Huh?


Stiti acele zile in care esti plin de draci si mai bagi si un alcool. Si te apuca dracu vorbaria, in loc sa te culci ca omul sanatos la cap. Si faci cacatul prastie. Evident, pare logic sa te culci, dar cand esti ametit si viata pare fara sens, o iei pe aratura.

Cum am facut eu azi. Veti spune ca e cam devreme, ca sa zic asa.

Ei bine, fiind ultima mea zi la serviciu(l actual), am zis sa dau o tarie colegilor mei. S-a intamplat ca unul din colegi sa fie si cel cu care am avut o aventura de vara, caci ce e vara fara o aventura fara de sens?! Si s-a mai intamplat ca alt coleg sa fie prietenul lui, care a pus ochii pe mine de mai multa vreme.

Sunt respectabila, imi place sa cred. Dar dintr-o „sarbatoare” a iesit un mare rahat. De ce? Pentru ca am baut. Nu mult, dar eu am grija sa o iau pe campii si dupa o bere.

Si ce-a iesit… Dumnezeu cu mila. Mai ca nu mi-am umplut toate fostele „relatii” de sms-uri de dulce, caci pe cine am putut, am tarat prin noroi cu hotarare.

E nevoie de 100 ml vodca pentru a realiza ca sunt „cealalta femeie”. Da, tristul adevar asta e. Si pare-mi-se ca asta voi fi mereu. Sunt grozava pentru o aventura. Dar atat. Pentru ca intotdeauna va exista „o alta”, prima, cea care conteaza, care va astepta acasa barbartul infidel. Nu cred ca e mai castigata decat mine, dar cu siguranta nu se simte la fel de ieftina.

„Esti superba”, mi se spune. Dar nu atat de superba incat sa merit mai mult de o privire lasciva si o laba trista pe sest.

Pai normal ca toate tentativele mele de relatii sunt esuate intr-un mare fel, daca am invatat ca sunt „o aventura”. Inca sunt pilita, e clar, caci altfel nu scriam acum. Si cand m-oi trezi maine sa citesc, o sa ma apuce plansul.

Dar plansul de rusine e mai putin grav decat plansul pe care l-am tras asta seara in drum spre casa.

Ce poate fi mai urat, ce te poate face sa te simti mai ieftin decat faptul ca esti „un futai meserias” si punct?

Partea de cacat, inca una, e ca as prefera sa fiu o pitipoanca proasta si sa nu-mi dau seama de toate astea. Viata mea ar fi mai linistita. Nu mi-as mai face procese de constiinta ca sunt fututa si apoi anuntata ca „o sa am un copil”, „am o relatie de 10 ani”, „nu vreau mai mult” etc.

Cum o fi sa fii aia care asteapta acasa? Rational vorbind, nu cred ca e mai bine. Dar macar nu cred ca aia se simte zilnic ca o carpa fluierata pe strada si apoi scuipata.

Asta seara, in timp ce eram din nou fantezia si aventura unui alt idiot, am indraznit sa intreb de ce. De ce trebuie si la ce e buna aia de acasa. Raspunsul l-am scos cu clestele si nu a meritat: „Mi-e mila de ea.”

M-a lasat fara cuvinte. Mila? De ce? Nici nu am intrebat mai departe. Atat de trist mi s-a parut. Si adevarul e ca e trist si pentru mine, si pentru ea si pentru toata lumea.

Nu, nu as vrea parca sa fiu nici aia de acasa. Dar nici sa fiu eu nu-i bine. Am ciunga pe fata? Nu inteleg… De ce-s buna doar de un futai si atat?!

Si partea superba e ca aflu ulterior. Flirtam, ne seducem si pe urma mi se inchide usa-n nas.

Am reusit cu succes sa transform ultima mea zi lucrata in Romania, care ar fi trebuit sa fie un ramas bun frumos, in cea mai josnica si mizerabila experienta din cate am trait.

Si de parca nu era suficient, pilita si injosita, m-am apucat sa scriu sms-uri. Grozav!

Pentru ca mi-am dat seama ca nici macar nu am cu cine sa vorbesc despre jegul in care ma aflu si despre cum pot sa ma simt de ordinara. Asta e adevarul. Nu am cu cine.

Mergeam spre casa si plangeam. Rar plang. Si tare as fi vrut sa imi aline cineva durerea. Nu era nimeni in agenda mea telefonica pe care as fi sunat si in fata caruia m-as fi deschis. Ironic e ca scriu pe blog despre asta.

Si totusi nu-mi iese din cap… si nici din suflet.

Mai mult, imi dau seama ca daca lucrurile nu-mi ies bine in strainatate, nu ma mai pot intoarce in veci de unde am plecat.

Imi amintesc cum prietenele mele ma sicaneaza ca pica barbatii ca mustele in jurul meu, ca am nu stiu ce cacat de sex appeal, ca o pula. Cand le spun ca ma simt singura si uneori imi doresc pe cineva aproape, aud „hai ma, ca tu pui mana pe telefon si se rezolva”. Daca indraznesc sa le contrazic, sunt aroganta si ma dau in spectacol. Putin stiu ele cat de singura sunt in realitate si cum nu se rezolva nimic cu niciun telefon.

Realizez in acelasi timp ca probabil eu am o problema de atitudine daca numai asta atrag. Dar nu stiu unde gresesc si cu ce.

Nu vreau sa fiu cea care asteapta acasa. Nu caut sa ma marit. Nu caut decat sa nu mai fiu tratata ca o carpa.

Si nu m-as simti chiar atat de ieftin daca as considera ca macar un „la revedere” merit. Dar mi s-a demonstrat ca si asta e prea mult. Si din nou intra prietenele in actiune… cum sa ma simt atat de invizibila si ieftina cand roiesc barbatii in jurul meu? Cum pot sa spun ca ma simt asa? Sunt o nerecunoscatoare! Da, cine nu-si doreste sa fie sedus, ridicat in slavi si azvarlit apoi, la scurt timp, ca pe ultimul gunoi?!

Dar da, pun mana pe telefon si se rezolva…

Anunțuri

M-a palit azi. Plec. Deci ma mut cu totul. Probabil ca o sa ma mai paleasca de cateva ori si o sa mai scriu cateva posturi similare, la fiecare revelatie. What the fuck am I doing?!

Cand am acceptat eu sa plec? M-a intrebat cineva? Cand am zis „da”? Mi-am dat seama ca de vreo luna incoace, m-am cam mutat la serviciu. Workoholica am fost mereu, dar totusi… 7-8 ore peste program suna mult. Cred ca imi dau seama ca plec si ca n-o sa mai stau acolo, asa ca stau cat mai apuc.

Azi, in drum spre casa, mi s-a facut dor de Berceni. Ce mama naibii e cu mine?

