de bubuie, agramat, alcoolic, eventual si drogat, curvar, neaparat curvar, superficial, dar fantastic de superficial. Discutiile cu el sunt monosilabice, telegrafice, dar nu din lipsa de interes, ci din lipsa de primele 4 clase. Stie doar sa-ti ofere ceva de baut. Are in cap numai avionase, motorase, parasute. Si, evident, ce sa asculte unul ca asta ce ai tu de zis, mai ales daca ai si o fusta scurta… si chiar daca ar auzi, tot degeaba.

Ne-am lamurit. Acum am si priza la aia frumosi, musculosi, patratosi si tatuati si mai cretini ca o boaba de mazare. Nu avem asteptari de la asa ceva.

Dar avem asteptari de la unii care par mai rasariti. Mai sunt si unii care (par ca) au ceva in cap. Si incepi sa vorbesti cu unul din categoria asta. E simpatic, are un discurs coerent, nu e perfect, dar are ceva esenta. Si discuti cu el ceva vreme. Mai si dansati impreuna. Si incepi sa te bucuri, ca se pare ca ai intalnit pe cineva cu care poti vorbi. Atat voiam… sa discut cu cineva cu un IQ mai mare decat numarul de la pantofi. Si te apropii de el si-ti place. Pana intr-o seara, cand se intampla sa dansati, sa beti un vin, sa una, sa alta si sa nu te mai sune a doua zi. Si nici a treia. Si niciodata. Si cand sa mai spuna vreodata ceva, iti explica cum ca el nu poate o relatie acum. E o palma foarte nasoala si te simti ca ultimul gunoi, mai ales cand nu ai mai trait niciodata asa ceva. Barbatii te voiau tocmai pentru o relatie, pentru o prietenie, pentru o companie placuta, nu pentru sex. Si intalnesti, naiba sa-i pieptene, unul care nu e chiar cretin, care sta si discuta cu tine si te asculta si scrie corect gramatical si tot asta vrea si atat. Si dupa nu-i mai trebuie nicio poveste despre viata, pasiuni, principii, istorie, teorii etc. Nu-i mai trebuie sa mai rada cu tine, sa se mai simta bine cu tine. Cand credeai si tu ca esti pe cale sa ai un orgasm intelectual, se face rahatu’ prastie. Si tu ai vrea nu o relatie, ci o conversatie. Dar degeaba.

Asadar, de cand sunt buna, nu mai conteaza ce am in cap. Nu mai conteaza daca stiu sa vorbesc. Nu mai conteaza nimic. E al naibii de frustrant!

Asa ca io-mi bag picioarele si ma duc sa mananc o pizza!

 

 

Cine ma citeste stie ca nu scriu despre mine, insa astazi, blogul e prietenul meu. Voi sunteti prietenii mei. Astazi e o zi speciala. Special de proasta. Ca si toata perioada asta… ii tot zic perioada, insa daca incerc sa o delimitez in timp, nu-i gasesc capetele. E speciala pentru ca m-am trezit in aceasta frumoasa seara de iulie in acelasi punct, cu acelasi suflet sfredelit si pe aceeasi banca, in aceeasi salopeta ca vara trecuta.

Cum a inceput totul? Simplu. Mi-am luat o Fanta cu lamaie. Daca nu stiati, se lasa cu premii, ca sa le fac si niscaiva reclama. Iar unul din premii este o excursie in Ibiza. Nimic neobisnuit pana acum. O excursie in Ibiza cu 9 prieteni. Acum se-mpute treaba. Cine naiba are 9 prieteni?! Din aia pe care sa te poti baza si pe care ii poti suna la orice ora din zi si din noapte fara nici cea mai mica jena. Si am inceput sa ma gandesc la cei „9 prieteni” pe care i-as lua cu mine in excursia pe care nu o voi castiga niciodata. Conditiile erau simple: sa fie 9 si sa fie prieteni. Prima e usor de indeplinit, mai ales daca e ceva gratis. A doua, cam imposibil, mi-am zis. Oi gasi vreo 3, dar 9?!

