Am descoperit anul asta, prin vara, ca-s buna. Dupa cum va povesteam data trecuta, mi-a cam dat viata teapa si se alesese praful de concediu, de distractie sau de orice altceva. M-am saturat sa mai caut oameni cu esenta, cu care ai ce discuta. Toti barbatii sunt infantili si cei mai multi si retardati. Si da, poate ca am eu o parere mult prea buna despre mine, dar nu izbutesc sa gasesc niciun om de sex masculin de care sa ma bucur. Ii vad pe toti mici si handicapati. Am crezut ca sufar eu de prea multa aroganta, dar de fapt sunt ei prea cretini. Bine, si eu bubui de aroganta, e drept.  Am incercat sa-i iubesc, serios. Refuz sa cred despre mine ca as crede ca toti barbatii sunt la fel. Ma lupt cu gandul asta. Dar de fapt problema nu e la barbati, ca specie de sine statatoare, ci la oameni. Sunt mizerabili indiferent de sex.

Tanjesc grav dupa un om de calitate. Rau de tot. Si cum nu gasesc, pana acum m-am apucat sa le ofer eu calitati si principii inexistente. Evident ca treaba asta e autolimitata si practic te dai singur cu capul de bordura cand nu mai tine. Am obosit sa mai cred. Am obosit sa mai caut si sa mai sper. Am obosit sa scriu, sa gandesc, sa analizez. Nu vad niciun rezultat. Ma consum degeaba. Nu te poti pisa contra vantului. Bine, eu as putea, ca-s fetita, dar asta e deja alta discutie.

Asa ca vara asta, ca o pauza de la tot si de la toate, am renuntat la telefon, internet, barbati, prieteni etc. si am plecat sa ma clatesc la cap. Singura. La mare. N-am plecat in cea mai buna stare. O sa sar peste aventurile Peculiarei la mare, ca n-am dispozitie, desi ar fi amuzant de impartasit. Ce vreau sa spun acum e ca la mare am descoperit ca sunt buna, ceea ce nu ma interesase prea mult pana atunci. Priza la barbati nu mi-a lipsit niciodata. Imi permit sa calc pe ea de modestie aici, ca e spatiul meu. N-am dus lipsa. Din pacate, psihopati numai unul si unul.

Treaba e ca nu am fost buna dintotdeauna. Am detinut kilograme garla, cat sa ma blochez in cadrul usii. Dar de cativa ani, ma tot fac buna. Cand eram grasa, tin minte ca eram vesela si expansiva ca un pui de elefant. Si cu toate ca eram cat o vila cu piscina, barbatii ma placeau. Nu-mi dau seama cat de nesanatosi si cate fetish-uri trebuie sa fi avut de ma voiau cum eram. Cert este ca atunci stiam sigur ca daca era un barbat in viata mea sigur nu era langa mine pentru cat de buna eram. Ma voia pentru altceva… ceva ce nu se vede cu ochiul liber. Si cum bani n-aveam, nu pot sa presupun decat ca eram o gagica misto… pe dinauntru. Eram si frumoasa, dar asta se vedea mai greu, ca imi cam plesneau trasaturile de la cele 30 de kilograme in plus. Oricum, atunci eram ascultata. Barbatii chiar ascultau ce scoteam pe gura. Ca nu pricepeau foarte multe, asta e altceva. Dar ascultau. Nu era ca si cum avea ce sa-i distraga la fizicul meu de baby hippo. Si eram fericita intr-un fel. Si multumita. Doar ca atunci nu stiam.

Problema majora e ca acum sunt buna rau. Si dupa ce ca oricum e plin de psihopati si masculi infantili, acum am si mai mari sanse sa dau peste altii si mai psihopati si si mai infantili. Nici asta nu stiam pana acum. Evident, vazusem doar in filme. Baiatul frumos nu umbla decat cu fata frumoasa si sexy. Numai ca baiatul frumos e inteligent, bine crescut, simtit si atent doar in filme. In realitate e prost de bubuie, agramat, alcoolic, eventual si drogat, curvar, neaparat curvar, superficial, dar fantastic de superficial. Discutiile cu el sunt monosilabice, telegrafice, dar nu din lipsa de interes, ci din lipsa de primele 4 clase. Stie doar sa-ti ofere ceva de baut. Are in cap numai avionase, motorase, parasute. Si, evident, ce sa asculte unul ca asta ce ai tu de zis, mai ales daca ai si o fusta scurta… si chiar daca ar auzi, tot degeaba.

Ne-am lamurit. Acum am si priza la aia frumosi, musculosi, patratosi si tatuati si mai cretini ca o boaba de mazare. Nu avem asteptari de la asa ceva.

Dar avem asteptari de la unii care par mai rasariti. Mai sunt si unii care (par ca) au ceva in cap. Si incepi sa vorbesti cu unul din categoria asta. E simpatic, are un discurs coerent, nu e perfect, dar are ceva esenta. Si discuti cu el ceva vreme. Mai si dansati impreuna. Si incepi sa te bucuri, ca se pare ca ai intalnit pe cineva cu care poti vorbi. Atat voiam… sa discut cu cineva cu un IQ mai mare decat numarul de la pantofi. Si te apropii de el si-ti place. Pana intr-o seara, cand se intampla sa dansati, sa beti un vin, sa una, sa alta si sa nu te mai sune a doua zi. Si nici a treia. Si niciodata. Si cand sa mai spuna vreodata ceva, iti explica cum ca el nu poate o relatie acum. E o palma foarte nasoala si te simti ca ultimul gunoi, mai ales cand nu ai mai trait niciodata asa ceva. Barbatii te voiau tocmai pentru o relatie, pentru o prietenie, pentru o companie placuta, nu pentru sex. Si intalnesti, naiba sa-i pieptene, unul care nu e chiar cretin, care sta si discuta cu tine si te asculta si scrie corect gramatical si tot asta vrea si atat. Si dupa nu-i mai trebuie nicio poveste despre viata, pasiuni, principii, istorie, teorii etc. Nu-i mai trebuie sa mai rada cu tine, sa se mai simta bine cu tine. Cand credeai si tu ca esti pe cale sa ai un orgasm intelectual, se face rahatu’ prastie. Si tu ai vrea nu o relatie, ci o conversatie. Dar degeaba.