Las totul. E un sentiment bizar. Bun si rau in acelasi timp. Am inceput sa ma gandesc la ce se gandesc oamenii normali cand pleaca. M-am trezit cu propria-mi voce in cap spunandu-mi ca imi las prietenii. Si eram trista. A durat vreo 3 minute tristetea mea. Pana mi-am dat seama ca nu am prieteni. Dar vad ca rasar multi cand aud ca plec in locuri pe care si-au dorit toata viata sa le viziteze. Bai, asta e adevarul. Nu avem prieteni. Nimeni n-are. E o laba. Si apoi m-am intristat si mai mult. A mai durat 3 minute. Pana mi-am dat seama ca e motiv de bucurie. Nu ma tine nimic legata. E motivul pentru care banuiesc ca sefa mea ma exploateaza in exces. Ca sunt atat de libera incat sa fac ce vreau si ce simt. Putin stie ea ca mi-as dori uneori sa fiu legata ca ea, sa am dileme existentiale si sa pot sa spun ca as pleca, dar… Adevarul e ca as pleca. Si plec. Niciun dar. Eh, cat n-as fi dat sa am un „dar”. Dar poate gasesc dar-ul in alta parte. Naiba stie cum e mai bine.

Apoi mi-am auzit iar vocea si am dat in solilocvie pe strada. Imi spunea ca imi las toata viata aici. Si iar m-am intristat. 2 minute de aceasta data. Ce viata am aici? N-am nimic aici si am tot in acelasi timp. Dar tot ce am e in mine si cu mine iau. O sa las bambusul, ca a inceput sa traga niste radacini in vaza si nu mai pot sa-l scot. Dar ma scot pe mine pana nu prind niste radacini bolnavicioase.

Tot vocea malefica m-a facut sa ma simt nesigura. Cum sa plec in lume asa? Cum sa plec in necunoscut? Stai aici, unde stii cum e, unde esti in siguranta. Si asa am mai realizat ceva. Ca suntem niste tampiti. Evident ca alegem mereu ce cunoastem, bun sau rau. Si avem impresia ca asa ne e mai bine. O alta laba. Daca stai in apartamentul tau de 30 de ani, cu acelasi job de 20, cu aceiasi vecini de 60 ai senzatia ca esti in siguranta, la locul tau. Ca nimic nu te poate lua prin surprindere. Si cu toate astea, iubitul tot fuge cu o artista si tu ramai uimita, cainele tot iti moare, chiar si in casa in care ai copilarit, parintii se duc si ei etc. Si atunci unde mai e „siguranta”?

Singura treaba e ca ne amagim ca daca ne mor parintii si noi punem seara capul pe aceeasi perna pe care l-am pus in ultimii 20 de ani durerea e mai mica. Dar nu e. Dimpotriva, perna e plina de acarieni. Asta daca nu esti vara’mea care o da la curatat la fiecare 2 luni.

Ne invartim ca un coi intr-o galeata, dragi prieteni.

Iar eu tot n-am nici cea mai vaga idee ce naiba fac cu plecarea asta. N-am niciun plan. Nicio schema. E infricosator. Si misto in acelasi timp. Poate s-o alege praful de mine. Sau poate nu. Noi sa fim sanatosi.

Pam Pam!

N.B.: Post oligofren scris in momente de maxima anxietate si lipsa de alcool si tigari. Va pup!

Stau prost cu timpul. Si cu nervii. Insa pana mi se umple cada pentru un relache de miercuri seara bine meritat, am zis sa va impartasesc o oarecare reteta de pui la cuptor. Cand iti lasi Peculiarul acasa, mananca el seminte de foame 1-2 zile, dar nevoia il invata, asa ca se apuca de gatit. Si cum barbatii obisnuiti numai bucatari nu sunt, ma asteptam sa arda si apa, insa, spre surprinderea mea si a puiului torturat mai mult decat gatit la cuptor, s-a descurcat de minune. Asadar, cand nu va pricepeti la gatit si cand efectiv nu mai aveti nicio idee despre cum puteti sa va hraniti mai repede si mai eficient, fara sa scoateti capul din pestera si sa mergeti la vanat, iata Faimosul Pui:

Ingrediente: Pui

(Da, atat. E o reteta simpla, v-am zis.)

Mod de preparare: Se ia puiul asa cum l-ati cumparat. Eventual il scoateti din ambalaj. Se baga la cuptor. Eventual dati si drumul la cuptor inainte. Condimente, incins cuptorul, asta deja e pentru avansati. De garnitura nici nu mai vorbesc. Am uitat sa mentionez ca va trebuie un vas. Eventual rezistent la temperaturi crescute. Dar daca nu aveti sau nu va pricepeti, e ok. Merge orice vas, fie el si de plastic, caci urmeaza:

Timpul de preparare: Intuiesc ca ar fi intre 10-11 minute max.

Deci in cuptorul neincins (asta daca e aprins) si in 10 minute, vasul de plastic nu cred ca se topeste definitiv.

Gata! Pentru ziua de azi!

Se serveste primul centimetru de deasupra, ca atat se coace in 10 minute. Si pentru ca doar atat se coace, atat mancati. Restul se baga la frigider (eventual – de acest pas nu sunt sigura). La urmatoarea foame, puiul se baga din nou la cuptor. Mai exact, se repeta reteta. Cu acelasi pui. Restul de pui. Restul de pui negatit. Asadar, se gateste urmatorul centimetru – centimetru si jumatate de deasupra si se serveste fierbinte. Direct din vas. Partea coapta se va desprinde cu usurinta de partea necoapta, e usor.

S.a.m.d. in fiecare zi, pana ajungeti la os. Nu sunt sigura ce se intampla cu oasele, dar presupun ca si cu alea se poate face ceva, tot asa, impartit pe zile, ca sa fie proaspat gatite in fiecare zi.

Pofta buna!

P.S.: Ma bucur din suflet totusi ca Peculiarul a inteles ca daca ceva putrezeste in sertarul de la frigider, se arunca doar ceva-ul, nu si sertarul. Asta dupa ce am incheiat interminabila discutie „Da’ ce, nu putem sa cumparam altul?” (Alt sertar – sau frigider… spre totusi ca alt sertar – nu alt „ceva”)

Imi pare rau ca nu am timp sa dezvolt superba discutie. Dar, ca bonus, va mai ofer un fragment dintr-o alta discutie:

Peculiara: Iubitule, ia si hartie igienica, dar ia mai multe, nu doar una, ca stii… folosim.

Peculiarul: Ok.

Trece jumatate de ora. Peculiarul se intoarce. Peculiara vede un pachet cu 4 suluri de hartie igienica si ramane profund impresionata.

Peculiara: Wow, iubitule, ai luat 4 suluri. Nu ma asteptam! (Si il pupa drept recompensa)

Peculiarul: Ah, sunt 4? Credeam ca-s 2. (Sulurile fiind suprapuse doua cate doua)

Tont, dar al meu, ce sa zic…

Pam Pam!