M-am gandit la ultimul an din viata mea. Care a supt. Ca multi altii. Desi pe plan profesional, totul a mers ca uns, pe plan personal, social si cum mai vrei sunt praf. Dar mi-a luat ceva sa-mi dau seama. Un an infect. Nu sunt genul de om care se miorlaie. Nu ma victimizez si, ce e mai rau, nu stiu sa cer ajutor. Pentru ca sunt prea smechera, mult prea aroganta si plina de scuturi incat sa ma las undeva jos, unde de altfel oricum sunt, si sa spun „Te rog, am nevoie sa…” Asa ceva, niciodata. Ma plang uneori, da. Dar nu in momentele in care chiar as avea de ce. Ma plang ca nu-mi sta parul bine, ca mi-a sarit oja, ca m-a enervat un coleg, ca e chelnerita proasta. Si ghici ce?! Daca nu te arunci pe jos, nu tipi si nu dai din picioare, daca ai simtul umorului aparent intact si zambesti si te coafezi si iti faci manichiura si pedichiura, pentru majoritatea inseamna ca esti bine. Nu bine, poate chiar perfect. Asa ca daca ii spui cuiva, aparent apropiat si care te cunoaste, „Am mare nevoie de o vacanta, urgent”, fara nicio alta smiorcaiala patetica si fara plansete sau rugaminti fierbinti, e ca si cum i-ai spune „Si putin ketchup la masa 3, va rog.” La fel de relevant.

Dupa 1 an in care s-au intamplat atatea lucruri sinistre ca mi-ar fi jena sa le mentionez pe toate, chiar si pe un blog total anonim, daramite aici, un an in care am invatat de-am spart, am luat antidepresive, m-am prabusit trup si suflet intre 4 pereti, in vazul nimanui, am luat antidepresive, am plans cat n-am plans in toata tineretea mea mareata, un an in care m-a frecat viata cam pe toate partile, voiam o vacanta. O vacanta pe care o doream si anul trecut pe vremea asta la fel de arzator, dupa un alt an mizerabil. Si de care, evident, n-am avut parte. Dar n-a fost nicio problema, am mers inainte, mi-am vazut de treaba. Pana azi, cand m-am trezit ca n-am mancat nimic, dupa o perioada in care oricum nu mananc si imi vine sa vomit, nu dorm si nu simt nevoia, am toate criteriile de depresie si cu toate astea ma cam ignor.

Am fost de Paste in mult ravnita vacanta, la mare, in tari frumoase. Au fost -100 de grade, m-am intors cu febra 40 si puroi in gat si am petrecut fiecare, dar fiecare clipa, cu familia Peculiarului care vorbea cu mine intr-o limba din care nu intelegeam decat „buna ziua”. A fost superb. Poate ca sunt eu nerecunoscatoare, dar ma apucase si plansul cand statusem 2 saptamani zilnic, la masa, cu cate 10 oameni care nu vorbeau romana. Am rupt roamingul si am asistat la certuri, probabil singurele momente in care ma bucuram ca nu stiu limba. Deci next. Am nevoie de o vacanta dupa vacanta asta.

Si gandindu-ma eu asa, la cei 9 prieteni din Ibiza, incep sa-i vad pe cei din ultimul an, carora le-am zis de vacanta mea maiastra. Gandul m-a dus fara sa vreau, lin, spre oamenii la care tin mult, alaturi de care am fost mereu si care cred, sau imi place sa cred, ca tin in aceeasi masura la mine. Unul din ei a stiut sa-mi dea in cap cu fiecare ocazie si dupa ce m-a incarcat timp de ani de zile cu toate problemele personale, fara sa caute o solutie vreodata, mi-a zis intr-o zi ca pleaca, ca are nevoie de o vacanta. Al doilea om, Peculiarul in carne si oase, s-a speriat copilareste si istericeste de responsabilitatile pe care le avea in Romania si a fugit (la propriu), in aceeasi zi cu omul nr.1, in tara sa de bastina.Acolo unde umbla numai caini cu covrigi in coada si in care mama, fericita sa-l revada, ii va canta in struna pana cand baiatul se va intoarce la esecurile in care se vor transforma responsabilitatile de care tocmai a fugit. Peculiarul, alt copil vesnic nemultumit si vesnic istericos, care mi-a pus in carca tot ce n-a putut el sa duca. Si n-a putut sa duca nimic. Dar e in regula, caci carca mea e rezistenta si groasa. Si dupa ce toata lumea arunca asupra mea ce-i mai nasol si mai dificil, toti pleaca in vacanta.

