Va explic eu de ce, ca tot e acum plin de scandaluri, si pe buna dreptate. I-as scuipa pe majoritatea fix intre ochi.
99.9% dintre doctori sunt mizerabili si ar merita impuscati. Nu neg asta si o voi afirma pana la capat. Si, pe zi ce trece, imi vine sa renunt la medicina. Va spun sincer ca nu merita.
Am luptat mult sa intru la aceasta facultate, pentru ca pe vremea mea nu se intra chiar oricum, se dadea examen serios si nu te sunau acasa sa te roage sa te inscrii. Azi, tot idiotul face medicina. Am ales medicina din pasiune. Si o pasiune atat de inaltatoare si am simtit clar ca asta e pentru mine. E nevoie si de o chemare. Nu divina, ci vocationala.
Cu siguranta nu am ales medicina pentru bani. Chiar daca cele 8 milioane pe luna ma flateaza enorm. Insa pasiunea si satisfactia intreceau orice. Nici prin cap nu mi-a trecut vreodata ca ceva se va schimba. Si iata cat m-am inselat.
De-a lungul anilor, se petrece o schimbare uluitoare. Cel putin in mine si in multi colegi din jurul meu. Zambetul ni se sterge treptat de pe fata. Obstacolele nenumarate si din ce in ce mai urate tot apar. Se strang la un loc si le ingropi. Ca iubesti medicina. Asta vrei sa faci. Inghiti in sec si mergi mai departe. Vor veni si zile mai bune (oare?).
Nu incercarile profesionale sunt obstacolele, nu cantitatea enorma de informatie pe care trebuie sa ti-o insusesti, ci oamenii. Oamenii, dar nu pacientii.
Multi dintre voi sunt scarbiti de incompetenta (reala) a medicilor si de halul in care majoritatea isi trateaza pacientii. Ei bine, sunt absolut convinsa ca mare parte din acest comportament se datoreaza facultatii de medicina de la noi, cel putin celei din Bucuresti.
La inceput, esti primit in facultate cu bratele deschise, pentru ca mai tarziu, in fiecare zi, sa ti se dea in cap si sa ti se puna bete in roate la fiecare pas. In medicina exista un foarte mare orgoliu. Nimeni nu e ca mine, eu sunt cel mai bun, voi, nimicurilor, nu o sa ajungeti niciodata ca mine. Si ma voi asigura de asta. Si se asigura. Majoritatea cursurilor sunt infecte spre mizerabile, pline de informatii eronate, predate de cei mai mari imbecili de pe planeta. In anii preclinici, esti frecat si torturat psihic in fiecare zi, ca si cum ai fi un muncitor pe plantatie si nu poti munci decat cu biciul pe spinare. Se tipa, se injura, se saboteaza note, examene, informatii. Toti au grija sa-ti omoare umanitatea si pasiunea pentru aceasta meserie care odata a fost nobila.
In anii clinici te gandesti ca lucrurile se schimba. Deja nu mai esti incepator. Ai, teoretic, o baza solida. Nu mai ai legatura cu facultatea in sine, ci cu spitalele. Si ai stagii pe specialitati. Ei bine, aici este o intreaga mizerie, din ce in ce mai crescanda. Profesorii sunt prea ocupati si prea importanti ca sa se uite la tine. Asistentii universitari nu s-au angajat la UMF ca sa predea, ca sa invete ceva, ci pentru ca au vreo 11 milioane in plus, in timpul programului normal de lucru.
La inceputul fiecarui stagiu te gandesti ca poate, te rog Doamne, macar de data asta sa fie oameni capabili, faini, de la care ai ce invata. Dar nu. Toti sunt frustrati, probabil din aceleasi motive pentru care si studentii vor deveni la fel. Toti au probleme, n-au bani, n-au viata, ca si-au dedicat-o medicinei si medicina i-a parasit pentru altul. Caci, vezi tu, medicina nu e o meserie, ci un stil de viata. Nu inveti 6 ani in facultate si nici inca 3-5-7 in rezidentiat, ci toata viata.
Nu iti permiti, in mod normal, etic, si cu coloana vertebrala, sa faci nici cea mai mica greseala. Dar astazi nu mai exista oameni cu coloana vertebrala. Toti platesc tot. Totul se cumpara, pana si in medicina. Asistentii universitari se cumpara cu un salariu in plus. Rezidentiatul se cumpara. Posturile in spitale se cumpara. Examenele se cumpara. Iar daca refuzi sa te conformezi, ai multe de indurat. Ai putea spune ca nu, ca daca inveti pana te omori, e imposibil sa nu reusesti. Dar iata ca si daca inveti pana te omori, tot ai mari sanse sa nu reusesti. Pentru ca nu te pretezi la spagi. Pentru ca vine o jigodie de om cu bani care iti ia locul. Pentru ca nimeni nu te baga in seama. Pentru ca ajungi sa fii un ratat.
Ca vezi tu, astazi da bine la CV daca ai facut medicina. Nu conteaza ca habar n-ai cum sa tratezi o raceala. Nu conteaza ca nu stii ce e ala un infarct. Si asa mai departe. Pentru ca ti se permite.
Iar cei care au acea pasiune, acea vocatie, acea dorinta si acel devotament au de suferit cel mai mult. Pentru ca e inadmisibil sa dai bani. Pentru ca e inadmisibil sa stergi pe jos cu profesorul tau, cel care ar trebui sa-ti fie model, dar, la dracu, nu e.
Este inadmisibil la, la sfarsitul facultatii, medicii rezidenti, asistentii universitari si profesorii sa te trateze ca pe un jeg. Ca pe mizeria de om care parca le-ar lua lor painea de la gura.
Nu imi imaginez cum s-a putut ajunge in asemenea hal. Cum pot, eu si colegele mele, sa venim la spital cu dorinta de a invata, de a face ceva semnificativ, iar profesorul sa ne faca curve. Ca asa i se pare lui. Sa ne intrebe la ce ora se deschid barurile. Sa nu ne ofere nici o informartie medicala. Sa ne tarasca prin noroi. Sa ne pice la examene pentru ca asa are el chef, ca nevasta-sa si-o trage cu altu, ca plodu’ i s-a imbolnavit, ca ma-sa e o vaca etc.