Imi amintesc de vremurile in care eram mica si proasta si credeam indarjita ca va veni un print pe un cal alb, ma va iubi pe veci si vom avea o relatie monogama pana la sfarsitul eternitatii, ca sa zic asa. Multe din aceste ganduri s-au daramat de-a lungul anilor. Nu exista printi, asta e evident. Cai albi n-am vazut decat in poze si daca sunt in realitate sigur miros a balegar, nu exista „iubire pe veci”, nu exista monogamie si eternitatea nu numai ca nu exista, dar n-are nici sfarsit, logic.

Insa ce frumos e sa fii mica si sa visezi. Apoi am crescut si dupa ce mi s-au naruit toate aceste visuri am dobandit frustrari si am trait cu impresia ca depinde de femeie daca el insala sau nu. Evident, mi-am mancat o cantitate considerabila de timp si energie pana sa-mi dau seama ca inselatul nu are nicio legatura cu femeia inselata.

Asa ca in aceasta dimineata, din nou la cafea, una din cititoarele mele care m-a gasit pe Facebook si m-a speriat initial, m-a inspirat.

Dragelor, nu exista monogamie. Asta e crudul adevar. Si barbatii n-au nicio vina. Monogamia nu exista si punct. Am vazut noi prea multe filme, am citit prea multe romane de Sandra Brown si am vazut prea multe telenovele in care dragostea invinge. O laba, dragelor. Dragostea nu invinge, ca de, e nevoie de infinit mai mult pentru a tine doi oameni impreuna, iar dragostea nu e decat 0.1%. Si daca speri la o relatie monogama, vei fi tare dezamagita.

Nu suntem fiinte monogame si cu asta basta. Instinctul sexual este, precum ii spune si numele, un instinct. Veti spune da, dar nu suntem animale si ar trebui sa-l controlam. Si asta e drept, dar nu o putem face mereu. Nu numai barbatii insala, nu-s ei mai cu mot. Si noi, femeile, avem fix aceleasi tendinte. Nu avem nevoie decat de conditiile potrivite, la momentul potrivit si la locul potrivit.

In plus, daca ne luptam sa controlam acest instinct nu facem decat sa luptam impotriva propriilor dorinte, a firii noastre. Iar asta inseamna acumularea unor frustrari care se vor rasfrange in final asupra noastra, a relatiilor noastre si asupra celor din jur in egala masura. Nimic bun nu iese din asta. Si asta pentru ca inca mai exista tari in care adulterul se pedepseste cu moartea.

Nimeni nu sustinea mai sus si mai tare decat mine ca „nu voi insela niciodata”. Ei bine, am inselat. Nu e niciun secret si nicio anomalie in asta. Am inselat, nu conteaza de ce, si m-am simtit infect. Eu cu mine. Nu fata de cel inselat, ci eu fata de mine in primul rand. De atunci nu am mai putut sa concep ideea de inselat si m-am gandit ca, daca X ma iubeste, si el s-ar simti mizerabil daca m-ar insela, ergo nu ma va insela daca ma iubeste. Ceea ce iar e fals, caci eu sunt eu si el e el. Gandim diferit si ce e bine pentru mine nu e neaparat bine si pentru voi. Ce ma face pe mine sa ma simt aiurea nu trebuie sa va faca si pe voi sa va simtiti la fel. Iar asta nu e nimic rau/gresit/anapoda.

Si oricat as tine eu cu dintii de convingerile mele, care nu sunt decat niste „texte” dupa care am ales sa traiesc si la care ar fi bine (pentru mine) sa renunt daca sunt momente in care imi fac rau, stiu ca „never say never” este o treaba mai adevarata si mai profunda decat pare. Sunt convinsa ca, oricat de prost ma gandesc ca m-as simti daca insel, daca am conditiile necesare care sa-mi fure mintile (caci i se poate intampla oricui, absolut oricui), momentul potrivit, vulnerabilitatea necesara, „inselatul” poate veni ca piesa potrivita intr-un puzzle in care tocmai aia lipsea.

Asadar, consider ca nici in propria persoana nu poti avea deplina incredere. Nu stii ce vei gandi maine, daramite peste 1 an. Nu stii cum vei reactiona la X lucru, daramita la Y. Sa ne imaginam e usor. Sa tinem cu dintii de niste convingeri iar e usor. Dar in practica, viata ne demonstreaza deseori contrariul.

Cred cu tarie ca partenerul de viata ideal nu poseda printre ale sale calitati fidelitatea (in sensul de monogamie). Nici macar nu cred ca dragostea inflacarata e o conditie absoluta a unei relatii de vis. Dragostea se transforma, se schimba, fluturasii traiesc doar o zi.

Vom muri nefericiti daca vom continua sa luptam impotriva infidelitatii. E o caracteristica a omenirii pe care nu o poate schimba nimeni.  Sigur nu veti accepta aceasta idee din start, nici mie nu-mi place, insa pentru pacea si linistea mea psihica si sufleteasca, eu am ales sa nu ma lupt in van cu morile de vant.

Multi dintre voi vor spune „Nu am inselat niciodata” (pentru ca nu ai avut conditiile necesare inca) si „Nu voi insela niciodata” (ceea ce e din start o dovada de prostie… de unde stii ce vei face si in ce conditii?)

Nu exista „nu as face niciodata X lucru”. Avem cu totii capacitatea de a face orice, bun si rau, urat si frumos, josnic si inaltator. Daca ACUM, strict in acest moment, alegi sa nu faci X lucru, asta nu inseamna ca peste 2 ani nu ai putea sa o faci. Gandurile, dorintele si nevoie se schimba de la o zi la alta. Nu exista „te voi iubi pentru totdeauna”, ci „in acest moment, simt ca as vrea sa te iubesc pentru totdeauna.” Si in momentul in care spui asta, poate chiar o crezi si poate chiar o simti, dar tot despre acel moment e vorba. Apoi te simti vinovat mai tarziu daca nu mai simti asta. Inutilitatea promisiunilor…

Nu te cunosti atat de bine pe cat ai vrea sa crezi. Nu poti avea incredere totala nici macar in propria persoana. Sigur multe voci m-ar contrazice aici, asa ca dau un exemplu simplu. Iti plac amandinele enorm. Le adori. Stii cat de mult iti plac si imi spui cat de mult iti plac. Nimeni nu te va putea face vreodata sa nu-ti placa amandinele. Ei bine, iti dau sa mananci amandine 1 saptamana, de 10 ori pe zi, pana ti se face rau si vomiti. Apoi te intreb iar cat iti plac amandinele. „Nu vreau sa mai aud de ele,” imi vei raspunde. Asadar, cum sa mai am incredere in tine daca acum o saptamana imi spuneai cat adori amandinele si acum nu vrei sa mai auzi de ele?