Peculiarul ma indeamna sa vin la el si se supara ca nu vin. Nu conteaza ca salariul meu de medic rezident nu acopera nici macar un bilet de avion pana in insula lui cu palmieri si fructe de mare. Nu conteaza ca nu-mi doresc sa fiu prinsa la mijloc in discutiile celor 13 familii ale lui, care imi cer parerea, in limbi straine mie. Ma intreaba de 2 ori pe zi de ce nu vin. Chiar daca ii explic de o luna, de aceleasi 2 ori pe zi, ca am garzi si pacienti si contravizite si alte responsabilitati care nu-mi permit sa spun „eu maine plec”. Initial a zis vino, apoi vino cu o prietena, ca eu ma simt nasol si poate nu am chef, apoi stai ca ma intorc, ca am treaba, dar stai ca nu ma mai intorc, ba mai stau o saptamana, dar wow, au trecut 3, dar mai bine venim in octombrie. Pe urma, iar, de ce nu vin. Pai ma, coaie, nu vin pentru ca esti vai de capu’ tau. Nu esti in stare sa stii ce vei gandi peste 5 minute. Nu vin pentru ca nu imi doresc sa-mi dau 2 salarii pe un bilet de avion si sa-mi spui a doua zi ca tu vii in Romania. Si nici n-am chef sa mi te mai smiorcai in cap. Plus ca mi-ai promis ca vom avea o vacanta impreuna, nu ca o sa dai bir cu fugitii si scuza pe care o sa mi-o dai o sa fie „nu sunt bine, nu vezi?!”. Am zis sa avem o vacanta, nu te-am pus sa speli vase, handicapatule! Si nu, nu vad ca nu ti-e bine. Vad ca ai totul pe tava, ca nu te lupti pentru nimic, te plangi toata ziua si unde pana mea te-am mai gasit si pe tine?!

Insa m-am gandit si la varianta asta. Macar acum nu mai sunt -100 de grade. Asa ca i-am spus unei prietene sa mergem impreuna. Sau sa mergem impreuna in alta parte. Daaa, ce dragut ar fi, dar stai ca de fapt eu plec cu prietenul, care nu vrea sa plece si nu stiu daca mai plec, dar nu-i zic nimic, ca sa nu se supere si sa nu sune ciudat, dar de fapt ma rog, nici n-as vrea, ca poate se razgandeste, asa ca astept poate se razgandeste. Daca nu, asta e. Plus ca OAMENII cu care am pleca in concediu nu s-au hotarat inca daca merg. Da, asta cu oamenii mi-a placut. Ca eu am raie probabil.

Un alt prieten bun a primit un telefon de la persoana mea intr-una din zilele astea. „Nu ma simt deloc bine. Am nevoie sa iesim putin.” Raspunsul a venit prompt, e drept: „Eu nu ies azi. Dar poate ne vedem saptamana viitoare.” Bine, mersi, ne vedem daca nu-mi tai venele. Apreciez.

Toata lumea are deja planuri, ori n-are bani, ori pleaca cu altii in concediu, altii care evident nu ma includ pe mine. Se face cumva ca mi se spune mereu cat sunt de importanta si deosebita, dar nimeni nu se gandeste sa-mi spuna „hai fa cu noi!” Altfel, ne iubim foarte mult.

Cum soarta e mereu ironica, s-a intamplat astazi sa vorbesc cu 2 fosti colegi de facultate. Cu primul, C., ma inteleg bine, dar suntem departe de a fi prieteni. E un baiat simpatic si haios si ne distram impreuna. I-am spus ca sunt suparata ca tare as fi vrut sa plec undeva, macar putin. Raspunsul lui, care ma asteptam sa fie „lasa, draga, ca pleci tu” a fost de fapt „Bai, ce tare ma oftic ca nu m-am gandit sa-ti zic sa vii cu noi mare, ca am fost acum 2 zile. Daca stiam, sa vezi ce ne-am fi distrat. Acum chiar ma oftic si nici nu mai am bani sa plec. Dar hai sa iesim sambata sa dansam si sa ne veselim!”