Asadar, de cand sunt buna, nu mai conteaza ce am in cap. Nu mai conteaza daca stiu sa vorbesc. Nu mai conteaza nimic. E al naibii de frustrant!

Asa ca io-mi bag picioarele si ma duc sa mananc o pizza!

 

 

Anunțuri

Cine ma citeste stie ca nu scriu despre mine, insa astazi, blogul e prietenul meu. Voi sunteti prietenii mei. Astazi e o zi speciala. Special de proasta. Ca si toata perioada asta… ii tot zic perioada, insa daca incerc sa o delimitez in timp, nu-i gasesc capetele. E speciala pentru ca m-am trezit in aceasta frumoasa seara de iulie in acelasi punct, cu acelasi suflet sfredelit si pe aceeasi banca, in aceeasi salopeta ca vara trecuta.

Cum a inceput totul? Simplu. Mi-am luat o Fanta cu lamaie. Daca nu stiati, se lasa cu premii, ca sa le fac si niscaiva reclama. Iar unul din premii este o excursie in Ibiza. Nimic neobisnuit pana acum. O excursie in Ibiza cu 9 prieteni. Acum se-mpute treaba. Cine naiba are 9 prieteni?! Din aia pe care sa te poti baza si pe care ii poti suna la orice ora din zi si din noapte fara nici cea mai mica jena. Si am inceput sa ma gandesc la cei „9 prieteni” pe care i-as lua cu mine in excursia pe care nu o voi castiga niciodata. Conditiile erau simple: sa fie 9 si sa fie prieteni. Prima e usor de indeplinit, mai ales daca e ceva gratis. A doua, cam imposibil, mi-am zis. Oi gasi vreo 3, dar 9?!

M-am gandit la ultimul an din viata mea. Care a supt. Ca multi altii. Desi pe plan profesional, totul a mers ca uns, pe plan personal, social si cum mai vrei sunt praf. Dar mi-a luat ceva sa-mi dau seama. Un an infect. Nu sunt genul de om care se miorlaie. Nu ma victimizez si, ce e mai rau, nu stiu sa cer ajutor. Pentru ca sunt prea smechera, mult prea aroganta si plina de scuturi incat sa ma las undeva jos, unde de altfel oricum sunt, si sa spun „Te rog, am nevoie sa…” Asa ceva, niciodata. Ma plang uneori, da. Dar nu in momentele in care chiar as avea de ce. Ma plang ca nu-mi sta parul bine, ca mi-a sarit oja, ca m-a enervat un coleg, ca e chelnerita proasta. Si ghici ce?! Daca nu te arunci pe jos, nu tipi si nu dai din picioare, daca ai simtul umorului aparent intact si zambesti si te coafezi si iti faci manichiura si pedichiura, pentru majoritatea inseamna ca esti bine. Nu bine, poate chiar perfect. Asa ca daca ii spui cuiva, aparent apropiat si care te cunoaste, „Am mare nevoie de o vacanta, urgent”, fara nicio alta smiorcaiala patetica si fara plansete sau rugaminti fierbinti, e ca si cum i-ai spune „Si putin ketchup la masa 3, va rog.” La fel de relevant.

Dupa 1 an in care s-au intamplat atatea lucruri sinistre ca mi-ar fi jena sa le mentionez pe toate, chiar si pe un blog total anonim, daramite aici, un an in care am invatat de-am spart, am luat antidepresive, m-am prabusit trup si suflet intre 4 pereti, in vazul nimanui, am luat antidepresive, am plans cat n-am plans in toata tineretea mea mareata, un an in care m-a frecat viata cam pe toate partile, voiam o vacanta. O vacanta pe care o doream si anul trecut pe vremea asta la fel de arzator, dupa un alt an mizerabil. Si de care, evident, n-am avut parte. Dar n-a fost nicio problema, am mers inainte, mi-am vazut de treaba. Pana azi, cand m-am trezit ca n-am mancat nimic, dupa o perioada in care oricum nu mananc si imi vine sa vomit, nu dorm si nu simt nevoia, am toate criteriile de depresie si cu toate astea ma cam ignor.

Am fost de Paste in mult ravnita vacanta, la mare, in tari frumoase. Au fost -100 de grade, m-am intors cu febra 40 si puroi in gat si am petrecut fiecare, dar fiecare clipa, cu familia Peculiarului care vorbea cu mine intr-o limba din care nu intelegeam decat „buna ziua”. A fost superb. Poate ca sunt eu nerecunoscatoare, dar ma apucase si plansul cand statusem 2 saptamani zilnic, la masa, cu cate 10 oameni care nu vorbeau romana. Am rupt roamingul si am asistat la certuri, probabil singurele momente in care ma bucuram ca nu stiu limba. Deci next. Am nevoie de o vacanta dupa vacanta asta.

Si gandindu-ma eu asa, la cei 9 prieteni din Ibiza, incep sa-i vad pe cei din ultimul an, carora le-am zis de vacanta mea maiastra. Gandul m-a dus fara sa vreau, lin, spre oamenii la care tin mult, alaturi de care am fost mereu si care cred, sau imi place sa cred, ca tin in aceeasi masura la mine. Unul din ei a stiut sa-mi dea in cap cu fiecare ocazie si dupa ce m-a incarcat timp de ani de zile cu toate problemele personale, fara sa caute o solutie vreodata, mi-a zis intr-o zi ca pleaca, ca are nevoie de o vacanta. Al doilea om, Peculiarul in carne si oase, s-a speriat copilareste si istericeste de responsabilitatile pe care le avea in Romania si a fugit (la propriu), in aceeasi zi cu omul nr.1, in tara sa de bastina.Acolo unde umbla numai caini cu covrigi in coada si in care mama, fericita sa-l revada, ii va canta in struna pana cand baiatul se va intoarce la esecurile in care se vor transforma responsabilitatile de care tocmai a fugit. Peculiarul, alt copil vesnic nemultumit si vesnic istericos, care mi-a pus in carca tot ce n-a putut el sa duca. Si n-a putut sa duca nimic. Dar e in regula, caci carca mea e rezistenta si groasa. Si dupa ce toata lumea arunca asupra mea ce-i mai nasol si mai dificil, toti pleaca in vacanta.

