Na ca am revenit. Din nou. Tot sper ca poate imi voi face un relativ obicei din a scrie pe aici, ca e locsorul meu, insa nu-mi prea iese. Oricum, in scurt timp, daca iau o life-altering decision, cred ca ma voi lipi de blogul asta ca musca de rahat.

In ultima vreme sufar de o marcata iritabilitate si irascibilitate. Faptul ca nu imi dadeam seama de ce sunt asa dracoasa ma facea sa fiu si mai nervoasa. Mi-am dat seama. Tot dracoasa sunt, dar macar stiu de ce.

Ma gandesc de mult sa ma mut dincolo de granitele noastre minunate. Insa am considerat ca e timp. Nu-mi facusem niciun plan anume. Am zis ca peste vreo 2-3 ani va fi ok. Si fortata de imprejurari pana la urma, avand in vedere ca stiu ca m-am nascut in tara gresita. Dar oricat de cacacioasa e treaba aici, e treaba mea. Si mi-ar lipsi. Oricum, imi luasem o marja suficient de larga pentru a ma acomoda cu ideea. Nu plec maine, imi ziceam mereu.

Ca sa-mi fac mana si sa interactionez cu tarile civilizate, mi-am luat inima-n dinti, fara sa ma gandesc prea mult, si mi-am lansat oficial dorinta de a pleca. Am aplicat, m-am dat rotunda si am zis ca-s prea tanara sa ma bage marii bosi in seama, dar e momentul sa invat din greseli.

Mare mi-a fost surpiza dupa ce am trimis actele ca m-au si chemat la interviu, dupa un alt oarescare interviu pe Skype. M-am incuiat in birou si am inceput sa trepidez. Dar eu nu plec acum, ci peste 2-3 ani. Dar nu voiam neaparat acolo. Dar cum o fi acolo?! Dar de ce?

Interviul se tinea la Barcelona, orasul meu de suflet, asa ca am zis ca macar pot sa fac o plimbare pana acolo. Si am zis ok, vin la interviu. A fost frumos la Barcelona, evident. Cand m-am intors am inceput sa-mi dau seama ce se intampla. Oare vreau sa plec acum? Oare pot sa invat o limba asa imbarligata? Oare as ramane acolo? Ce ma tine sa nu plec? Nimic. Trist. Dar era ok. Daca nu ma accepta, am scapat de o grija. Dar daca ma accepta? Ce ma fac? Daca nu ma accepta, sunt nesimtiti si o sa ma simt jignita. Dar nu stiu daca vreau sa ma accepte. Sa nu ma vorbim de faptul ca la interviu am fost hipomaniacala si i-am acaparat pe indivizi total, ca ajunsesera sa-si ceara scuze ca ma intrerup. Am fost super relaxata, pentru ca nu ma gandisem serios sa plec, dar imi exersam capacitatea de a ma da super impresionata de posibilitate. Mai ales ca oferta lor, trebuie sa recunosc, e cam once in a lifetime si prima de acest gen si anvergura.

Si ca sa nu va mai tin in ceata, e vorba de a ma muta in Danemarca. Treaba imputita e ca de cand am venit din Spania, tot invart posibilitatea si incepe sa-mi placa mult. Se pare ca i-am impresionat la interviu, ca dupa o saptamana am primit biletul de avion sa vin acolo sa-mi arate care e treaba. Eh, de atunci m-au apucat dracii. Adica baietii astia nu m-au ajutat deloc… puteau si ei sa ma respinga si era mai simplu. Acum trebuie sa iau decizii. Si suge. Urasc deciziile. Si cum sa plec? Eu fac o tulburare de adaptare daca pleaca sefa mea in concediu si ma lasa cu toata treaba, daramite sa plec eu in Dk… fara sefa mea. Da, imi iubesc sefa, e drept.

Tot ce s-a intamplat de atunci nu a facut decat sa ma enerveze si mai tare, sa ma dezguste tot ce se intampla in Romania si sa ma impinga spre Danemarca. Dar in acelasi timp, am inceput sa iubesc si Berceniul. Are si el farmecul lui, ce sa zic.

Partea nasoala e ca de o saptamana tip la toata lumea. Mereu am zis ca nu plec maine, nu? Nu plec maine, ci marti, e drept.

Cand ma gandesc la diverse tari, mi se contureaza in cap cate o imagine. In Franta vad stradute cu franzele si frantuzoaice nepieptanate. In Spania vad caldura, umezeala si spanioli frumosi. Portugalia are gustorul vin de Port. Germania nu a auzit vreodata de haos. Grecia sta cu burta la soare, soarbe cafele si canta toata ziua, iar seara se intreaba de ce e la pamant. Si asa mai departe. Dar cand ma gandesc la Danemarca, imaginea e un mare blank. In afara de vikingi, care oricum nu mai sunt acolo, nu e nimic. Citesc numai de bine despre tara asta. Dar tot nu am o imagine in minte. Si tot ce stiam despre tarile nordice, in general, nu se aplica in acest caz. De exemplu, unde m-as duce nu e asa frig. Ba mai mult, au si vara si plaje si poti sa te balacesti fara sa te izbesti de vreun iceberg. E un loc incarcat de istorie, cultura, cica oameni prietenosi. Oare or fi si sexy? Daca nu-s sexy eu nu merg.

Oare au alcool ca lumea? Ca daca n-am cu cine sa beau, e trist. Oare ei inteleg limba aia pe care o vorbesc sau fac misto? Oare de ce e viata asa misto acolo si de ce vad documentare pe BBC despre ditamai calitatea vietii daneze? Oare cum imi iau catelul acolo? Trebuie sa-i pun cip, ceva, parca. Dar nu imi bag fata la cala, ca va nenorocesc. Oare m-as adapta? Oare ce mama ma-sii ma asteapta?

Si uite asa sunt eu plina de draci, ca desi e netul plin de informatii, n-am nici cea mai vaga idee despre ce pana mea invart aia acolo. Si marti plec sa vad. Oricat as citit despre zona de nord a tarii, in care ar trebui sa ma mut, nu conteaza de fapt decat sentimentul pe care-l voi avea acolo. Si dupa ce ca n-am nicio imagine, n-am niciun sentiment inca. Ma dispera. Stiu clar ca sentimentul ma va impinge intr-o directie sau alta. Doamne, cate depind de sentimentul asta pe care nici macar nu mi-l pot imagina. Nu gasesc niciun downside in privinta plecarii. Dar sentimentul e baza.

Nu mai pot de nervi. Noroc cu Xanax-ul. Cert e ca daca plec, imi voi varsa depresia pe blog aproape zilnic. Asta daca nu ma voi ineca in bautura.

V-am pupat! Pam Pam!