Dupa multe framantari si ganduri si concluzii si analize consumatoare de energie, am ajuns la o concluzie finala: Important nu e daca inseli sau nu, ci cum o faci. Felul in care o faci spune multe despre tine. Si mereu am zis „Slava celui care ma va putea insela fara sa aflu vreodata, fara sa am nici cea mai mica idee”, caci inteligent trebuie sa fie si as fi norocoasa sa am langa mine un om atat de iscusit. Pentru ca e tare greu sa inseli fara ca femeia de langa tine sa simta, insa daca reusesti sa o faci, bravos.

Sustinem ca vrem sa stim adevarul. Si eu inca mai sustin asta. Mai bine o viata adevarata decat una traita in minciuna, nu? Si cu toate astea, cu ce te ajuta adevarul? Daca premisa e ca monogamia nu exista si ca orice e posibil in viata, cu ce te ajuta sa stii daca te insala sau nu, atata timp cat tu nu ai nici cea mai mica idee? Daca reuseste sa te faca fericita si sa nu-ti dea nimic de banuit, ai fi proasta sa-ti sabotezi singura aceasta stare de bine. Si bun, afli adevarul. Te-a inselat. Ori pleci si dai peste altul si altul si altul care va face fix acelasi lucru la un moment dat. Si esti nefericita. Ori il ierti, alegi sa „treci peste” si tot nefericita esti. Asta pentru ca ai vrut adevarul, na adevarul.

Adevarul e ca „nu treci niciodata peste.” Reminiscente vor exista mereu. Simturile ti se vor ascuti. Si dorinta de a fi langa cel iubit se va transforma in dorinta de a-l prinde pe picior gresit. Si il vei pune invariabil si uneori inconstient sub o lupa. Ii vei analiza fiecare miscare si asta iti va manca toata energia. Si vei cauta inconstient greseli, pentru ca nu vei mai putea avea niciodata incredere, pentru ca ai pornit de la premisa ca „trebuie sa-ti fie fidel.” Si vei cauta pana vei gasi. Si chiar daca nu va fi nimic de gasit, tu tot vei interpreta lucrurile de asa natura incat sa fie ceva flagrant. Asadar, repet: Cu ce te ajuta „adevarul”? Acest adevar dupa care ravnim cu totii. De ce mi-as dori sa-mi fie rau? De ce mi-as dori sa ma chinui singura?

Asa ca revin, important e cum inseli. Daca timp de 1 an el a intrat pe mIRC sa-si caute aventuri, asta spune multe despre ce fel de om e si, cel putin pentru mine, e clar ca nu-mi doresc un astfel de om in viata mea. Dar daca iti spune „m-am indragostit, iarta-ma, am facut o tampenie”? Nu e oare posibil? Crezi ca el a vrut si a cautat sa se indragosteasca? Cand ti-ai controlat tu ultima data astfel de sentimente? Suntem oameni, oameni buni. Asta nu inseamna sa inchizi ochii si sa „treci peste”. Nu inseamna nici sa intorci spatele si sa pleci. Inseamna doar, pentru binele TAU, sa fii constient de cum functioneaza lucrurile si sa iti asumi deciziile pe care le iei. Inseamna sa fii liber sa alegi, dar fara sa fugi de tine si fara sa te ghidezi dupa niste convingeri pornite de la premise gresite. Nu e bine sa pleci, cum nu e bine sa ramai si cum nu e rau sa pleci si nu e rau sa ramai. E pur si simplu o alegere. Nu te judeca pentru ea. E ceea ce simti. Dar asta e deja alta poveste…

Imi amintesc de reactia pe care am starnit-o intr-o zi cand i-am spus unui fost prieten, dupa ce imi spusese „nu te-as insela niciodata”, daca totusi se va intampla, te rog sa te protejezi. A izbucnit in hohote de ras. Hihi haha, e drept, dar vorbeam foarte serios. Pentru ca indiferent ce as alege dupa, pana sa aflu, daca nu te protejezi avem mari sanse sa avem probleme de rang veneric mai importante decat cele de rang moral. Mult timp mi-a repetat cum nu m-ar insela niciodata, pana a facut-o, evident.:) Si problema nu a fost ca a facut-o, ci ca nu s-a protejat. Intamplarea a facut sa nu ne alegem cu boli venerice, dar am fi putut la fel de bine sa nu avem acest noroc.

Eu sunt o persoana practica. Nu ai cum sa-l controlezi niciodata pe cel de langa tine, insa mi se pare important sa stii sa ai grija de tine. Ma inseli, bravo tie, treaba ta. Plec, raman, treaba mea. Insa totul pana la boli venerice.:) Cu moralitatea situatiei ne descurcam cum ne descurcam, dar HIV-ul inca nu a fost eradicat si-ti crap capul tie si familiei tale daca ma pricopsesti cu asa ceva.:) Cata dragoste in vorbele mele…

Ar mai fi discutia despre frustrarile femeilor care cred ca pot face ceva ca sa nu fie inselate, dar deja am scris cam mult pentru ziua de azi. Pe scurt, dragelor, faptul ca el va insala nu are nicio legatura cu voi, niciodata, ci doar cu el. Nu va insala ca sunteti grase, proaste, slute. Va insala ca e alta mai potrivita in acel moment, ca alta ii indeplineste atunci nevoile si dorintele. Nu va mai torturati singure.

Dragelor si dragilor, nu va mai nenorociti tineretea asteptandu-l pe Fat-Frumos cel din basme, ca nu exista. Exista Marian, Gelu sau Gica. Si nu are un cal alb, ci o Dacie alba (ca e mai ieftina daca e alba) care da rateuri. Si nu are un palat pe meleaguri de vis, ci o garsoniera inchiriata in Rahova. Asta daca, Doamne fereste, nu sta cu parintii. Si nu miroase a roze, ci a Marlboro rosu. Si nici nu veti trai fericiti pana la adanci batraneti, ca nu traim in Harap Alb si merele de aur.

Pam Pam!

Draga barbatule, vine un moment in viata ta cand dupa ce i-ai adus flori, complimente, dragoste, explicatii, compromisuri, concedii si zambete trebuie sa platesti pentru toate astea. Pentru ca nicio fapta buna nu ramane nepedepsita, asa ca, mai devreme sau mai tarziu, va veni INTREBAREA.

Poate va fi o frumoasa zi de august, undeva la mare, pe faleza, cand briza ii va flutura pletele si ea va zdruncina momentul cu intrebarea Sau poate ca va fi iarna, cand o vei incalzi in fata semineului din cabana inchiriata, ca, sa fim seriosi, cati barbati au semineu acasa in Romania?! Sau poate ca veti fi la o cina romantica pe care ai planuit-o 3 saptamani, numai ca sa o vezi zambind de emotie, numai ca odata cu emotia va veni si intrebarea.

Insa, cel mai probabil veti fi acasa. Ea iesita din dus, proband 7 rochii, 4 bluze si 3 pantaloni. Tu vei bate cu degetele in masa si vei zdrangani din chei. „Iubito, hai ca deja am intarziat!” „Iubitule, nu stiu cu ce sa ma imbrac!” „Draga, iti sta bine in orice.” „Mereu spui asta. Nu ma ajuti deloc. Ia vino putin.”