Peculiarul ma indeamna sa vin la el si se supara ca nu vin. Nu conteaza ca salariul meu de medic rezident nu acopera nici macar un bilet de avion pana in insula lui cu palmieri si fructe de mare. Nu conteaza ca nu-mi doresc sa fiu prinsa la mijloc in discutiile celor 13 familii ale lui, care imi cer parerea, in limbi straine mie. Ma intreaba de 2 ori pe zi de ce nu vin. Chiar daca ii explic de o luna, de aceleasi 2 ori pe zi, ca am garzi si pacienti si contravizite si alte responsabilitati care nu-mi permit sa spun „eu maine plec”. Initial a zis vino, apoi vino cu o prietena, ca eu ma simt nasol si poate nu am chef, apoi stai ca ma intorc, ca am treaba, dar stai ca nu ma mai intorc, ba mai stau o saptamana, dar wow, au trecut 3, dar mai bine venim in octombrie. Pe urma, iar, de ce nu vin. Pai ma, coaie, nu vin pentru ca esti vai de capu’ tau. Nu esti in stare sa stii ce vei gandi peste 5 minute. Nu vin pentru ca nu imi doresc sa-mi dau 2 salarii pe un bilet de avion si sa-mi spui a doua zi ca tu vii in Romania. Si nici n-am chef sa mi te mai smiorcai in cap. Plus ca mi-ai promis ca vom avea o vacanta impreuna, nu ca o sa dai bir cu fugitii si scuza pe care o sa mi-o dai o sa fie „nu sunt bine, nu vezi?!”. Am zis sa avem o vacanta, nu te-am pus sa speli vase, handicapatule! Si nu, nu vad ca nu ti-e bine. Vad ca ai totul pe tava, ca nu te lupti pentru nimic, te plangi toata ziua si unde pana mea te-am mai gasit si pe tine?!

Insa m-am gandit si la varianta asta. Macar acum nu mai sunt -100 de grade. Asa ca i-am spus unei prietene sa mergem impreuna. Sau sa mergem impreuna in alta parte. Daaa, ce dragut ar fi, dar stai ca de fapt eu plec cu prietenul, care nu vrea sa plece si nu stiu daca mai plec, dar nu-i zic nimic, ca sa nu se supere si sa nu sune ciudat, dar de fapt ma rog, nici n-as vrea, ca poate se razgandeste, asa ca astept poate se razgandeste. Daca nu, asta e. Plus ca OAMENII cu care am pleca in concediu nu s-au hotarat inca daca merg. Da, asta cu oamenii mi-a placut. Ca eu am raie probabil.

Un alt prieten bun a primit un telefon de la persoana mea intr-una din zilele astea. „Nu ma simt deloc bine. Am nevoie sa iesim putin.” Raspunsul a venit prompt, e drept: „Eu nu ies azi. Dar poate ne vedem saptamana viitoare.” Bine, mersi, ne vedem daca nu-mi tai venele. Apreciez.

Toata lumea are deja planuri, ori n-are bani, ori pleaca cu altii in concediu, altii care evident nu ma includ pe mine. Se face cumva ca mi se spune mereu cat sunt de importanta si deosebita, dar nimeni nu se gandeste sa-mi spuna „hai fa cu noi!” Altfel, ne iubim foarte mult.

Cum soarta e mereu ironica, s-a intamplat astazi sa vorbesc cu 2 fosti colegi de facultate. Cu primul, C., ma inteleg bine, dar suntem departe de a fi prieteni. E un baiat simpatic si haios si ne distram impreuna. I-am spus ca sunt suparata ca tare as fi vrut sa plec undeva, macar putin. Raspunsul lui, care ma asteptam sa fie „lasa, draga, ca pleci tu” a fost de fapt „Bai, ce tare ma oftic ca nu m-am gandit sa-ti zic sa vii cu noi mare, ca am fost acum 2 zile. Daca stiam, sa vezi ce ne-am fi distrat. Acum chiar ma oftic si nici nu mai am bani sa plec. Dar hai sa iesim sambata sa dansam si sa ne veselim!”

Al doilea coleg, S., este un coleg pe care nu stiam cum sa-l sutuiesc mai mult in facultate. Spune toata ziua bancuri si ma enerva cumplit. De altfel, e un baiat bun, cu bun-simt. Nu am vorbit 3 cuvinte in toata facultatea. Se intampla sa faca acum un stagiu in spitalul in care lucrez eu. Ieri am iesit la o bere (la care el m-a scos cand m-a vazut cu fata picata), azi mi-a zis: „Hai cu mine maine la Garana, la festivalul de jazz. Daca n-ai bani, e ok, ca am un prieten care sta pe acolo si stai la el. Dar hai, o sa-ti placa si o sa ne distram.” Evident ca am refuzat, ca daca dau banii acum, nu mai plec nicaieri pe urma, pe urma cand oricum nu mai plec probabil nicaieri. De proasta ce sunt.

M-au pocnit. Doi oameni cu care nu am nicio treaba, pe care nu ii consideram decat fosti colegi, m-au emotionat. Daca era cineva de la care nu ma asteptam, ei erau. Iar cei pe care ii consideram apropiati mi-au dat peste nas intr-un mare fel. Banuiesc ca asa se intampla in viata oricum.  Doar ca eu nu mai observ oamenii. M-am salbaticit. Am devenit antisociala si posaca.

Dupa discutiile cu cei 2 care m-au frapat astazi, a inceput furtuna. Mi-am tras o salopeta pe mine si m-am retras in salbaticia mea pe o banca din zona, in ploaie. Si m-am gandit la toate cele de mai sus. Cu o Fanta de lamaie in mana. Care Ibiza? Care 9 prieteni? Care prieteni pana la urma? Si cum imi aleg eu oamenii din viata mea? Si cum nu ma vede nimeni in ce hal am ajuns. Observa toti ca m-am salbaticit, dar nimeni nu ma intreaba de ce. Nici eu n-as sti poate sa raspund la asta, dar nici nu m-a intrebat cineva pana acum. Cu atatia prieteni, tanara si placuta fiind, nu stiu ce-o sa ma fac cand o da Alzheimeru’ in mine si oi avea nevoie de sprijin mai palpabil. Macar stiu sa ma sinucid la timp, inainte sa ajung sa confund baia cu dulapul.