Si poate va ganditi ca nu stim noi meserie si ii enervam. Ei bine, nici acesta nu este raspunsul. Din prima clipa in care am calcat in spitalul in care trebuie sa fiu acum, am fost privita ca pe o impostoare, ca pe un jeg. Si nu eu personal, ci eu si toti colegii mei. Nimeni nu stie daca suntem sau nu in stare de ceva si pe nimeni nu intereseaza. Suntem curve ca venim la ora 9, cand incepe stagiul, si nu la 7, cand e el obligat sa vina. Ca stam diminetile pe centura.
Este posibil ca aceste lucruri sa se petreaca timp de 6 ani? De asta am ales sa fac medicina? Sa fiu calcata in picioare in fiecare zi. Iar cei care nu o fac sunt cantitate neglijabila.
Si stai si inghiti ca n-ai ce face. Sa renunti? Zici ca nu merita. Sa ii reclami? N-ai unde, nu te asculta nimeni. Toti sunt la fel. Sictiriti, frustrati, suparati pe viata si isi varsa nervii pe noi, cei care ii vor trata peste putina vreme.
Lucruirile sunt mult mai complicate si mai alambicate decat le prezint eu aici. Exista mult prea multe dedesubturi si misculatii in realitate. Iar sila creste pe zi ce trece.
Si mai sunt si cei ca mine, rari, e drept, care au o gura mare si o dorinta de a indrepta totul. Asa ca prin anul 3 sau 4 de facultate, nu mai stiu exact, cand faceam stagiul de chirurgie, dupa 2 saptamani m-am enervat cumplit cand veneam dimineata pana la capatul pamantului ca sa ajung doctor. Si imi salutam asistentul pe coridor, se uita la mine si in secunda numarul 2 o lua la fuga pe scari, la propriu. Pentru ca vedeti voi, daca statea, trebuia sa ne invete ceva. Si nu numai ca nu are ce sa ne invete pentru ca este un incompetent, dar, in plus, mai trebuie sa si-o si traga cu rezidenta intr-un dulap intunecos. Si am zis fie ce-o fi. Nu pentru asta fac medicina. Nu se poate asa ceva. Si am batut la usa rectorului UMF si i-am zis ca are o mare problema. Care este si a mea, de altfel. Nu ma asteptam sa ma asculte ca, de , e rector, iar daca nici profii nu o pot face, ce pretentii sa am de la rectorul Universitatii.
Ei bine, mi-am varsat amarul si l-am reclamat pe acel asistent binevoitor. Domnul profesor Popa, rector si in ziua de azi, s-a aratat intrigat, dezamagit si uimit de spusele mele. Ba mai mult, mi-a promis ca aceste lucruri se vor schimba. Este si va fi mereu un om extraordinar, iar eu am fost complet miscata de faptul ca a ascultat si a dorit sa rezolve. Problema este ca nimeni nu poate rezolva nimic.
A facut un scandal monstru in spital, i-a avertizat pe toti asistentii universitari. Si ghici ce s-a schimbat. S-a schimbat faptul ca a fost si mai rau, evident. Individul de fugea pe scari si avea datoria sa ne invete ceva s-a razbunat pe noi, pentru ca, evident, cineva l-a parat. Desi rectorul a fost bine inspirat sa nu dea nume, tot acelasi balci a iesit. Mai ca nu ne-a picat la examen. Si cred ca a facut-o doar din dorinta de a nu ne mai vedea vreodata.
Asadar, am incercat sa schimb ceva, dar nu am puterea sa o fac.
In primul an de facultate, eram atat de mandra ca sunt studenta la medicina, ca radiam toata. Ma intreba cineva ce facultate fac, ziceam medicina si eram izbita de admiratie. Wow, ce tare, super. Ma umflam toata in pene.
Astazi, daca vrea cineva sa stie ce facultate termin si daca mai aud afstel de reactii, vomit instantaneu. „Medicina”, cu jumatate de gura si cu respiratia taiata, cu ochii-n pamant, oftand si blestemand. „Wow, ce tare!”. „Ma rog…”.
Astazi, ani mai tarziu, 5 februarie 2009, am reusit, pentru prima oara in viata mea profesionala, sa pic un examen fara sa-l sustin vreodata. Uimitor, dar adevarat. Viata chiar bate filmul. Ma simt ca intr-o piesa de teatru absurd. Tot astept sa se termine si nu se intampla.
Va intrebati cum? Simplu. E nevoie de cateva ingrediente: o asistenta universitara frustrata ca n-a ajuns mai sus, obosita si tracasata, nesimtita si obraznica, care se gandeste sa stearga cu noi pe jos, iar, si sa nu ne treaca examenul. Pentru ca nu vrea ea, nu pentru ca nu stim noi. Si se mai gandeste ca nici nu are chef sa ne lase sa-l dam, ca poate stim si atunci nu ne-a mai demonstrat nimic. Si mai e nevoie de o sefa de serie, cea care stabileste examenele cu profesorii, de asemenea nefu…nctionala, cu rea intentie, mincinoasa si nepasatoare. Dar asta e cu +/-.
Am ajuns la finalul unor ani grei, incercand sa imi raspund singura la o singura intrebare. De ce am facut medicina? Pentru asta? Parca nu. Cum era la inceput, nu-mi mai amintesc. Emotia si pasiunea din prima zi nu mai sunt la fel. Mahnirea e totusi din ce in ce mai mare.
Si mai departe? Mai departe inveti, ca n-ai ce face. Si cineva plateste locul tau, iar tu il pierzi. Si apoi? Apoi ajungi tu undeva, termini rezidentiatul, unde nu inveti nimic, pentru ca rezidentii nu-s buni decat sa scrie foi de observatie, ca asa se invata medicina adevarata. Si apoi? Apoi trebuie sa iti gasesti singur post, ca nu ti-l asigura nimeni. Daca ai noroc, gasesti, cel mai probabil in alt oras, in care nu ti-ai fi dorit sa ajungi. Sau, poate fi simplu si corupt, daca esti construit in asa fel si daca ai bani incat sa dai 30.000 de euro pentru un post.
Si, intr-o zi in care ai atatea intrebari si nici un raspuns, iei un taxi. Si, intamplator, afli ca taximetristul a terminat medicina, a facut ginecologia… doar ca acum nu are post si conduce un taxi. Nu, nu este o inchipuire. Acest taximetrist chiar exista.