Si atunci va fi momentul sa te pregatesti. Ce-ai invatat la scoala nu iti va folosi. Acasa? Nici atat. Pe caldaram? If only. La o bere cu prietenii? Nicidecum. Nimeni nu te-a pregatit pentru acest moment iminent in viata oricarui barbat, moment in care esti prins in ghearele nemiloase ale sireteniei feminine, moment in care vine INTREBAREA:

Iubitule, m-am ingrasat?

Toate surlele si trambitele din lume, toate soundtrack-urile din „Psycho” nu vor putea sa redea amploarea situatiei in care ai ajung. Poate ca inca nu intelegi despre ce este vorba, insa cantareste bine lucrurile, caci atunci, fiecare fractiune de secunda va conta. Orice moment de intarziere te va costa scump. Si ai doua mari dezavantaje:

1. Esti obligat sa raspunzi. – Daca nu vrei sa o faci sa planga/sa te paraseasca/sa se sinucida/sa te omoare/sa-ti lase familia zacand intr-o balta de sange etc. Deci trebuie sa dai un raspuns. Corect.

2. Nu exista raspuns corect. Nasol… ce pot sa spun. Dar la aceasta intrebare nu exista raspuns corect. Toate sunt gresite din start, sortite esecului.

In primul rand, e bine sa intelegi motivele pentru care ti se pune aceasta intrebare. In al doilea rand, e bine sa intelegi de ce orice raspuns e gresit. Si in ultimul rand, e bine sa afli cum poti sa scapi din aceasta situatie de altfel fara scapare.

Motivele pentru care esti intrebat asa ceva

Adevarul este ca nu exista niciun motiv. Aceasta intrebare nu numai ca nu are motiv, dar nu are nici scop si nici finalitate. Asta teoretic. Practic, motivul este parsiv si pervers. Ea nu vrea sa stie daca s-a ingrasat sau nu. Daca tu ai o carie, te duci la iubita si o intrebi „Draga, am o carie?” Nu te prinzi si singur? Ei bine, si ea stie foarte bine daca s-a ingrasat sau nu. La urma urmei, se cantareste oricum o data la jumatate de ora si-si numara boabele de mazare pe care le mananca. Te intreaba asta ca sa te prinda pe picior gresit. De fapt, te vrea pe picior gresit. Te pune ea pe picior gresit. Se intampla de obicei cand esti prea perfect/dragut/oferi prea mult si nu crede ca merita sau, dimpotriva, cand esti un magar si nu a ajuns inca la saturatie, deci creeaza singura situatii care sa o enerveze si mai tare, sa atinga mai repede punctul critic in care sa spuna „Iti faci bagajele si pleci! ACUM!”

Nu, nu se alinta. Femeile se pisicesc cand se alinta. Insa cand auzi „Iubitule, m-am ingrasat?”, in fata ochilor tai ar trebui sa se traduca printr-o imagine precum: iubita ta cu un cutit plin de sange in mana, cu bale verzi curgandu-i pe barbie, rosie ca focul, cu lacrimi de sange si gheare de animal salbatic… venind spre tine… si, in acest context, intrebarea propriu-zisa s-ar traduce: „Hi. I’m Chucky. Wanna play?”

De ce orice raspuns e gresit

Sa luam cateva exemple de raspunsuri.

Da. – E exclus din start, in orice circumstante, fie ele atenuante sau supraponderale.

Nu. – Sa spunem ca ar putea merge daca ai fi sincer sau chiar ar interesa-o ce spui, insa mai banal de atat nu poti sa fii. Nu este o intrebare la care sa raspunzi cu da sau nu, asta e clar. Evident ca nu e o intrebare la care sa raspunzi cu da oricum, sper ca asta ai presupus din start. Exista riscuri: chiar sa se fi ingrasat si sa nu o mai incapa hainele, iar atunci vei fi mincinos. Pot sa o incapa hainele, dar oricum tu vei fi mincinos, neatent si dezinteresat.

Nu, nici vorba. – Mai rau de atat nu poti s-o dai in bara. „Nu” te face oricum mincinos, iar „nici vorba” vine sa-ti intaraseasca acest defect, amaratule.

Nu, de ce? – Sper ca nu esti asa tembel. In caz ca vrei sa ii raspunzi printr-o intrebare, ca sa eviti raspunsul propriu-zis, asta nu e intrebarea potrivita.

Nu, unde? – Din aceeasi categorie ca raspunsul de mai sus, doar ca mai rau.

Eu te iubesc asa cum esti. – Asta e mai rau decat orice varianta de „Nu”. E ca si cum i-ai spune „Grasa dracu’, esti cat o balena, dar nu risc sa ma trosnesti cu o tigaie!” Si ea stie asta.

Da, putin, dar dai tu jos. – Adica dupa ce ca o faci grasa ii zici si ce trebuie sa faca?! Altfel ce? O lasi? O inseli? Dragostea ta e invers proportionala cu kilogramele? Animalule!

(Da, dar) mie imi place sa am pe ce sa pun mana. – Nu ne intereseaza ce-ti place tie, sa ne intelegem. Deci nu indrazni sa spui ceva despre propria persoana. Nu e vorba despre tine. In toata relatia nu e vorba despre tine. Plus ca iar o faci grasa.

Nu-mi plac slabanoagele oricum. – Vezi raspunsul de mai sus.

Nu stiu. – Adica nu te intereseaza, nu esti atent, putin iti pasa, nu ma iubesti, boule, esti ca taica-tu, esti un necioplit si un nesimtit ordinar.

Nu cred. – Si mai rau… gen „Care e raspunsul corect? Depinde, daca tu crezi ca te-ai ingrasat, asa e. Daca nu crezi ca te-ai ingrasat, asa e.”

Ce intrebari pui si tu… – La un astfel de raspuns iti pui integritatea corporala in pericol, sper ca iti dai seama.

Te iubesc! – E clar, esti vai de capul tau. Nu stii cum sa scapi mai usor si atunci strici si importanta unei astfel de declaratii.

Asadar, au fost cateva exemple special pentru macho-ul din tine, ca sa intelegi ca este imposibil sa gasesti un raspuns care sa o multumeasca vreodata.

Solutii – Cum iesi din impas?

Solutiile implica evitarea unui raspuns si trebuie planuite si exersate minutios. In fata oglinzii, in fata prietenilor, in joaca, in scris etc. Nu ai voie sa gresesti. Solutia depinde de intentiile tale viitoare vizavi de relatia in care te afli. Asadar, acestea pot fi impartite in doua mari categorii, din care fiecare barbat e liber sa aleaga solutia cea mai potrivita pentru el si pentru partenera sa. Urmatoarele vor inlocui cu succes orice raspuns pe care ai putea sa-l dai intrebarii care va domina in acel moment.