M-am ridicat de pe banca si am luat-o incet spre casa. In ploaia torentiala, am cules de pe drum o corcodusa mov si un nasture alb. Erau singuri in ploaie si mi s-a facut mila de ei.

Am ajuns acasa si am citit ce eu nu citesc niciodata: ceva din Biblie. Corinteni 13. Despre dragoste. De ce? Pentru ca, in afara de cei 2 fosti colegi si mai prieteni decat prietenii, m-au mai impresionat 2 oameni astazi. Un pacient. Sedat cum era, mi-a recitat din Corinteni 13. Si a facut-o atat de frumos incat m-am simtit vinovata ca nu am deschis in viata mea Biblia. Am iesit din rezerva lui, ca sa ma traga o alta pacienta de mana si sa ma intrebe „V-ati lasat de fumat, nu?”. Am zambit, ca mi-am amintit ca probabil ma auzise ieri spunand intr-o doara ca as vrea sa ma las de fumat. „Sa va lasati, ca e pacat. Sunteti asa frumoasa si daca intalniti barbatul perfect si e nefumator? Ce sa faci? Sa il pierzi dintr-atat?” Are si ea dreptate, ce pot sa zic.:)

Ibiza. 9 prieteni. Ma rog.

Asta simt. Sunt total epuizata. Nici sa scriu nu mai stiu. Nici sa respir nu mai am timp. M-am nascut in tara gresita si incerc sa scap, dar se pare ca ma cam infunda. Sunt istericoasa de cata mizerie mi-e in cale. Incerc sa incep sau incep sa incerc demersurile pentru a-mi lua talpasita, insa e mai laborios decat as fi crezut.

„Acte”, cuvantul de care mi-e cea mai mare sila. Si cu totii am trecut prin „acte” si „secretare”, alt cuvant de care mi s-a luat. Ce ne-am face fara preamaretele secretare care ne conduc viata?!

Cand eram mai mica (nu acum mult timp, ca tot nu-s mare), stiam ca o sa termin facultatea, o sa-mi trebuiasca diploma si ceva semnaturi probabil, niste bani si o directie in care s-o apuc. M-am gandit ca cea mai mare problema va fi banul, insa secretarele si actele bat banii.

De vreo 8 luni incoace asta e tot ce fac: acte si secretare. Si n-am ajuns nici macar la jumatatea drumului. Ar fi fost mult mai simplu sa ma duc sa culeg capsuni peste hotare decat sa ma fac medic.

Acum va urma un catharsis din care nu va intelege nimeni nimic, nici macar eu, dar care imi va fi benefic. Pot sa injur? Nici asta nu prea pot sa mai fac in voie pe aici, ca blogul meu a ajuns la toti cunoscutii si necunoscutii mei. Baga-mi-as picioarele in ea de tara nenorocita si infecta, plina de secretare nefutute si idioate, care nu stiu sa scrie o diploma si o adeverinta si carora le-as da foc cu acte cu tot! Ceva mai bine acum…

Evident ca le-a luat un an sa-mi elibereze diploma si inca vreo 2 luni sa o pot ridica, multe tipete, urlete si prostie. Dar am zis sa incerc. Ma duc la facultate. Acolo mi se spune ca nu de acolo iau diploma, ci de la rectorat. Ma duc la rectorat. Aici mi se spune ca da, aici e diploma, dar mai intai trebuie sa fac o foaie de lichidare (+tipete si urlete ca nu am facut-o acum 1 an, cand eram prea preocupata de meseria mea ca sa mai alerg dupa 3 hartii). Foaia de lichidare o iau de la facultate, evident. Ma duc la facultate, din nou. La secretariat: domnisoara, nu vedeti ca programul incepe la ora 13?! Zbang, usa in nas. Evident ca nu am plecat pana nu mi-au spus, peste 30 de minute, ca nici macar ele nu au foi de lichidare. Intr-un final, am cumparat-o. De la xerox.

„Vedeti ca va trebuie 100 de stampile ca sa fie gata.” Incerc sa nu ma enervez. Vad ca una din stampile e de la secretariat. Ma intorc la secretara, care iar tipa la mine ca ea nu are acum program cu publicul. Ma stampileaza intr-un final.

Urmatoarea oprire: Biblioteca I, unde bibliotecara era tare plictisita, ma pune sa fac nu stiu ce cerere si ma tine de vorba juma de ora, sa-mi spuna cat de rau ii pare pentru mine, ca am mult de alergat. Asa ca se ofera sa ma ajute si sa-mi spuna trebuie sa ma duc pe J.L. Calderon pentru una din stampile. Fac ochii mari, nu zic nimic. La doamna Nela. Doamna Nela cu stampila pentru magazia de sport. Dar ce treaba am eu cu J.L. Calderon si cine este aceasta doamna Nela?!

Oprirea 3: Biblioteca II, unde mi se spune iar de doamna Nela, care acum se pare ca ar fi in concediu.

Oprirea 4: Sala de imprumut pentru ani mici, unde ii ia doamnei 45 de minute sa imi caute fisa si imi spune iar de doamna Nela, care de aceasta data e de gasit chiar la sala de sport, in curte. Prea simplu, ma gandesc…

Oprirea 5: Sala de imprumut pentru ani mari, unde vine aceeasi doamna de la sala de imprumut pentru ani mici, doar ca ma pune sa ocolesc toata cladirea, ca sunt sedii diferite.

Oprirea 6: Sala de sport, unde mai alerg juma de ora dupa doamna Nela, care nu era acolo, evident. Mi se spune ca e la Facultatea de Stomatologie. Noroc ca pe drum ma mai intalnesc cu cineva, care imi spune ca doamna Nela e la Facultatea de Stomatologie de fapt. Si uite asa doamna Nela e deja in 4 locuri diferite, cu stampila dupa ea, care trebuie pusa in dreptul casutei „magazie de sport”, pe care eu nu am folosit-o niciodata, fara de care nu imi pot ridica diploma.

Orirea 7: Facultatea de Farmacie. Am dat cu banul, ca in 4 locuri nu puteam sa o caut pe doamna Nela, ca nu ma tineau nervii. Insa suspansul crestea si abia asteptam sa o intalnesc pe aceasta doamna misterioasa despre care nimeni nu stia nimic, dar toata lumea stia tot.