Cu toate astea, eu voi lupta mereu, pana la capat. Si voi scapa din tot acest cerc vicios. Cumva cumva si pana la urma, tot voi scapa. Pentru ca asa vreau eu. Si pentru ca atunci cand vreau ceva, pot. Insa nu voi mai fi niciodata fata din anul intai de facultate, cu dorinte si sperante, cu pasiune de nestavilit si elan uimitor. E imposibil sa separi complet medicina in sine de halul in care se practica.
Dar eu o iubesc in continuare, ea nu are nici o vina. Si cred cu tarie ca poate fi si altfel. Nu la noi, cel putin nu in urmatorii 100 de ani. Si totusi, oricat ai iubi-o si oricat te-ai stradui, e imposibil sa nu vii acasa intr-o zi si sa nu plangi. Sa nu plangi cu lacrimi de crocodil si cu moralul la pamant. Incerci sa te ridici. Uneori merge, alteori nu.
Si in final, cei mai multi ajung sa-si priveasca pacientii cu sila. Te doare ceva? Si ce daca? Treaba ta. Unii mai si omoara oameni, din nepasare, din lipsa cronica si permanenta de inteligenta si respect fata de viata si fata de oameni.
Eu inca mai pot zambi in fata pacientilor. Le vorbesc cu dumneavoastra, nu cu cucoana si tanti, precum se practica la noi. Sunt intelegatoare si ii ascult. Necesita mult efort dupa toate cele traite, dar stiu ca pacientii nu sunt cei vinovati, la fel cum nici eu nu sunt vinovata ca profesorul a avut o zi proasta si o casnicie ratata. Unii uita ca acel pacient pe care il trateaza acum va fi, peste ceva vreme, chiar mama sa sau tatal sau cineva drag. Si mai uita ca fiecare pacient este in sine un om, o mama, un tata, un copil si ca cineva si-ar da ani din viata ca sa-l vada sanatos. Si e trist, atat de trist.
Trebuie, TREBUIE sa fiu lucida, trebuie sa separ mai bine lucrurile. Dar nu mai sunt eu. Nu mai e la fel. Dar trebuie. Si vreau. Sper sa am mereu puterea sa o fac. Pentru ca, odata ce-ti pierzi umanitatea, esti tu insuti pierdut definitiv. Tu si toti cei din jurul tau. Latura umana a medicinei este pe cale de disparitie.
Nu merita sa te distrugi cu facultatea asta. Nu poti sa o faci bine fara sa pui suflet, iar daca pui suflet, iti este zdrobit la fiecare pas. Ce alegi?
Eu oare as mai alege acelasi lucru, daca as putea da timpul inapoi? Probabil ca da. Nu raspunsul este problema, ci hotararea cu care il dau. Nu regret, dar… As alege la fel, dar… Nu mai e acelasi DA ca la inceput, acel DA care parea sa nu poate fi distrus vreodata de nimeni si de nimic.
In fiecare zi pierd parti din mine. Sper doar sa nu le pierd pe toate. Nu asta am ales atunci cand am ales.
Pam Pam… (cu jumatate de gura)
P.S.: N-am scris in viata mea un post mai lung. Cine ajunge pana la capat primeste o bomboana.
Edit: Si cand ma gandesc ca ziua de azi incepuse bine… iar a facut caca pe mine o vrabie prost crescuta.
NOTA: Procentele sunt exagerate in scopul de a sublinia lucrurile. Nu sunt reale, cum ar putea crede orice… om. Nu am facut nici o statistica. Nu e nimic oficial. Nu acuz pe cineva anume. Este un post de principiu, scris intr-un moment de maxima nervozitate si iritabilitate. Acest post nu mai suporta comentarii. De altfel, nici eu.
Life is dandy... 
februarie 5, 2009 at 6:17 pm
In primul rand, merit bomboana. As spune ca merit chiar doua fiind primul care are o reactie.
Ce-ai scris tu e un strigat desnadajduit de durere. Inca mai crezi ca se poate face ceva, altfel ai fi renuntat sa scrii toate aceste lucruri. Furia ta pe sistemul de invatamant, pe imoralitatea oamenilor este profund indreptatita. Cu toate astea, cuvintele tale nu vor ajunge la urechile celor care trebuie sa le auda. Celor care au puterea sa schimbe ceva. Domnul Popa nu poate controla comportamentul subordonatilor lui in fiecare secunda. Si din nefericire nici sa schimbe sistemul nu poate de unul singur. Cei multi sunt prosti, dupa cum iti spuneam mai devreme. Trebuie un lider pe care nu-l avem. Ca unul care am trecut prin spitale ca pacient aproape 10% din viata mea, stiu exact despre ce vorbesti. Lucrurile pe care le spui nu se intampla de ieri, de azi. Se intampla de zeci de ani. Si nici nu se vor schimba asa de repede.
Iti propun sa te ajut in demersul tau imposibil de a schimba ceva. Pot sa facilitez transmiterea mesajului tau ilustrului ministru al sanatatii. Care sincer sa fiu nu va avea timp sa-l citeasca pe tot si nici timp sa schimbe ceva. Dar nu-i asa, speranta moare ultima.
Si acum te rog sa-mi mai dai inca o bomboana pentru cel mai lung comentariu scris vreodata de mine…
februarie 5, 2009 at 6:32 pm
…si lista poate continua… 😦
hai sa ne incapatanam: sa le aratam ca noi putem sa ramanem umani, putem sa lasam problemele personale la poarta spitalului, putem sa nu luam spaga, putem sa tratam fara sa omoram.
nu am ajuns pana in acest punct datorita norocului ci prin munca si sacrificiu!
capu` sus!
P.S de unde imi ridic bomboana?
februarie 5, 2009 at 7:19 pm
După ce am citit acest post, mă simt cu atât mai justificat că mă tratez singur, ca Rambo.
februarie 5, 2009 at 8:15 pm
Ma inclin.
Bafta multa in continuare. 😉
februarie 5, 2009 at 8:46 pm
Cred ca am mai zis(pe aici) : uneori regret ca n-am ales profesia pe care o voiau parintii, adica medic.
Insa, citindu-ti postarea mi-am impus ca regretele mele sa fie foarte, foarte, foarte rare sau chiar sa dispara!