Al doilea coleg, S., este un coleg pe care nu stiam cum sa-l sutuiesc mai mult in facultate. Spune toata ziua bancuri si ma enerva cumplit. De altfel, e un baiat bun, cu bun-simt. Nu am vorbit 3 cuvinte in toata facultatea. Se intampla sa faca acum un stagiu in spitalul in care lucrez eu. Ieri am iesit la o bere (la care el m-a scos cand m-a vazut cu fata picata), azi mi-a zis: „Hai cu mine maine la Garana, la festivalul de jazz. Daca n-ai bani, e ok, ca am un prieten care sta pe acolo si stai la el. Dar hai, o sa-ti placa si o sa ne distram.” Evident ca am refuzat, ca daca dau banii acum, nu mai plec nicaieri pe urma, pe urma cand oricum nu mai plec probabil nicaieri. De proasta ce sunt.

M-au pocnit. Doi oameni cu care nu am nicio treaba, pe care nu ii consideram decat fosti colegi, m-au emotionat. Daca era cineva de la care nu ma asteptam, ei erau. Iar cei pe care ii consideram apropiati mi-au dat peste nas intr-un mare fel. Banuiesc ca asa se intampla in viata oricum.  Doar ca eu nu mai observ oamenii. M-am salbaticit. Am devenit antisociala si posaca.

Dupa discutiile cu cei 2 care m-au frapat astazi, a inceput furtuna. Mi-am tras o salopeta pe mine si m-am retras in salbaticia mea pe o banca din zona, in ploaie. Si m-am gandit la toate cele de mai sus. Cu o Fanta de lamaie in mana. Care Ibiza? Care 9 prieteni? Care prieteni pana la urma? Si cum imi aleg eu oamenii din viata mea? Si cum nu ma vede nimeni in ce hal am ajuns. Observa toti ca m-am salbaticit, dar nimeni nu ma intreaba de ce. Nici eu n-as sti poate sa raspund la asta, dar nici nu m-a intrebat cineva pana acum. Cu atatia prieteni, tanara si placuta fiind, nu stiu ce-o sa ma fac cand o da Alzheimeru’ in mine si oi avea nevoie de sprijin mai palpabil. Macar stiu sa ma sinucid la timp, inainte sa ajung sa confund baia cu dulapul.

M-am ridicat de pe banca si am luat-o incet spre casa. In ploaia torentiala, am cules de pe drum o corcodusa mov si un nasture alb. Erau singuri in ploaie si mi s-a facut mila de ei.

Am ajuns acasa si am citit ce eu nu citesc niciodata: ceva din Biblie. Corinteni 13. Despre dragoste. De ce? Pentru ca, in afara de cei 2 fosti colegi si mai prieteni decat prietenii, m-au mai impresionat 2 oameni astazi. Un pacient. Sedat cum era, mi-a recitat din Corinteni 13. Si a facut-o atat de frumos incat m-am simtit vinovata ca nu am deschis in viata mea Biblia. Am iesit din rezerva lui, ca sa ma traga o alta pacienta de mana si sa ma intrebe „V-ati lasat de fumat, nu?”. Am zambit, ca mi-am amintit ca probabil ma auzise ieri spunand intr-o doara ca as vrea sa ma las de fumat. „Sa va lasati, ca e pacat. Sunteti asa frumoasa si daca intalniti barbatul perfect si e nefumator? Ce sa faci? Sa il pierzi dintr-atat?” Are si ea dreptate, ce pot sa zic.:)

Ibiza. 9 prieteni. Ma rog.

Asta simt. Sunt total epuizata. Nici sa scriu nu mai stiu. Nici sa respir nu mai am timp. M-am nascut in tara gresita si incerc sa scap, dar se pare ca ma cam infunda. Sunt istericoasa de cata mizerie mi-e in cale. Incerc sa incep sau incep sa incerc demersurile pentru a-mi lua talpasita, insa e mai laborios decat as fi crezut.