Ma indruma 3 secretare, 2 portari si alti 2 studenti catre magazia de sport, care nu as fi ghicit ca e in spatele unui wc, ascunsa de ochii lumii. Dupa ce urc ceea ce mie mi-au parut a fi 5 km pe scari spiralate, ajung in fata unei usor cu vizor, in spatele careia doamna Nela tricota de zor si motaia la racoare. Eliberator moment. Doamna Nela si stampila ei erau chiar acolo, langa ceea ce avea sa fie un pulover numai bun pentru iarna ce va sa vie. Era asa cuminte, supraponderala si modesta, ca bag mana-n foc ca nu stia cat de cautata si pretioasa este, alaturi de stampila sa mareata.

Oprirea 8: Serviciul Social (care nici nu am inteles cu ce se ocupa si de ce), Oprirea 9: Administratia caminului (la care nu am stat oricum, dar imi trebuia stampila), Oprirea 10: Biroul studenti straini (ca oricum sunt romanca, dar imi trebuia stampila), Oprirea 11: Contabilitate (unde iar nu am inteles ce cautam)

Oprirea 12: Rectorat. Din nou. Ora 13. Intru cu nervii intinsi, dar inca sub control si, in prima secunda, secretara rectorului, care probabil nu fusese intinsa bine de dimineata, incepe sa urle din toti rarunchii, ca sa vin alta data, ca ea are treaba. Pe usa, program: 9-15. Ma uit iar la ceas. Stiti, e ora 13… „Uitati-va mai bine, donsoara dr! Ca pana la 12 se ridica diplomele! Maine!”

Ies, ma uit. Avea dreptate. Era un alt program, scris mic, cu o steluta, conform caruia trebuia sa vin pana la ora 12. Vedeti dumneavoastra, dragi cititori, toate cele 11 opriri anterioare aveau un program anume si deloc comun, mai putin cel al doamnei Nela, care parea sa vegeteze permanent in camaruta ei care nu arata deloc a magazie de sport.

Ies afara, imi aprind o tigara, imi repet cuvinte calde, calme si linistite, intentionand in continuare sa-mi ridic diploma. Afara ma intalnesc cu o fosta colega, care venise cu aceeasi treaba si careia ii comunic starea de spirit a doamnei secretare. Intra si ea. Iese dupa aproximativ 30 de minute, se uita cu mila la mine si-mi spune „Asa e, a zis sa venim maine, nici mie nu mi-a dat-o.” Sigur, si i-a luat 30 de minute si 4 pall mall-uri d’ale mele sa-ti explice asta.

Intru din nou, banuind ca fosta colega a luat diploma, mai ales ca venise si cu mama de mana, sa o apere si sa o imbarbateze. „Doamna draga, eu nu plec de aici fara diploma,” ii comunic pe un ton cat se poate de calm.

„Nu va e rusine? Vedeti teancul ala de dosare? Eu il fac! Cine credeti ca-l face?! Sub nicio forma nu va dau diploma azi. Pentru colega de mai devreme am facut o exceptie!”

Eh, si cam atat mi-a trebuit sa nu ma mai misc de acolo. Iar pe aceasta cale, tin sa o salut, cu colegialitate, desigur, pe fosta colega vaca si nesimtita.

„Doamna, calmati-va, e o bucata de carton. Va ia 2 minute sa mi-o dati. Vreti sa va ajut?”

„Ah, ma luati peste picior?! Ma invatati cum sa-mi fac meseria? De mine cui ii pasa? Cu ce sa ma ajutati?! Nici n-am voie sa va las.”

M-am oferit sa dau cu mopul, sa o ajut cu dosarele etc. Nu a apreciat si a zis ca fac misto de ea. Asa ca m-am asezat frumos langa ea si nu am mai plecat timp de 2 ore si jumatate, pana cand mi-a dat diploma. In scarba, probabil cu ceva gresit pe ea, probabil ca voi avea nevoie sa ma intorc dupa ceva si sigur ma injura si in ziua de azi.

Numai bine, acum pot sa ma inscriu linistita in Colegiul Medicilor, doar ca-mi mai trebuie o lista de alte 15 acte si hartii.

Du-te si plateste taxa de cazier, du-te ia timbru pentru cazier. Du-te ia cazierul. Du-te ia alt timbru pentru certificatul medical. Du-te vezi unde sa-ti faci certificatul medical. Gasit locul, du-te fa cerere la alta sectie pentru certificatul medical. Doctorul caruia i-am adresat cererea era in concediu. O luna. Panica, expira cazierul. Amana cu cazierul. Ia intr-un final certificatul medical, care nici macar nu e scris in propozitii. Du-te ia cerere de la Colegiu. Du-te la spitalul platitor (altul decat cel in care lucrez) si ia adeverinta. Du-te si la salarii si ia si de acolo. Stai, nu iti da pe loc. Fa cerere ca sa-ti elibereze adeverinta. Vino peste o luna dupa ea. Ah, au uitat sa o dea la semnat. Revino dupa 2 zile. Fii anuntat ca cei de la primul spital platitor au gresit adeverintele si articolul in bazxa caruia am incetat contractul de munca. Primul spital platitor este in alt oras. Na de vezi! Du-te cauta dosar plic. Azi, 14.07.2011, mare zi de sarbatoare, am cules actele pentru Colegiu.

Du-te scoate taxa de inscriere in Colegiu. Descopera la bancomat ca nu numai ca nu ti-a intrat salariul, dar n-ai nici bani de taxa. Ia-ti la revedere pe luna asta. Gandeste-te ca trebuie sa faci si cerere de concediu pana maine, daca pleci in august-septembrie, si nu stii unde pleci, cand, cat si de ce, dar vrei si mai ai cateva ore sa te decizi. Nici bani nu mai ai, dar e ok. Si daca nu te decizi cand pleci, nici ca mai pleci, ca nu mai poti face cerere saptamana viitoare.