P.S. Bomboana e cu…menta?:)
februarie 5, 2009 at 9:36 pm
!!!!!!!!!!!!!! E C C E H O M O !!!!!!!!!!!
februarie 5, 2009 at 9:44 pm
Bomboaneeee!
On topic: Sa fii tare sa termini tarasenia asta. Avem nevoie de oameni capabili in tara, asta daca vrei sa ramai. Majoritatea au plecat prin Germania… unde se face medicina.
februarie 5, 2009 at 10:07 pm
P.S. Vincentiu si Darwin necesita, daca-mi permiteti un diagnostic, reincadrarea in pasaricile mamelor lor…fiecare la fiecare, normal.Nu vreau sa ating vreo sensibilitate
motivand tratamentul lui Vincentiu, insa Darwin
a gresit penal: SOBOLANII SUPRAVIETUIESC!
februarie 5, 2009 at 10:18 pm
Pragmatic : unde se incaseaza bomboanele? 😛
februarie 5, 2009 at 10:26 pm
Peculiar sunt convinsa ca vei fi un medic minunat tocmai pentru ca ai aceste probleme.
In final, cum spune mama, totul va fi bine si la vara cald :))
februarie 5, 2009 at 10:33 pm
ce dragutsa esti ca iti inchipui ca numai in medicina e asa. Cu timpul, nu vei mai considera medicina atat de deosebita prin sistemul social din interiorul ei. Uite, de exemplu in jurnalism e cu totul altfel, sunt numai oameni bine pregatiti, angajati prin concurs si pe criterii de competitivitate, care scriu doar articole foarte bine documentate, de interes general si cu valoare intrinseca, etc.
februarie 5, 2009 at 10:38 pm
Tine-te tare, sunt sigura ca multi din jurul tau vor face la fel. Sper sa ajungem pe mana celor ca voi cand o fi sa fie…
Si asta cu ‘eu sunt cel mai tare’ in medicina (chiar daca veterinara ) e groaznica. Cel mai iubit dintre inaripati mi-ar mai fi tinut azi companie in prag de examen tampit daca ar fi fost diagnosticat corect de medicul tanar, la care m-am dus, din pacate, pentru a doua opinie.
februarie 6, 2009 at 4:32 am
…buuun… io vreau 8(opt/uopt) bomboane, ca citesc postu’ asta in loc sa citesc pentru examenu’ la uro!!!si…
una. ce spui tu este in mare parte adevarat dar io am incercat si varianta ca m-am dus in vestiar dupa un asistent (in timp ce el avea treaba cu o tanti) sa-l intreb ceva. Medicina nu se face cu ‘mura-n-gura’ si cine a ajuns undeva a ajuns prin munca iar daca munca inseamna zile nenumarate pierdute alergand dupa un idiot prin spital… then so be it. Chiar daca idiotul e idiot exista carti si faza cea mai misto… mai exista si alti doctori… asa k ma duc la ei
doua. umf e un bordel (mov – v. Timpuri noi) cu cea mai mare adunatura de curve dar…
trei. (dar cine numara?!) atat timp cat vezi ca se poate face medicina bine, ma refer la acel 1%, inseamna ca se poate face. Exemple sunt greu de gasit in ziua de azi dar asta nu inseamna ca nu exista. Bine :)) mentorii – prin definitie – sunt morti dar exista intotdeauna cineva de la care poti sa inveti ceva iar uneori cel mai mic lucru conteaza (vezi Ciomu si toata faza cu el, s-a intamplat de la un camp pus prost)
patru. cred ca numai prin faptul ca ai scris tot postu’ te-ai mai linistit… te-ai eliberat.. si daca gresesc, minti :))
cinci.faza cu spiritu’ omorat era valabila pana in anul II. Deja, de acolo inainte practicitatea ia locul idealului si nu cred ca mai ai timp de idealuri asa k ia-o mai usor si invata sa-ti faci treaba cat mai bine. Pentru TINE. prin asta intelegi ce vrei dar eu am cele mai bune ganduri
sase. vreau sa subliniez din nou ca UMF e adunatura de curve, evident cu exceptii :))
sapte. multumesc :)) atat vroiam sa spun
februarie 6, 2009 at 5:27 am
Articolul tău m-a mişcat. Se simte durerea adunată îndelung. E şi bine scris,cu simplitate şi sinceritate. O să-mi fac timp să-ţi mai răsfoiesc blogul. Până atunci, te rog,rezistă! Poate că voi avea şi eu nevoie de o inimă de medic!
februarie 6, 2009 at 5:43 am
Peculiar, exact la fel e si la Drept. Si eu am trait aceeasi drama ca si tine si o traiesc in continuare. Cand ma uit inapoi si-mi amintesc de entuziasmul si mandria anului I… a ramas doar o palida umbra…
„In fiecare zi pierd parti din mine. Sper doar sa nu le pierd pe toate. Nu asta am ales atunci cand am ales.” Ai vorbit si pentru mine…
februarie 6, 2009 at 8:08 am
@Crash: Treburile astea, din nefericire, nu tin doar de sistem, oricat mi-ar placea sa cred asta. Ar fi mai simplu de rezolvat daca ar fi asa. Tin de oameni, de natura umana, de buna crestere sau, mai precis, de lipsa ei. Tin de multi oameni goi pe dinauntru. Si n-ai cum sa-i umpli cu nimic.
@basty: „Point”-ul nu era sa te conving sa te tratezi singur. Dupa cum spune si dru, nu toti doctorii sunt asa. Stiu, problema e sa-i gasesti…
@parsiimpar: In primul rand, nu trebuie sa regreti nimic. Insa in al doilea rand, eu as regreta in locul tau. Medicina in sine nu ar trebui sa aiba nici o legatura cu toate cele de mai sus. Meseria in sine (cea bine si corect facuta) si stiinta sunt incomparabile. Satisfactia, la fel. E mai greu sa treci peste altele, cand pui foarte mult suflet.
@Adrian: Mersi, dar nu ma tai, stai linistit.:) De plecat insa, asta e alta poveste.
@Sabina: Multumesc si sper sa fie chiar asa. De fapt, voi avea grija sa fie asa. Cat despre vb mamei tale, e minunata si adevarata. O uitasem… mersi.
@me: Cine a zis ca-mi inchipui ca numai in medicina e asa? Vezi ca esti pe langa? Stiu exact si cum e in presa. Intamplarea face ca fac parte din ea. Diferenta majora este ca presa nu omoara pe nimeni.