1. Strategii verbale

„Vrei sa fii sotia mea?” – de preferat sa ai inelul la tine.

„A murit mama/tata/bunica/etc.” – de preferat sa fie o ruda de gradul intai, ca impactul e mai mare, iar daca falsifici si un certificat de deces, cu atat mai bine (Pentru informatii, va rog mail la peculiarme@gmail.com – contra unei sume modice, pot oferi certificate de deces)

„Am cancer.” – De preferat sa nu fie testicular. Pulmonar, ca te cureti mai repede. Mamarul e mai rar la barbati, asa ca ai grija ce zici. Cauta pe Google sa te asiguri ca nu e curabil. Propun cancer pulmonar cu celule mici. In 6 luni scapi.

„Te-am inselat.” – Daca vrei sa o termini in conditiile puse de tine.

„Mai am 2 luni de trait.” – Asta s-ar putea sa nu conteze oricum. Daca ai 2 luni inseamna ca ai si 5 secunde sa-i raspunzi la intrebare.

2. Strategii nonverbale

Lesinul – Asta trebuie exersat in prealabil. Daca ai o boala preexistenta, cu atat mai mare va fi credibilitatea. Altfel, un barbat care lesina e cam loser.

Apoplexia – Aici trebuie sa inveti sa mimeze ceva paralizii. Google.

Infractul miocardic acut – Te iei cu mana de piept, ti se taie respiratia si pici, ok?

Convulsii – Te zdruncini si tu credibil. Daca iti musti limba si sare sange, sigur merge aceasta strategie. S-ar putea sa-ti bage o lingura pe gat sa nu-ti inghiti limba, ca am inteles ca asa umbla vorba prin popor, ca daca ai convulsii iti inghiti limba si mori. In fine, pune-o inainte sa incerce sa-si inghita limba daca poate. Limba nu se inghite. Doamne…

Acestea sunt doar cateva exemple pe care le-am simplificat de dragul barbatilor, caci ii ador maxim, recunosc.

Sper ca ati inteles cum sta treaba si va doresc supravietuire fericita. Si exersati strategiile oferite. Practice makes perfect! Viata voastra va fi mai frumoasa si mai linistita odata cu aceasta dezvoltare spirituala de nepretuit, asa ca astept mail cu detalii despre donatiile in bani pe care veti fi dornici sa mi le oferiti in schimbul acestei invataturi.

Pam Pam si spor, dragilor!

Femeie tanara care se respecta. Meserie nobila (inca). Presanta pe masura. Haine calcate, emanand parfumuri si cocolino, toate calcate la dunga si in fiecare colt. Pantofi potriviti, curati. O perla la gat. Un rimel pe geana. Un ruj aplicat fix pana la marginea buzei, nicio urma peste. Un blush in obraji. Manichiura frantuzeasca. Seara in oras, cu iubitul ei superb, care o adora si o pretuieste ca pe ochii din cap. E perfecta pentru el.

Si o trece un pipi…

Sunt destul de convinsa ca toaletele din baruri/puburi/restaurante si alte amplasamente publice sunt gandite de barbati. Nu e nici locul si nici momentul sa mentionez lipsa cronica de sapun din toaletele publice, ca de altfel si cea de hartie igienica sau de apa calda iarna, cand si asa ai mainile vinete si in drum spre necroza ischemica. Si totusi poate incep cu asta…

E bine sa mentionez ca ma refer la toaletele publice din Romania, caci in afara nu se aplica nimic din ce spun. In orice (alta) tara civilizata, si daca te apuca pipi in padure, e atata bun-simt si atata ordine incat scoate copacul de langa tine un sul de Zewa cu miros de piersici si brusc incepe sa susure un izvor caldut, cu Protexul langa. Dar noi suntem cu totul aparte. Ce sa te mai miri ca romanul consuma in medie 1 tub si jumatate de pasta de dinti pe an…

Aranjata si cu respect de sine, precum am mentionat mai sus, tot trebuie sa faci pipi. Si intri in baie. Daca ai noroc, sunt mai multe wc-uri. Daca nu, astepti. Daca ai noroc, se inchide si usa. Daca nu, o tii cu piciorul (sport extrem) sau rogi o prietena sa joace rol de incuietoare.

Si, desi barbatii sunt in general mai putin pedanti si mai putin atenti decat femeile si sunt in stare sa-si intoarca chilotii pe dos dupa ce i-au purtat, in loc sa-i spele, nu stiu cum se face ca baile lor sunt mereu mai curate si nu miros a pipi statut si n-au balti pe jos si urme fecaloide pe pereti. Desigur, exista exceptii intotdeauna. Dar descopar ca femeile sunt de-a dreptul mizerabile. Dar asta e alta poveste…

Si asta e, te descurci. Cu perle cu tot si chiar daca ai stat acasa 2 ore in fata oglinzii si ti-ai tapat parul de 5 ori si l-ai intins cu placa timp de 3 ore, ti-ai calcat hainele impecabil si te gandesti ca si tu ai intoarce capul dupa tine daca ai putea, intri in purgatoriu cand vrei sa faci pipi. Toaleta publica e acel loc in care nimeni nu e mai bun, nimeni nu e mai frumos sau mai aranjat, toti suntem la fel de umiliti. Orice diferenta sociala sau intelectuala dispare. Ne intoarcem la origini. Si toate acele carti citite, studii aprofundate, haine aranjate, creme aplicate devin nonsens si pier in fata usii pe care scrie citet „WC”.

Daca sunt mai multe „cabine”, ai totusi puterea sa alegi. Impingi usa cu piciorul si inspectezi situatia. Le analizezi pe toate si faci o lista mentala de pro si contra. In cabina 1 e hartie folosita pe jos, zoaia se scurge dintr-o teava si nu se inchide usa. Dar in cabina 2 cineva a avut o diaree exploziva, chiar daca se inchide usa. Si in cabina 3 a fost o alta femeie care nu stie de unde se trage apa si careia i-a venit menstruatia inainte de vreme si n-a stiut sa gestioneze situatia in mod organizat.

Alegi cabina 1, ce sa faci. E ud pe jos, asta e. Te rogi sa nu aluneci pe vreo ceva… ca „ceva”, God knows, poate fi orice. Daca ai pantaloni, ii sufleci. Ca sa inteleaga barbatii, care poate nu stiu, femeile nu se asaza sau nu ar trebui sa se aseze pe closetele publice. Ca o mai vezi pe una cu vaginite si gonorei ca vine la camera de garda ca nu poate sa poarte nici chiloti, ca s-a asezat pe o buda dintr-asta. Si, ca o alta parateza, ca fac multe, am observat si ca femeile au un tranzit intestinal accelerat si sunt destul de dezinhibate. Dar ca sa nu mai tin lectii de igiena si educatie, transmit doar un mesaj: Fai, daca te trece cacarea, ia un taxi, un elicopter, un furazolidon, un ceva si fugi acasa. Nu fa caca din picioare si nici prin cap sa nu-ti treaca sa tapetezi marginea de la closet cu fasii de hartie igienica sau ce gasesti la indemana. Nespalato!