Si du-te si sambata la spital, ca trebuie. Si castiga si bani putini. Si Peculiarul e la el acasa, in vacanta, si nu stie cand vine, asa ca nu stiu eu cand sa plec si poate plec spre el si aflu ca trebuie sa ma intorc dupa 2 zile. Si mai si vopseste-te, ca tot n-ai timp. Ce sa mai zic de tuns si mani-pedi-spa. Si nu-ti vezi nici toti pacientii, ca 2 din ei au facut o fixatie si un delir cu tine. Si mori si de cald ca n-ai aer conditionat.

Si dimineata mi-a picat si usa de la intrare. Si poate la noapte ma invelesc si cu un carton, ca sa fie imaginea completa.

Si dimineata nu apuci nici sa-ti bei cafeaua in liniste, ca vine colegul care ar fi simpatic daca nu ar spune bancuri non-stop si nu ar avea idei de grandoare. Si ziua nu dormi, ca e prea cald. Si nu dormi nici noaptea, ca ti-a aparut o eczema de stres, care te mananca de-ti ies ochii din cap.

Bine ca mai vrei sa pleci din tara, ca te apuca pensia pana reusesti. Si mai esti si de garda in curand si o sa dormi intr-un pat infect de spital, asta daca dormi, ca probabil nu vei dormi deloc. Fuck shit fuck!

Ce fericita trebuie sa fie doamna Nela acum… in camaruta ei obscura si linistita, cu stampila ei mica si rotunda.

 

Hai salut! Acum vad ca n-am mai scris din decembrie 2010. E ceva… Ce-i si mai palpitant e ca nici nu am despre ce sa scriu. Oare nu mai am ganduri sau m-am cenzurat prea mult de cand au inceput sa ma citeasca multi cunoscuti? Uneori e bine sa taci. Mi-am luat cateva scatoalce cu blogul asta. Si cand te mai gaseste si mama pe Google si-ti atrage atentia ca ai mancat o litera intr-un articol, deja se-mpute treaba. Si ma mai si intreaba lumea cand mai scriu ceva si ma simt obligata acum.:) Dar chiar n-am ce sa scriu.

Am descoperit ca e asa de simplu sa nu gandesti prea mult incat imi place. De la inceputul anului duc o viata de semi-indobitocire. Caci fericiti cei saraci cu duhul si nu-i deloc o gluma. Nu mai fiti smecheri sa tineti cu dintii de IQ si sa va ganditi mai departe de ziua de azi, ca iese pe dos.

N-am idei. Si e bine. Am obosit de atatea idei, incat am invatat, la sfatul psihologului meu drag (ca am si d’asta), sa-mi golesc mintea si acum cred ca plutesc intr-o oarecare inconstienta. Placerile mele constau in a bea o cafea la Gloria Jean’s. Bine, doua. Macadamia, ca aia face toti banii. Alta placere e si fuga asta de idei, ca nu mai stiu sa continuu care-mi sunt placerile. Merg si eu prin mall-uri, ca orice piti mica, probez toale si ma bucur de masurile mele pe care am ajuns sa le gasesc la reduceri ca nu le ia nimeni, avand in vedere ca romancele au inceput sa aiba fundul mai mare decat trebuie.

Imi petrec 90% din timp la spital, gandind si asa mai mult decat mi-as dori, iar cand vin acasa, nu-mi doresc altceva decat sa zac uitandu-ma neincetat la un serial fara substanta. A fost o perioada frumoasa, n-am ce zice. E interesant sa n-ai nimic in cap. Am obosit si de asta. De exemplu, ieri mi-am petrecut toata ziua cu o buna prietena pe care am tarat-o pana la epuizare prin toate sex shop-urile Bucurestiului, in care ne-am intalnit cu toti investitorii straini cu buget special alocat pentru mouth gag-uri si cravase in forma de inimioara, inele pentru penis care as fi putut sa jur ca-s shaibe ruginite si costume pentru cei cu fantezii pedofilice. In acelasi timp, ma intrebam si eu ce caut in lumea asta, nefiind platita, si m-a tentat sa-mi iau un costum de calugarita pentru Halloween. Si realizez ca fraza pe care tocmai am incheiat-o e posibil sa nu aiba subiect si predicat sau prea mult subiecte si predicate, dar mi-e lene sa ma gandesc sau sa ma uit in urma. Totusi, chiar daca nu-s bisericoasa, am zis sa nu risc, mai ales ca vine si Pastele, sa comit vreo nefacuta si sa ard in flacarile Iadului daca ma joc de-a calugarita.

Si pentru ca sunteti absolut interesati de nimicurile pe care le scriu acum, o sa mai scriu cateva. Mhm… stati ca nu-mi mai vin nici nimicuri in cap. N-am chef de nimic. Dar sunt sexy, recunosc. Imi place sa merg pe tocuri, sa ma fac frumoasa si sa beau un vin si sa vad cum balosesc animalele de barbati fara esenta. Dar si de asta mi-e lene.

Sunt cam ametita. Azi am dormit pana la 10, ceea ce nu se intampla niciodata. Acum imi beau cafeaua. Cu lapte. Ca pana acum nu am avut voie lapte, ca am tinut o dieta din aia de pitzi disociata, chiar daca n-aveam nevoie, dar mi s-a parut interesant. Plus ca vreau sa mananc o pizza. Dar mi-e ca nu mai intru in pantalonii mei sexy masura 36. Gizas, cum am ajuns.

Sunt super ametita si e tare sa scrii despre nimic. Viata mea e prea concentrata in jurul spitalului, nu am mai avut o vacanta de 1 an de zile si ultima vacanta a fost la Paris si a fost sinistra. V-am povestit de vacanta mea la Paris? Nu cred… Eh…:) A fost interesanta. Am mancat mult sushi prost, am baut vin pe podul cu lacate, cu o prietena draga, cu prietenul ei francez frumos si cu un Peculiar din trecut. Stiti treaba cu lacatele, nu? Am aflat si eu ulterior ca lacatele prinse de pod sunt incuiate de cate un cuplu. Si se zice ca daca incui lacatul si arunci cheia in Sena, dragostea va fi pentru totdeauna si alte labe d’astea. Bine ca n-am stiut asta atunci, ca ma vedeati acum inecandu-ma in Sena in cautarea cheii potrivite. De fapt nu a fost sinistru, a fost frumos. Chiar foarte frumos. Ma rog, pana am ajuns sa fug pe strazile Parisului, ca asa e romantic, zbierand de nervi si incercand sa scap de psihopatul de Peculiar. Pana am dat de niste negri dubiosi care l-au facut pe Peculiar sa para apa de ploaie.