@Roxa: Ma tin, ma tin. Imi pare rau pentru prietenul tau. Asemenea lucruri nu ar trebui sa se intample si sper ca va veni o vreme in care nu se vor mai intampla.
Din nefericire, mi-e groaza de generatiile care vin dupa mine… acolo o sa fie o si mai mare durere.
februarie 6, 2009 at 8:19 am
@dru:
1. Asa e, exista carti, dar stii prea bine ca nu e suficient sa stai doar cu nasul in carti. Asa e, exista si alti doctori si asistenti ok, dar prea putini. Pe de alta parte, nu ma plang ca n-ar exista, ci ca nu exista unde trebuie. Ca de unii te poti tine si poti invata ceva e una, insa nu asa ar trebui sa fie. Nu ar trebui sa alergam pe scari dupa ei, cand sunt platiti sa faca ceea ce nu fac. Am avut si asistenti extraordinari. Vreo 4-5 la numar in atatia ani. Si da, poti invata si din alta parte, dar tot in UMF esti si tot cu oamenii aia ai de-a face. Din pacate…
Chestiile de care vb tu sunt cele care nu ma lasa sa renunt vreodata. Alternative exista, dar nu asa ar trebui sa fie.
2. Da.:)
3. Si asta e adevarat si e bine ca exista, dar tot despre altceva e vorba.
4. 🙂 Da, m-am mai eliberat. Altfel ar fi iesit si mai rau si as fi ucis pe cineva, si nu un pacient, ci un asistent.
5. Ma bucur ca esti practic, e bine, dar umanitatea si spiritul nu tine de idealuri. Ceea ce se intampla este ca in timp ajungi sa te racesti, sa te detasezi. Asta e bine pe de-o parte si rau pe de alta. Nu trebuie sa plangi la capul tuturor, dar nici nu trebuie sa ajungi sa inchizi ochii in fata suferintei altora. E greu de gasit acest echilibru. Nu zic ca nu ai dreptate, dimpotriva. Doar ca tu vorbesti de o detasare totala fata de un sistem si de niste oameni de care esti legat zi de zi si carora trebuie sa te supui fara sa zici pas. Ma bucur pentru tine daca ai reusit. Si eu imi vad de treaba mea, dar tot ma mahnesc niste treburi.
6. Este, este. Foarte adevarat.
7. Cu placere. Te mai asteptam pe aici.
Unde faci urologia?
februarie 6, 2009 at 11:40 am
Si pe mine m-a impresionat postul tau. Daca te linisteste cu ceva (pariez ca nu, dar incerc totusi…) sa stii ca e cam la fel in toate profesiile.
Si eu cred ca 99.9% din medicii din Romania sunt niste jeguri oribile si iresponsabile. Dar tot aici in Romania am cunoscut vreo 2-3 medici absolut minunati. Nu numai foarte buni profesionisti, dar oameni in adevaratul sens al cuvantului. Poate ca unul dintre ei ai fost chiar tu 🙂
Poate nu ai puterea sa schimbi sistemul, dar poti face bine, poti salva vieti, poti aduce bucurie.
Ai grija de tine.
februarie 6, 2009 at 12:31 pm
tu primesti o bomboana pentru ca esti un om bun.
februarie 6, 2009 at 1:48 pm
Eu am ales de mult sa incerc sa ma duc in germania. am mai fost acolo si am vazut ca si cei mai rai oameni se poarta frumos cu tine chiar si daca din motive profesionale, chiar si daca e un respect rece, e o mare diferenta. apropo, eu dau la design grafic, nu la medicina, si tot stiu ca profesorii romaniei sunt foarte foarte …. frustrati si ca li se pare ca daca se iau de noi rezolva ceva… e tipic romanesc… nu tine de profesorii la medicina din bucuresti sau cei de la grafica din iasi… e un mod de a gandi tipic celor „mai de sus” decat tine.
februarie 6, 2009 at 1:58 pm
Din pacate in mai toate domeniile din Romania e la fel, insa din fericire in aceste domenii nu se lucreaza cu vieti omenesti…daca faci o gafa mai ai o sansa sa repari, insa in medicina nu ai voie sa gresesti…iar multi cred ca au nimerit din greseala acolo sau manati de interese materiale mai degraba…Intr-un fel sau altul selectia naturala isi spune cuvantul!
februarie 6, 2009 at 3:07 pm
Divina comedie…domnisoara acesta este purgatoriul..dupa aceea veti fi semizei..
Cit de mult am luptat cu o prietena doctor sa nu se mai creada meserias.. incercind sa o conving ca este deasupra oamenilor..dar si ea era obosita de sistem..si a cedat.. ii doresc sanatate.. cu mult timp in urma mi povestea ceva asemanator..
Domnisoara.. aveti vise..pastratile si ajutatii si pe altii sa si-le pastreze..
Sper sa aveti nooroc..va doresc mult noroc..!
Andrei
(eu nu voi putea fi decit pacient)
februarie 6, 2009 at 3:07 pm
sunt unii medici foarte cautati si unii medici de duzina. ideea e sa faci parte din prima categorie. si cu putin suflet si ceva motivatie nu cred ca e prea greu. iar astea pari sa le ai deja…asa ca va fi ok.
unde-s bomboanele?
februarie 6, 2009 at 3:19 pm
@me: Cine a zis ca-mi inchipui ca numai in medicina e asa? Vezi ca esti pe langa? Stiu exact si cum e in presa. Intamplarea face ca fac parte din ea. Diferenta majora este ca presa nu omoara pe nimeni.
===============================
Diferenta majora e ca nu mai sunt pacienti dupa vreo 10 ani, ci boabe de mazare la care tre sa le aplici niste proceduri/procedee sa fiarba calumea, dar ti-e asa un sictir de viata… mai bine f*ti asistentele si te relaxezi, ce rost ar avea sa te consumi nervos cu toate…
intamplarea face ca nu din intamplare am dat exemplul cu presa… mai ai niste posturi in
care iti injuri colegii de aiurea…
februarie 6, 2009 at 4:34 pm
1 la mana – vreau bomboana!