„Acte”, cuvantul de care mi-e cea mai mare sila. Si cu totii am trecut prin „acte” si „secretare”, alt cuvant de care mi s-a luat. Ce ne-am face fara preamaretele secretare care ne conduc viata?!

Cand eram mai mica (nu acum mult timp, ca tot nu-s mare), stiam ca o sa termin facultatea, o sa-mi trebuiasca diploma si ceva semnaturi probabil, niste bani si o directie in care s-o apuc. M-am gandit ca cea mai mare problema va fi banul, insa secretarele si actele bat banii.

De vreo 8 luni incoace asta e tot ce fac: acte si secretare. Si n-am ajuns nici macar la jumatatea drumului. Ar fi fost mult mai simplu sa ma duc sa culeg capsuni peste hotare decat sa ma fac medic.

Acum va urma un catharsis din care nu va intelege nimeni nimic, nici macar eu, dar care imi va fi benefic. Pot sa injur? Nici asta nu prea pot sa mai fac in voie pe aici, ca blogul meu a ajuns la toti cunoscutii si necunoscutii mei. Baga-mi-as picioarele in ea de tara nenorocita si infecta, plina de secretare nefutute si idioate, care nu stiu sa scrie o diploma si o adeverinta si carora le-as da foc cu acte cu tot! Ceva mai bine acum…

Evident ca le-a luat un an sa-mi elibereze diploma si inca vreo 2 luni sa o pot ridica, multe tipete, urlete si prostie. Dar am zis sa incerc. Ma duc la facultate. Acolo mi se spune ca nu de acolo iau diploma, ci de la rectorat. Ma duc la rectorat. Aici mi se spune ca da, aici e diploma, dar mai intai trebuie sa fac o foaie de lichidare (+tipete si urlete ca nu am facut-o acum 1 an, cand eram prea preocupata de meseria mea ca sa mai alerg dupa 3 hartii). Foaia de lichidare o iau de la facultate, evident. Ma duc la facultate, din nou. La secretariat: domnisoara, nu vedeti ca programul incepe la ora 13?! Zbang, usa in nas. Evident ca nu am plecat pana nu mi-au spus, peste 30 de minute, ca nici macar ele nu au foi de lichidare. Intr-un final, am cumparat-o. De la xerox.

„Vedeti ca va trebuie 100 de stampile ca sa fie gata.” Incerc sa nu ma enervez. Vad ca una din stampile e de la secretariat. Ma intorc la secretara, care iar tipa la mine ca ea nu are acum program cu publicul. Ma stampileaza intr-un final.

Urmatoarea oprire: Biblioteca I, unde bibliotecara era tare plictisita, ma pune sa fac nu stiu ce cerere si ma tine de vorba juma de ora, sa-mi spuna cat de rau ii pare pentru mine, ca am mult de alergat. Asa ca se ofera sa ma ajute si sa-mi spuna trebuie sa ma duc pe J.L. Calderon pentru una din stampile. Fac ochii mari, nu zic nimic. La doamna Nela. Doamna Nela cu stampila pentru magazia de sport. Dar ce treaba am eu cu J.L. Calderon si cine este aceasta doamna Nela?!

Oprirea 3: Biblioteca II, unde mi se spune iar de doamna Nela, care acum se pare ca ar fi in concediu.

Oprirea 4: Sala de imprumut pentru ani mici, unde ii ia doamnei 45 de minute sa imi caute fisa si imi spune iar de doamna Nela, care de aceasta data e de gasit chiar la sala de sport, in curte. Prea simplu, ma gandesc…

Oprirea 5: Sala de imprumut pentru ani mari, unde vine aceeasi doamna de la sala de imprumut pentru ani mici, doar ca ma pune sa ocolesc toata cladirea, ca sunt sedii diferite.