Ma rog. Si de atunci n-am mai avut timp de nicio vacanta. Am invatat tot 2010 si ceva din 2009, am iesit mult si am reusit sa ajung la faimoasa greutate de 58 de kg/1.78m si era multumita, ca asta am vrut. Chiar daca aratam ca iesita din hepatita, vorba prietenei mele bune care imi citeste blogul si se ingrozeste.

Apoi a urmat o alta perioada in care m-am bucurat ca prietena mea se marita (de fapt nu ca se marita, ci ca era fericita), urmata o alta perioada in care alergam pe strazile Bucurestiului de aceasta data dupa aceeasi prietena care nu s-a mai maritat pana la urma. Norocul ei. Pot sa zic asta acum, ca e de acord cu mine si sper sa nu-mi ia capul.

Printre perioadele de mai sus a mai urmat una cu inmormantari la care preotul cu tatuaje si dus la sala se sms-uia pe sub altar si cerea mai multi bani pentru ca avea rate la iPhone, iar preotul mai cu experienta isi punea pantofii invers (aka stangul in dreptul si dreptul in stangul) si a incercat sa tina un discurs emotionant din care nu am inteles nimic si ma busea rasul.

Apoi perioada plina de boli psihice (ale altora, ca ale mele n-au fost diagnosticate inca), care m-a epuizat si m-a facut sa mor dupa o vacanta intreaga la cap. Sper sa-mi si iasa, ca toata ziua ma suna pacientii, de vreme de numarul meu de telefon a ajuns acum la toti infractorii. Si cica am spor din ala de bataie si stress, dar care nu-mi acopera nici tigarile.

Eh, dar partea frumoasa, in afara de toate cele de mai sus, e ca am un Peculiar frumos, maca-l-ar mama, cu care plec saptamana viitoare intr-o vacanta de 2 saptamani pe insule inedite in care a nins anul asta pentru prima oara in ultimii 10 ani, deci nici sa ma bronzez n-o sa-mi iasa. Si Peculiarul meu perfect pentru starea mea de spirit mi-a inseninat ultimul an din viata, mai ales cand se stergea cu prosopul meu si inca sper sa totusi nu mi-a folosit si periuta de dinti.

Asa ca dupa ce imi incarc bateriile in vacanta, planuiesc sa incep sa gandesc din nou, si poate o sa scriu si chestii inteligente. Pana atunci, va pup pe nasuc si nu ma urati ca sunt frumoasa si cu capul gol.:)

Johnny, la gente esta muy loca!

Desi cand am creat sondajul din articolul anterior aveam cu totul alte intentii despre ce urma sa scriu, respectiv multumire, fericire si alte baliverne, ar fi trebuit sa-l impart in mai multe sondaje ca sa pot trage o concluzie statistica.

Am sa las momentan intentiile initiale si am sa va spun un lucru deloc uimitor: toata lumea vrea sa afle adevarul.

Cele mai multe voturi au fost pentru varianta „Doresc sa stiu adevarul, indiferent cat de nefericit m-ar face acest lucru.”

Daca tot vreti sa stiti adevarul, vi-l spun eu: toata lumea vrea sa afle adevarul, dar nimeni nu-l spune. Toata lumea minte. Iar daca vrem sa ne intelegem intre noi, e nevoie si de minciuni.

Ca sa-l citez pe marele expert in microexpresii faciale, domnul detector de minciuni Paul Ekman, daca te intorci cu sotia de la o petrecere si te intreaba daca ea a fost cea mai atragatoare femeie din incapere, ii spui ca nu, au mai fost 3 femei mult mai interesante. E adevarul. Si la ce ajuta? Macar de ar fi inutil, dar este de-a dreptul daunator.

Un alt adevar este ca nu vrem sa stim adevarul mereu. Nici macar cei care au votat ca asta vor, indiferent cat de nefericiti i-ar face acest lucru. Cine vrea sa fie nefericit? Sa fim seriosi…

Adevar: daca reduci totul la minciuna sau adevar, nu ai in cine sa ai incredere niciodata. Pur si simplu nu ai. Cu totii mintim. Si e ok. Asta e viata. Daca vrei sa fii ok, accepta ca si tu esti mincinos. Pana la urma, minti si atunci cand afirmi ca spui mereu adevarul. E imposibil. Si da, „the little white lies” tot minciuni sunt.

Acum poti sa alegi sa fii total neincrezator si sa risti sa nu crezi pe cineva care este intr-un moment sincer cu tine. Sau poti sa ai incredere in oamenii la care tii si da, sa risti sa fii deceptionat, dar sa fii si multumit pana una, alta.

Eu adopt totusi varianta numarul 3: 40% incredere, 60% indoiala. Astfel, Peculiarul mi-a promis ca in februarie plecam in Grecia. Momentan e inca decembrie. Pana in februarie multe se pot intampla. Da, mi-a promis, chiar asta vrea sa facem in momentul in care promite. Asta nu inseamna ca maine va fi aceeasi situatie.

Asadar, 40% e posibil sa plecam, 60% nu. Daca vom pleca, va fi ok, doar asta imi doream. Daca nu vom pleca, iar va fi ok, ca ma asteptam si la aceasta varianta.

De ce am impartit asa procentele? Pentru ca cei mai multi oameni, indiferent de cat de bine ii cunosti, caci nu are legatura cu asta, nu reusesc sa se tina de cuvant pe termen lung. Atata timp cat nu traim intr-o cutie, nevoile, dorintele si situatiile se schimba in permanenta. Nu poti controla oamenii, nu poti controla mereu nici situatiile in care te gasesti. Iar uneori, nu te poti controla nici pe tine.

Avem nevoie de minciuni, sa fim seriosi.

„Te voi iubi toata viata!” = minciuna. De ce e minciuna? Nu pentru ca n-ar putea sa fie asa, ci pentru ca habar n-ai ce vei face maine, daramite pana la sfarsitul vietii. Dar e o minciuna de care avem nevoie uneori, ca sa ne fie bine in prezent. E draguta, vorba aia.:) Si, in acelasi timp, poate fi si un adevar. Din nou, nu neaparat pentru ca asa va fi, ci pentru ca atunci cand el iti spune asta, chiar o crede. Da, in acest moment simt ca te voi iubi toata viata. Asta nu inseamna ca voi simti la fel si mai tarziu. Nu ca nu as vrea, dar in viata sunt 99% variabile si doar 1% constante. Si nu ar trebui sa o luam personal.