2 la mana, vorba aia „ce nu te omoara, te face mai puternic”. Sper din tot sufletul sa ajungi si mai puternica si sa poti schimba ceva, sper din tot sufletul ca la fiecare promotie sa existe cel putin 2 oameni ce doresc sa schimbe lumea si sa inceapa cu a lor.
februarie 6, 2009 at 5:00 pm
Auzi, mi-a venit o idee. De ce nu mergi tu cu petitia asta la Raed Arafat? Mie omul asta mi se pare extraordinar prin dedicarea de care a dat dovada de-a lungul timpului. El e omul potrivit pentru a schimba lucrurile.
Intre timp am vazut la tv scandalul generat de studentul ala de la Cantemir care urmeaza sa fie exmatriculat din cauza ca a scris pe blog de rau de profesorii lui. Iti dai seama ce ti se poate intampla si tie? 😀
februarie 6, 2009 at 6:01 pm
cinste tie !!!!!!!!!!!!!!!!!! si celor care fac totul din pasiune !!!!!!!!!
februarie 6, 2009 at 7:04 pm
Te cred ca vrei sa schimbi ceva in tot sistemul asta care emana nesimtire prin orice crapatura si geam, de la facultate, pana la cel mai mare spital.
Daca vrei sa faci cu adevarat ceva, mergi in strainatate(in Germania sunt acceptati ca rezidenti absolventii de medicina din ro), specializeaza-te acolo, vezi cum functioneaza un sistem pus la punct(si mai ales cum acel sistem este construit pentru a face fata jigodiilor), intoarce-te si matura cu ei pe jos.
Ca ciutan in Romania iti faci viata grea incecand sa razbati, riscand sa te plafonezi(stii mai bine ca mine ca sistemul nervos are niste limite si capoteaza la un punct, fie ca vrei fie ca nu). Oricum felicitari. Mult succes si gandeste-te la ce ti-am spus.
februarie 6, 2009 at 7:36 pm
Mey ce nunteleg eu e dece nu omoara oameni doctori?
februarie 6, 2009 at 8:20 pm
cred ca peste tot e la fel, doar ca in domeniul sanatatii treburile sunt cu mult mai serioase, pentru ca e vorba de vieti omenesti. toti neterminatii care trebuiau sa fie la strung acu si neterminatele care mai mult de niste muncitoare necalificate prin fabrici nu le ducea capul sa fie au umplut facultatile si au ocupat posturi cu care nu au nici in clin nici in maneca. aici e hiba, ai mare dreptate: sistemul de invatamant e la pamant, produce studenti pe banda rulanta, gloate intregi de semianalfabeti au licenta in ce vor ei, dupa care se invart de posturi si … se aranjeaza. in acest sistem activez si eu si realizez ca eram mai isteata cand am terminat facultatea si continui sa ma tampesc cu turme de studenti pe care, constat cu stupoare, ca nu am ce sa-i invat, ca oricum nu conteaza si nu ii intreaba nimeni, altele vor fi criteriile cand vor dori sa se angajeze. nici pomeneala de schimbat ceva, putregaiul e atat de intins, plaga e maligna. (sper ca m-am exprimat bine). si bla-bla, nu zic nimic nou. aa, pasiunea pentru ceea ce faci, ce mai piere, de parca nici n-am avut-o vreodata. chiar e trist.
februarie 6, 2009 at 10:02 pm
De curand am urmat un link si am nimerit pe blogul tau. Bla-bla. Putin interesant cum am ajuns pe aici.
In domeniul meu de interes, s.f.-ul, exista un domn doctor scriitor care a postat zilele astea pe blogul sau o scrisoare deschisa catre ministrul sanatatii. Nu stiu daca ai citit-o, dar daca nu… si ai putin timp la dispozitie (si vrei sa o citesti) uite linkul: http://sebastian-corn.tapirul.net/370/scrisoare-deschisa-ministrului-sanatatii-un-autodafe/
Despre blogul tau si ceea ce scrii tu in el, am citit cam tot. Am ras, am injurat, m-am intristat, dupa caz. Nu stiu ce sa iti zic mai departe si am o dispozitie proasta. De placut, fii sigura ca mi-a placut. Ai mai auzit din astea…
O seara placuta,
Iulian
februarie 6, 2009 at 10:03 pm
Mda, super tare, foarte incurajator… Si eu care ma gandeam sa frecventez pragurile unei facultati de psihologie/psihiatrie… Nu stiu sigur daca face parte din categoria MEDICINA, eu stiam ca da, doar ca acum imi aduc aminte ca si acolo intra toate jegurile, scursurile planetei, care nu au niciun habar cu ce se mananca super ego-ul, daramite altele…
Pecu, btw, la ce esti studenta? Ce sectie, ma refer… Daca ai zis mai devreme, mea culpa, imi cer scuze si iertare…
Totu va fi bine>:D< Vorba profului meu de fizica, daca acu pe pamant e naspa, pe urma Doamne Doamne are grija de noi toti astia cu inima buna:) Fii tare, esti pe cale de disparitie, da-mi mie motive sa iti calc pe urme ( chiar as fi vrut sa fac chirurgie , neurologie in special, pe langa psiho )…
februarie 6, 2009 at 10:05 pm
Eu personal as da o bomboana tuturor celor care o incurajeaza pe Pecu in lupta ei cu morile de vant, e o lupta pe care trebuie sa o castige definitiv, macar in mintea ei si a noastra… Intr-un final, cosmaru asta numit VIATA ROMANEASCA se va sfarsi si el… Dar mai avem pana atunci, din nefericire:)
februarie 6, 2009 at 10:06 pm
Si lui Pecu mic si frumos o cutie cu bomboane:D
februarie 6, 2009 at 11:35 pm
pentru ca sinteti niste animale
februarie 7, 2009 at 12:47 am
aaaahahaahahahahhhh! :((
mama! vreau acasa!
nu mai vreau la medicina! :((
februarie 7, 2009 at 12:55 am
Din pacate, multe din lucrurile adevarate pe care le spui si pe care le-ai trait sunt ANULATE din paragraful 2.
Oricat de groaznic este (si ESTE), nu poti discuta asa cum discuti ds 99,9% din doctori.
Reiese, cumva, ca tu esti tocmai acea 0,1% care nu „merita” sa fie impuscata.
A doua eroare este legata de cel pe care il apreciezi pentru ca „vrea sa faca”. Ai auzit ce a spus in plen, la ultimul consiliu universitar?
februarie 7, 2009 at 1:02 am
Trist.Foarte trist.