Revenind. Femeile nu-s construite sa faca pipi din picioare, dar se straduiesc. Mai sunt si cele care au fost crescute de lupi si care se catara cu picioarele pe closet sau isi pun un picior pe perete precum cainii sau mai stiu eu ce alte idei inimaginabile. Nu fai, te straduiesti sa stai pe vine, fara sa te atingi de nimic si fara sa faci pipi pe tine. Asta e viata. Decat sa fii animal si sa te contaminezi cu toate mizeriile, faci putin efort.

Acum e usor sa judec astfel de comportamente, ca sunt inalta. Dar alea mici si cu picioare scurte nu stiu cum se descurca. Daca as fi mica de inaltime, sonda urinara ar fi singura solutie viabila in astfel de situatii.

Si pentru ca avem niste comportamente care ar uimi-o si pe Cheetah si pentru ca proprietarii de restaurante si alte d’astea nu considera ca merita investit in hartie igienica, sapun si femei de serviciu, iti pun un afis pe perete in care te roaga sa nu arunci hartie in closet, sa tragi apa, sa te speli pe maini, sa nu te urci cu picioarele pe closet, sa nu te bati cu alti copii, sa nu furi bomboanele copiilor si sa nu ucizi.

Nu mi-e clar de ce se infunda wc-ul de la hartie igienica daca nu folosesti un sul odata, dar fie. Macar pun cos de gunoi. Nu si hartie, dar e ok. Iti iei oricum un pachet de servetele cu tine, ca nu se stie niciodata. Mai sunt si femei care nu considera ca e obligatoriu sa folosesti orice forma hartie, ca oricum au chiloti. Nespalatelor!

Problema e alta. Cosul destinat deseurilor contaminate este situat postero-lateral de closet. Asa ca femeia aranjata si parfumata, cu chilotii-n vine, cu genunchii indoiti, atenta sa nu se atinga de nimic si nici hainele sa nu ajunga pe jos, pe pereti sau Doamne fereste pe unde, se sterge si, cu hartia in mana, ar trebui sa se preocupe de aruncarea ei in cos, cosul situat in spate. Acum ce ar trebui sa facem? Sa ne rotim pe-un calcai, cu toate alea-n vine si sa aruncam hartia la cos? Fizic vorbind, e destul de greu, mai ales daca esti intr-o cabina ingusta. O arunci peste umar? O apuci cu buzele de o bucata nefolosita, iti tragi izmenele si apoi o arunci? Cine a gandit acest sistem? Cum imi pui cosul in spatele wc-ului si ai pretentia sa-l si folosesc?!

Iar cand faci pipi, legile fizicii iti spun ca daca intra ceva cu viteza intr-o balta (in cazul nostru, apa din closet), incep sa sara cel putin picaturi. In afara de faptul ca se mai si aude si parca nu vrei sa-ti masoare diureza o necunoscuta aflata dincolo de usa. Asa ca te chircesti si incerci sa nimeresti oarecum tangential, astfel incat sa nu te improsti cu zoaie dezgustatoare si nici sa nu iti depisteze nimeni presiunea vezicala. Sa vezi problema cand se mai invarte si o musca pe acolo…

Acest lucru este imposibil in locuri precum Pizza Hut, de exemplu, unde toaleta contine ditamai lacul, ca te intrebi daca nu cumva e infundata, si apa nu se trage, ci e supta si inlocuita cu alta, iar ei cred ca e o idee mai buna decat closetul conventional.

Dupa ce ai pus mana pe clante si ai intrat in mizeria de baie, vrei sa te speli pe maini. In afara de apa, ai prefera sa fie si sapun. Daca ai noroc, gasesti o alta zoaie de domestos indoit cu apa, sper ca nu din closet. Pana la acest pas sper ca nu ai uitat sa tragi apa. Caci am vazut, femeile au foarte multe probleme pe cap si uita acest lucru minor care, de altfel, ar trebui sa fie reflex dupa varsta la care iti vine prima menstruatie.

Si dupa ce te-ai spalat pe maini mai mult sau mai putin, vrei sa te stergi/usuci. Hartia costa si copacii cresc greu, asa ca am inventat uscatorul de maini. Un rezervor mai mare de microbi nu e nici closetul in sine. Ai impresia ca daca sufla aer e si igienic, ca nu-l atingi. Total eronat. Search pe Google, ca s-au facut studii despre cat de uimitoare e cantitatea de microbi din astfel de aparate. Si microbul, daca da cu capul de mana ta, aruncat de jetul de aer, nu moare, ci face copii.

Iesi de acolo transpirata, epuizata fizic si psihic de experienta, cu genunchii tremuranzi, ca nu e usor sa stai incordata, cu parul ciufulit de la atatea rasuceli si aplecari, cu respiratia taiata, cu colturile gurii cazute si tot ce mai poti spera este sa nu cumva sa ti se fi lipit o bucata de hartie igienica de toc si sa nu o fi observat.

Si dupa toata aceasta experienta, in timpul careia iubitul tau te-a asteptat la masa si se tot intreba ce fac atata femeile in baie, revii si incerci sa pari inca demna. Crede ca esti perfecta. Esti atat de aranjata incat isi imagineaza ca astfel de femei nu fac nici pipi in general, daramite altele. Pipi e murdar. Tu esti frumoasa si mirosi bine si parul iti straluceste. Si te ia de mana, cu tot cu microbi, si iti spune ca te iubeste si esti minunata. Tu oftezi… sau, mai rau, ii zici „multumesc”. E total nepotrivit sa ti se raspunda cu un „multumesc” la un „te iubesc” si se va simti jignit, normal. Iar tu, de fapt, nu mai esti aceeasi femeie care a stat 2 ore in fata oglinzii si s-a aranjat de dimineata pana seara pentru o ora in oras. Stii ca daca ar fi fost si el acolo, daca ar sti ce esti nevoita sa faci pentru a-ti satisface nevoile fiziologice, si-ar da seama ca nu esti ceea ce crede el si poate acel „te iubesc” nici nu si-ar mai avea rostul. Daca ai sti cate trebuie sa faca o femeie pentru a supravietui unei seri in oras…

Toaletele publice iti distrug viata personala, imaginea de sine, anuleaza delicatetea si eleganta, studiile si IQ-ul, parfumul de 400 ron si pantofii pe care ai dat 3 salarii.

Asa ca, draga, nu-mi spune tu mie ce zi obositoare ai avut si cat ai avut de lucru si cate drumuriai batut, ca eu tocmai a trebuit sa fac pipi, da?!