Daca nu sunteti de acord cu afirmatiile de mai sus, faceti un exercitiu. Alegeti un necunoscut si petreceti cateva zile cu el, incercand sa nu va mintiti nicio clipa, indiferent de cat ar fi adevarul de dureros. Spuneti-va mereu unul altuia tot ce ganditi, fara cenzura. Evident, nu va fi nici acest lucru posibil, ca si eu am o colega care nu inseamna nimic pentru mine si cred ca este sinistru de urata, in timp ce ea afirma in stanga si in dreapta ca este frumoasa si deosebita. As putea sa-i spun cat de urata e, dar ar fi ceva subiectiv si malefic in acelasi timp. Crede ca e frumoasa si e fericita astfel. Foarte bine. Cine sunt eu sa stau in calea fericirii ei?!

Pana la urma, cele mai mari minciuni sunt cele pe care ni le spunem noua insine. Pentru ca astfel ne hranim. Si suntem atat de priceputi la asta, incat nici nu stim exact cu ce ne mintim sau nici nu credem ca ne mintim cu ceva, ca pare foarte real.

Acestea fiind spuse, ma duc sa… nu conteaza ce spun ca ma duc sa fac, ca probabil n-ar fi total adevarat si oricum e irelevant.

Sa petreceti frumos, mincinosi mici ce sunteti!

Pam Pam!

Am creat un mic sondaj si sunt curioasa care sunt parerile voastre, asa ca astept cu nerabdare raspunsurile.

Variantele de raspuns sunt concepute astfel incat, teoretic, fiecare votant are dreptul la 4 raspunsuri (si mi-ar placea ca fiecare sa le aleaga pe cele 4 care i se potrivesc). Variantele sunt grupate 2 cate 2, astfel incat, cel mai probabil, daca nu vi se potriveste prima varianta, vi se va potrivi cea de-a doua.

Dupa un interval de timp, sondajul va fi inchis si va urma un articol de feedback in care ori va voi felicita, ori va voi da in cap pentru raspunsurile date, evident.:) Astept sa aflu ce inseamna fericirea pentru voi si cat de mult va iubiti.:)

Pam Pam!

P.S.: Se poate vota o singura data, max. 4 raspunsuri.

Stau prost cu timpul. Si cu nervii. Insa pana mi se umple cada pentru un relache de miercuri seara bine meritat, am zis sa va impartasesc o oarecare reteta de pui la cuptor. Cand iti lasi Peculiarul acasa, mananca el seminte de foame 1-2 zile, dar nevoia il invata, asa ca se apuca de gatit. Si cum barbatii obisnuiti numai bucatari nu sunt, ma asteptam sa arda si apa, insa, spre surprinderea mea si a puiului torturat mai mult decat gatit la cuptor, s-a descurcat de minune. Asadar, cand nu va pricepeti la gatit si cand efectiv nu mai aveti nicio idee despre cum puteti sa va hraniti mai repede si mai eficient, fara sa scoateti capul din pestera si sa mergeti la vanat, iata Faimosul Pui:

Ingrediente: Pui

(Da, atat. E o reteta simpla, v-am zis.)

Mod de preparare: Se ia puiul asa cum l-ati cumparat. Eventual il scoateti din ambalaj. Se baga la cuptor. Eventual dati si drumul la cuptor inainte. Condimente, incins cuptorul, asta deja e pentru avansati. De garnitura nici nu mai vorbesc. Am uitat sa mentionez ca va trebuie un vas. Eventual rezistent la temperaturi crescute. Dar daca nu aveti sau nu va pricepeti, e ok. Merge orice vas, fie el si de plastic, caci urmeaza:

Timpul de preparare: Intuiesc ca ar fi intre 10-11 minute max.

Deci in cuptorul neincins (asta daca e aprins) si in 10 minute, vasul de plastic nu cred ca se topeste definitiv.

Gata! Pentru ziua de azi!

Se serveste primul centimetru de deasupra, ca atat se coace in 10 minute. Si pentru ca doar atat se coace, atat mancati. Restul se baga la frigider (eventual – de acest pas nu sunt sigura). La urmatoarea foame, puiul se baga din nou la cuptor. Mai exact, se repeta reteta. Cu acelasi pui. Restul de pui. Restul de pui negatit. Asadar, se gateste urmatorul centimetru – centimetru si jumatate de deasupra si se serveste fierbinte. Direct din vas. Partea coapta se va desprinde cu usurinta de partea necoapta, e usor.

S.a.m.d. in fiecare zi, pana ajungeti la os. Nu sunt sigura ce se intampla cu oasele, dar presupun ca si cu alea se poate face ceva, tot asa, impartit pe zile, ca sa fie proaspat gatite in fiecare zi.

Pofta buna!

P.S.: Ma bucur din suflet totusi ca Peculiarul a inteles ca daca ceva putrezeste in sertarul de la frigider, se arunca doar ceva-ul, nu si sertarul. Asta dupa ce am incheiat interminabila discutie „Da’ ce, nu putem sa cumparam altul?” (Alt sertar – sau frigider… spre totusi ca alt sertar – nu alt „ceva”)

Imi pare rau ca nu am timp sa dezvolt superba discutie. Dar, ca bonus, va mai ofer un fragment dintr-o alta discutie:

Peculiara: Iubitule, ia si hartie igienica, dar ia mai multe, nu doar una, ca stii… folosim.

Peculiarul: Ok.

Trece jumatate de ora. Peculiarul se intoarce. Peculiara vede un pachet cu 4 suluri de hartie igienica si ramane profund impresionata.

Peculiara: Wow, iubitule, ai luat 4 suluri. Nu ma asteptam! (Si il pupa drept recompensa)

Peculiarul: Ah, sunt 4? Credeam ca-s 2. (Sulurile fiind suprapuse doua cate doua)

Tont, dar al meu, ce sa zic…

Pam Pam!