Oprirea 6: Sala de sport, unde mai alerg juma de ora dupa doamna Nela, care nu era acolo, evident. Mi se spune ca e la Facultatea de Stomatologie. Noroc ca pe drum ma mai intalnesc cu cineva, care imi spune ca doamna Nela e la Facultatea de Stomatologie de fapt. Si uite asa doamna Nela e deja in 4 locuri diferite, cu stampila dupa ea, care trebuie pusa in dreptul casutei „magazie de sport”, pe care eu nu am folosit-o niciodata, fara de care nu imi pot ridica diploma.

Orirea 7: Facultatea de Farmacie. Am dat cu banul, ca in 4 locuri nu puteam sa o caut pe doamna Nela, ca nu ma tineau nervii. Insa suspansul crestea si abia asteptam sa o intalnesc pe aceasta doamna misterioasa despre care nimeni nu stia nimic, dar toata lumea stia tot.

Ma indruma 3 secretare, 2 portari si alti 2 studenti catre magazia de sport, care nu as fi ghicit ca e in spatele unui wc, ascunsa de ochii lumii. Dupa ce urc ceea ce mie mi-au parut a fi 5 km pe scari spiralate, ajung in fata unei usor cu vizor, in spatele careia doamna Nela tricota de zor si motaia la racoare. Eliberator moment. Doamna Nela si stampila ei erau chiar acolo, langa ceea ce avea sa fie un pulover numai bun pentru iarna ce va sa vie. Era asa cuminte, supraponderala si modesta, ca bag mana-n foc ca nu stia cat de cautata si pretioasa este, alaturi de stampila sa mareata.

Oprirea 8: Serviciul Social (care nici nu am inteles cu ce se ocupa si de ce), Oprirea 9: Administratia caminului (la care nu am stat oricum, dar imi trebuia stampila), Oprirea 10: Biroul studenti straini (ca oricum sunt romanca, dar imi trebuia stampila), Oprirea 11: Contabilitate (unde iar nu am inteles ce cautam)

Oprirea 12: Rectorat. Din nou. Ora 13. Intru cu nervii intinsi, dar inca sub control si, in prima secunda, secretara rectorului, care probabil nu fusese intinsa bine de dimineata, incepe sa urle din toti rarunchii, ca sa vin alta data, ca ea are treaba. Pe usa, program: 9-15. Ma uit iar la ceas. Stiti, e ora 13… „Uitati-va mai bine, donsoara dr! Ca pana la 12 se ridica diplomele! Maine!”

Ies, ma uit. Avea dreptate. Era un alt program, scris mic, cu o steluta, conform caruia trebuia sa vin pana la ora 12. Vedeti dumneavoastra, dragi cititori, toate cele 11 opriri anterioare aveau un program anume si deloc comun, mai putin cel al doamnei Nela, care parea sa vegeteze permanent in camaruta ei care nu arata deloc a magazie de sport.

Ies afara, imi aprind o tigara, imi repet cuvinte calde, calme si linistite, intentionand in continuare sa-mi ridic diploma. Afara ma intalnesc cu o fosta colega, care venise cu aceeasi treaba si careia ii comunic starea de spirit a doamnei secretare. Intra si ea. Iese dupa aproximativ 30 de minute, se uita cu mila la mine si-mi spune „Asa e, a zis sa venim maine, nici mie nu mi-a dat-o.” Sigur, si i-a luat 30 de minute si 4 pall mall-uri d’ale mele sa-ti explice asta.

Intru din nou, banuind ca fosta colega a luat diploma, mai ales ca venise si cu mama de mana, sa o apere si sa o imbarbateze. „Doamna draga, eu nu plec de aici fara diploma,” ii comunic pe un ton cat se poate de calm.

„Nu va e rusine? Vedeti teancul ala de dosare? Eu il fac! Cine credeti ca-l face?! Sub nicio forma nu va dau diploma azi. Pentru colega de mai devreme am facut o exceptie!”

Eh, si cam atat mi-a trebuit sa nu ma mai misc de acolo. Iar pe aceasta cale, tin sa o salut, cu colegialitate, desigur, pe fosta colega vaca si nesimtita.

„Doamna, calmati-va, e o bucata de carton. Va ia 2 minute sa mi-o dati. Vreti sa va ajut?”