Avand in vedere ultimele evenimente din viata mea mirifica, na, dragii mei, ca am zis sa stop by sa va scriu de bine.

Ma gandeam la New Year’s Resolution si cum imi parea mie rau pana nu demult ca nu mi-am facut si eu o lista cu liniute si chestiuni, sublinieturi si mari planuri de viitor. Vax, ca sa zic asa, ca bine ca n-am facut-o. Dar acum, ca sunt nevoita sa-mi fac ceva planuri, va trebui sa-mi fac ceva February’s Resolution.

In linii mari, ca in linii mici nu va pot povesti, ca, din pacate, nu mai am aceeasi libertate de exprimare pe acest blog, de cand a cam inceput lumea cunoscuta sa ma citeasca. La naiba! Asa, am inceput propozitia si n-am mai terminat-o… dupa cum ziceam, in linii mari, anul 2009 s-a sfarsit cu surle si trambite, am avut niste sarbatori dubioase, absurde si de care sper sa nu mai am parte in maniere asemanatoare. In viata personala s-a intamplat ceva nasol, apoi era sa se intample ceva si mai nasol, dar apoi era sa se intample ceva foarte bine si nu s-a intamplat, logic, ca doar am gena „belelei” si lucrurile bune si banii ma cam ocolesc de cand ma stiu.

Bun… si dupa ce s-a intamplat ceva oribil si apoi ceva bunicel, apoi iar ceva oribil si tot asa, pana prin… mhm… saptamana trecuta, saptamana adineauri mentionata a decurs bine. A fost ziua mea de nastere, pe care, evident, multi au uitat-o. Dar nu-i nimic, Peculiarul a facut-o frumoasa… el a tinut-o minte ca scrie pe facebook, evident. Dar atat zic, caci nu aici scriu despre lucrurile frumoase… oricum sunt cam rare in ultima vreme. Si uite asa, una din bunele mele prietene, care s-a suparat pe mine ca nu gasesc timp sa ies la o cafea, a uitat sa ma sune de ziua mea. M-a cam dezamagit situatia, dar am zis ca se mai intampla, asta e… pentru ca apoi sa fiu intrebata „ah, a fost ziua ta? nu am retinut data.” – ceea ce a fost mai penal decat daca ar fi uitat, evident. Si cum mai penal de atat ai crede ca nu se poate, ei bine, „ah, a fost ziua ta? nu am retinut data.” a fost urmata de „si la o cafea cand iesim?”

Si pentru ca traiesc intr-o lume a absurdului si nu am apucat sa cinstesc lumea cu ocazia magnifica a faptului ca am mai imbatranit un an degeaba, am amanat acest moment de sarbatoare. De ce? Pai sa vedem… era o zi friguroasa de februarie, cand mi-am dat seama ca mi-au exprirat toate abonamentele… asa ca da fuga la bancomat sa scoti bani, sa-ti iei abonament, doar ca sa descoperi ca a expirat cardul, asa ca n-ai bani. Nu-i nimic, scoti de la casierie, cu buletinul. Needless to say ca dupa 10 ani si buletinul expira.

Asa ca m-am trezit fara abonamente, fara bani si fara identitate intr-o singura zi. Domnul de la politie a vrut sa-mi faca o nefacuta si sa nu ma pozeze, ca se pare ca nu seman cu Peculiara grasa si blonda de acum 10 ani. Ceea ce mi-a amintit de experienta cu aeroportul, cand am dat buletinul si mi s-a cerut pasaportul. Nu aveam pasaportul. Asa ca am dat permisul de conducere. A durat destul pana sa ma lase sa trec. Ca sa sumarizez putin: in buletin am iesit blonda, cu falci si cu ochi albastri, iar in poza din permis aveam permanent (mare greseala), eram mai slaba si cu ochii negri. Pentru ca in realitate sa fiu roscata si cu ochii verzi.

Astazi, 26 februarie 2010, sunt in continuare fara card, ca nu am buletin si banca nu s-a deranjat sa-mi elibereze cardul mai devreme; fara identitate, ca politia se misca greu si oricum fara bani, ca azi dimineata am ramas si fara job. Hahaha! Isn’t life funny?!

Iar acum incerc sa ma gandesc cum o sa traiesc. In acte nu exist inca si nu se stie cand voi exista, ca cica nu m-am dus la evidenta populatiei la care trebuia sa ma duc. Card nu am, ceea ce nu mai e o problema de vreme ce nu mai am nici loc de munca. Hahaha. Tigari nu mai am si va trebui sa ma las, ceea ce, yey, iar e bine in vremuri stresante. Partea buna este ca voi semana cu fata din poza din permis, ca nu voi mai avea bani nici sa ma vopsesc.

Va trebui sa renunt la luxuri precum… mhm… mancare, apa si alte d’astea. Sunt un fel de boschetara mai scolita. Dar yey, acusica sunt medic, ceea ce ma bucura enorm, ca voi putea sa-mi iau o ciunga cu cele 10 milioane pe luna.

Normal ca n-am nici o economie sau vreo perspectiva de viitor, asa ca ma gandeam cum sa supravietuiesc. Si primul lucru care mi-a venit in minte a fost o intrebare: Stiti piuitorile alea care se pun pe haine si declanseaza alarma cand iesi cu ele din magazin aka atunci cand le furi? Am auzit ca daca le invelesti in folie de aluminiu, nu mai piuie la iesire. E adevarat? Ca am vazut o bluza misto la Zara si nu e ca si cum altfel mi-o permit.

Vorba unei prietene, bine ca vine primavara si nu mai platesc si caldura.

Ah, da, si in mai plec la Paris cu Peculiarul. Bine ca ne-am facut planuri din timp si avem biletele cumparate, ca am auzit ca cersetorii romani castiga bine acolo.

In plus, catelul meu drag si cardiac s-a gasit sa faca edem pulmonar, ca sa mai dau o gramada de bani si pe medicamentele lui. Dar partea buna e ca as putea sa merg cu el prin metrou, sa cantam si el sa tuseasca dramatic, poate scoatem un ban. Ca bonus, ii curg si ochii, ceea ce dramatizeaza si mai mult aspectul.

Ceea ce e bine, pentru ca cica intotdeauna e si o parte plina a paharului, este ca Urania a zis azi ca cica urmeaza sa am o perioada fantastic de buna. Iar asta imi da sperante… ca asa zice de anul trecut incoace. Pe principiul „vei avea o perioada senzationala, dar nu stim cand”.

Asadar, mai am 50 de ron in portofel si demnitatea inca intacta pana peste jumatate de ora cand ma duc sa ma imbat (in masura in care te poti imbata cu 50 de ron), cand nu voi mai avea nici cei 50 de ron si nici demnitate.

V-am pupat, iar daca nu stiti incotro sa redirectionati cei 2% din impozit, contactati-ma cu incredere!

A voastra falita si inexistenta, Peculiara

Ah, da, si Pam Pam!

Pagina următoare »