„Ah, ma luati peste picior?! Ma invatati cum sa-mi fac meseria? De mine cui ii pasa? Cu ce sa ma ajutati?! Nici n-am voie sa va las.”

M-am oferit sa dau cu mopul, sa o ajut cu dosarele etc. Nu a apreciat si a zis ca fac misto de ea. Asa ca m-am asezat frumos langa ea si nu am mai plecat timp de 2 ore si jumatate, pana cand mi-a dat diploma. In scarba, probabil cu ceva gresit pe ea, probabil ca voi avea nevoie sa ma intorc dupa ceva si sigur ma injura si in ziua de azi.

Numai bine, acum pot sa ma inscriu linistita in Colegiul Medicilor, doar ca-mi mai trebuie o lista de alte 15 acte si hartii.

Du-te si plateste taxa de cazier, du-te ia timbru pentru cazier. Du-te ia cazierul. Du-te ia alt timbru pentru certificatul medical. Du-te vezi unde sa-ti faci certificatul medical. Gasit locul, du-te fa cerere la alta sectie pentru certificatul medical. Doctorul caruia i-am adresat cererea era in concediu. O luna. Panica, expira cazierul. Amana cu cazierul. Ia intr-un final certificatul medical, care nici macar nu e scris in propozitii. Du-te ia cerere de la Colegiu. Du-te la spitalul platitor (altul decat cel in care lucrez) si ia adeverinta. Du-te si la salarii si ia si de acolo. Stai, nu iti da pe loc. Fa cerere ca sa-ti elibereze adeverinta. Vino peste o luna dupa ea. Ah, au uitat sa o dea la semnat. Revino dupa 2 zile. Fii anuntat ca cei de la primul spital platitor au gresit adeverintele si articolul in bazxa caruia am incetat contractul de munca. Primul spital platitor este in alt oras. Na de vezi! Du-te cauta dosar plic. Azi, 14.07.2011, mare zi de sarbatoare, am cules actele pentru Colegiu.

Du-te scoate taxa de inscriere in Colegiu. Descopera la bancomat ca nu numai ca nu ti-a intrat salariul, dar n-ai nici bani de taxa. Ia-ti la revedere pe luna asta. Gandeste-te ca trebuie sa faci si cerere de concediu pana maine, daca pleci in august-septembrie, si nu stii unde pleci, cand, cat si de ce, dar vrei si mai ai cateva ore sa te decizi. Nici bani nu mai ai, dar e ok. Si daca nu te decizi cand pleci, nici ca mai pleci, ca nu mai poti face cerere saptamana viitoare.

Si du-te si sambata la spital, ca trebuie. Si castiga si bani putini. Si Peculiarul e la el acasa, in vacanta, si nu stie cand vine, asa ca nu stiu eu cand sa plec si poate plec spre el si aflu ca trebuie sa ma intorc dupa 2 zile. Si mai si vopseste-te, ca tot n-ai timp. Ce sa mai zic de tuns si mani-pedi-spa. Si nu-ti vezi nici toti pacientii, ca 2 din ei au facut o fixatie si un delir cu tine. Si mori si de cald ca n-ai aer conditionat.

Si dimineata mi-a picat si usa de la intrare. Si poate la noapte ma invelesc si cu un carton, ca sa fie imaginea completa.

Si dimineata nu apuci nici sa-ti bei cafeaua in liniste, ca vine colegul care ar fi simpatic daca nu ar spune bancuri non-stop si nu ar avea idei de grandoare. Si ziua nu dormi, ca e prea cald. Si nu dormi nici noaptea, ca ti-a aparut o eczema de stres, care te mananca de-ti ies ochii din cap.

Bine ca mai vrei sa pleci din tara, ca te apuca pensia pana reusesti. Si mai esti si de garda in curand si o sa dormi intr-un pat infect de spital, asta daca dormi, ca probabil nu vei dormi deloc. Fuck shit fuck!

Ce fericita trebuie sa fie doamna Nela acum… in camaruta ei obscura si linistita, cu stampila ei mica si rotunda.

 

Pagina următoare »