De fapt, cu atat mai trist cu cat e foarte adevarat 😐
http://zahdiva1.wordpress.com/
februarie 7, 2009 at 2:51 am
Bine ca am invatat sa ne spunem si de 100 de ori pe zi „te iubesc”.
februarie 7, 2009 at 4:19 am
Ca sa incep cu o parte semiamuzanta cred ca stiu cum e bomboana: una foarte amara…stiu sigur pt ca o gust si eu zi de zi de 6 ani incoace, cand ma aflu la capatul unui drum unde ma vad la fel de schimbat cum spui si tu. Ce este foarte trist este ca dupa acest drum urmeaza altul la fel de prafuit sau plin de noroaie in functie de vreme (a se citi dascali, profi, oameni). Era o vreme in care radeam singur de mine, parca eram un personaj din filme care a semnat un contract cu o eminenta neagra, dar nu a vazut scrisul foarte mic de la final unde spunea ca o sa iti pierzi sufletul bucatica cu bucatica…
Si ca sa inchei tot intr-o nota mai vesela, am avut examen tot pe 5 februarie, e posibil sa fim colegi de serie 🙂
februarie 7, 2009 at 5:58 am
Cu exceptia diferentelor legate de detaliile tehnice, citind postul parca am retrait cei cinci ani de Politehnica facuti de mine (ca mai mult n-am rezistat, dupa cinci ani am renuntat la ea.) Colegi, fosti olimpici internationali la mate si fizica, picati pe la examene de niste babalaci incompetenti si frustrati, examen picat pentru ca „am scris prea mic”… nu, mai bine nu ma pornesc. Dar citind si comentariile remarc ca pe la cam toate facultatile pare a fi asa. E trist, avem un sistem plin de puroi care devine din ce in ce mai bolnav pe zi ce trece, rad cand fac misto de ce „scoala” face generatia lu’ frate-meu de 17 ani, dar e foarte trist de fapt ce se intampla. Am dat de postul asta la intamplare, dar l-am citit cap coada si m-a impresionat, cam asa ar fi sunat si confesiunile mele de Politehnist (daca ma apucam sa le scriu, asa, le-am trait si mi-a fost de ajuns). Iti doresc din suflet sa nu-ti pierzi speranta si sa nu renunti si ce pot sa-ti garantez e ca desi nu vei schimba sistemul peste noapte, vei atinge si vei schimba cate un om, cate un om, in timp. Si in timp asta va conta. Mult noroc 🙂
februarie 7, 2009 at 10:04 am
Inca nu ai trecut examenul adevarat, de care nici un medic nu scapa pana la urma: sa treci peste drama personala pe care ti-o va produce eroarea profesionala care va duce la pierderea unui pacient, eroare pe care nimeni nu o va reclama, pentru ca…, Nici un practician, exceptie anatomo-patologi, s.a., nu poate evita in cursul unei cariere asa ceva. Am avut un coleg de facultate care si-a pus capat zilelor din acest motiv, restul, majoritatea dintre noi ramanem cu cosmaruri. Nici o pedeapsa din partea colegiului Medicilor sau a unei comisii de investigatii ministeriale nu se compara cu asta. Pregateste-te sufleteste! Iti doresc succes!
februarie 7, 2009 at 12:28 pm
Mi se pare ca ai ceva frustrari cumulate.
Cred ca ar treui sa nu te intinzi cu etichetarile asupra oamenilor pe care nu ii cunosti , asa e de bun simt.
Ca mie imi este rusine cand citesc pt. oamenii aceia fantastici care m-au invatat in facultatea de medicina cu draga inima.
Nu toti , evident , dar o mare majoritate.
Nu stiu cum este la tine la Bucuresti dar in TM am de comentat doar la cateva stagii la care nu au stat cu biciul pe noi si parca era totul prea lejer.
Am avut un singur profesor care jignea , si lasand la o parte personalitatea lui care era una cu probleme si comportamentul lui care era la fel , am visat materia aia si pot si acum daca ma trezesti noaptea sa-ti spun ce vrei din ea .
Cu toate ca nu ma atrage si ca nu voi practica asa ceva.
99,9% din doctori sunt mizerabili? POate dintre cei cunoscuti de tine , ca la cei pe care ii cunosc eu ar trebui sa le cumpar flori zilnic.
Mai multa moderatie , sunt doctori idioti care nu’si merita meseria , dar nu sunt 99.9%.
februarie 7, 2009 at 12:38 pm
cata dreptate, sa stii ca nu esti singura, nu ca asta te-ar ajuta cu ceva…oare, noi cei care vrem sa schimbam ceva, nu putem sa facem ceva impreuna si chiar sa realizam ceva?, pentru ca daca ne-am strange, crede-ma suntem destul de multi zic eu. Rabdare, putere, curaj si incredere in sine, totul pentru o schimbare in bine
februarie 7, 2009 at 1:03 pm
SCRISOARE DESCHISĂ MINISTRULUI SĂNĂTĂŢII – un autodafé
Published by sebastian-corn at 2:21 pm under Uncategorized
(pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe)
Domnule Ministru,
Sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani.
Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie ce a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră, într-o relaţie antagonică: pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica. Poate că n-aş fi ajuns să vă scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut recent o discuţie cu ruda unui pacient, care mi-a explicat cât de „prost” fusese tratamentul prescris de un coleg necunoscut. Din fericire pentru tagma noastră, pacientul fusese tratat corect şi, de altfel, avusese o evoluţie favorabilă, numai că prea lentă faţă de aşteptările rudei pacientului. Cu toate acestea, „diagnosticul” stabilit de ruda pacientului, fără multă vorbă, a fost următorul: acel medic necunoscut greşise tratamentul! Ţin să vă atrag atenţia, domnule ministru, că respectiva afirmaţie a fost făcută cu aerul că era de la sine înţeles că medicul trebuia să greşească, în ciuda faptului că-şi tratase corect pacientul care, la ora conversaţiei, se juca în parc, alergând cu fiică-mea de la un leagăn la altul, sănătos tun, într-o atmosferă extrem de geroasă.
Această discuţie nu este altceva decât chintesenţa a ceea ce înseamnă acum încrederea populaţiei faţă de medici. Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este, la rândul său, decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată – v-aţi pus, vreodată, problema, cum de a ajuns să fie acoperită cu atâta perfecţiune?
Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?
De fapt, domnule ministru, motivul fundamental pentru care vă scriu este că mi-aş dori tare mult să faceţi o inspecţie chiar în serviciul meu. Am să vă explic de ce.
Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia… În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru – singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu – toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi.
Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia…. Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească.
Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti?
Cu zece milioane de lei pe lună, domnule ministru! Primul dintre colegii care a capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci – era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Şi nu, nu avea decât o Solenza cumpărată la mâna a doua, domnule ministru…
Dar nu se plângea din atâta lucru.
Aşa că, am rămas doar 3 plus 2, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După o vreme, am aflat că postul temporar de pe care plecase colegul, acel post împărţit cu colega lui, nu avea şanse să se definitiveze vreodată. În consecinţă, şi colega cu pricina a plecat – n-o condamn: după trei ani de neplată, să ajungi din nou să lucrezi voluntar, rimează totuşi a blasfemie intrafamilială, dacă pricepeţi ce vreau să spun. Colega a plecat, unde credeţi, la Pristina, în Kossovo, domnule ministru. Aflu că acolo câştigă 6000 de euro pe lună şi că pune bazele unui serviciu chirurgical. Mă bucur pentru colegă şi mă bucur şi pentru specialitatea mea – măcar în Kossovo să fie pusă acolo unde-i e locul.
Aşa că, am rămas doar 3 plus 1, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După care, şi cel de-al treilea rezident a încheiat cei şase ani de pregătire, fără ca să aibă posibilitatea de a se angaja pe undeva, asta în contextul în care componenta toracică a accidentelor ridică nepermis de mult rata de mortalitate a politraumatismelor – întrebaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat, dacă aveţi nelămuriri în acest sens. Între timp, însă, şefii dumneavoastră ajunseseră la concluzia că şi în România era criză, motiv pentru care s-au hotărât să îngheţe schemele de personal şi din sănătate. În consecinţă, cel de-al treilea tânăr coleg a plecat în Marea Britanie, unde nu e într-atât de multă criză încât să nu angajeze un chirurg toracic la Bristol. Nu ştiu cât câştigă acest din urmă coleg – nu ştiu decât că, după numai două săptămâni de lucru, a reuşit să-şi închirieze un apartament de trei camere în centrul oraşului, deşi este singurul membru care lucrează din familia lui de trei inşi. Ca o paranteză, cel mai tânăr dintre medicii primari din serviciul nostru şi-a permis abia acum, după 8 ani de serviciu, să-şi închirieze un apartament de două camere în Bucureşti, deşi lucrează atât el, cât şi soţia lui.
Dar, nu v-am scris doar ca să subliniez interesul pe care alte ţări îl acordă medicilor specialişti, fie ei doar nişte amărâţi de emigranţi. Aş putea doar să fac nişte trimiteri la manualele de istorie a medicinei pentru a vedea că, din cele mai vechi timpuri şi în cele mai îndepărtate puncte de pe glob, medicii erau respectaţi şi bine plătiţi, fiind consideraţi, totuşi, o specie meritorie d.p.d.v. social, care trebuie remunerată corect. Ştiaţi că în Grecia antică, sau la Roma, medicii erau scutiţi de taxe? Fireşte, nu mi-ar da prin cap să solicit aşa ceva acum, în zilele noastre cele atât de monetizate – nu e decât un exemplu prin care îmi susţin punctul de vedere de mai sus, cum tot doar un exemplu este că şi în ţările Africii Negre (lumea a III-a, voyons…) un medic specialist este plătit cu cel puţin 50% mai mult decât omologul lui român. Să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi pentru că am primit oferte de acolo – numai că sunt prea bătrân ca s-o iau de la început, tocmai în Africa.
Numai că, nu sunt eu cel priceput când vine vorba de bani. Cine mă cunoaşte nemijlocit ştie că aşa stau lucrurile. Păsul meu este altul. Ce fac eu acum, împreună cu ceilalţi doi colegi ai mei plus un nou rezident, în contextul în care ar trebui să funcţionăm cu o echipă de 6 specialişti plus minimum 3 rezidenţi?
Vreţi să vă spun unde o să capotăm, domnule ministru? Azi sunt într-o umoare infectă şi nu mă interesează consecinţele unei scrisori deschise, aşa că o să vă spun care sunt punctele slabe ale serviciului meu – de altfel, sunt punctele slabe ale întregului sistem pe care, cu onor, îl manageriaţi. Dacă aveţi dificultăţi în a pricepe succesiunea raţionamentelor, rugaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat să citească materialul – fiind practician, dânsul îmi va înţelege argumentele la justa lor valoare.
Aşadar, suntem 3 inşi plus 1 într-un serviciu care necesită 6 plus minimum 3. Când şi când (s-a întâmplat chiar în ultimele două săptămâni), câte unul dintre noi are dreptul la concediul de odihnă legal. Atunci, rămânem în serviciu doar 2 specialişti plus 1 rezident. Acum, indiferent cât de mândru aş fi eu de specialitatea mea, nu vreau să fac prea mult caz de ea – cu toate astea, este o specialitate care, conform normelor internaţionale de bună practică, necesită la anumite intervenţii chirurgicale echipe din minimum trei medici. Prin urmare, sunt pus în faţa următoarelor situaţii: fie aleg să fac o echipă operatorie dintr-un număr mai scăzut de medici decât sunt necesari pentru buna desfăşurare a operaţiei, astfel încât să mai am un om care să urmărească pacienţii de pe secţie şi/sau care să primească urgenţele, fie intru cu echipa completă, conform cărţilor, numai că atunci nu mai rămâne nici un om care să urmărească pacienţii de pe secţie sau care să primească urgenţele.
Eu m-am sucit în fel şi chip, domnule ministru, vă dau cuvântul meu de onoare, dar aritmetica este imbatabilă pentru mine. Prin urmare, aceasta este prima întrebare pe care v-o pun: cum să fac, domnule ministru? Să-mi asum riscuri intraoperatorii, sau să-mi asum întârzierea în ce priveşte primirea unei urgenţe la camera de gardă? Să risc viaţa pacientului de pe masă, sau să las secţia descoperită?
Oh, staţi liniştit – până acum nu ne-am făcut de baftă, dar, îmi permit să vă întreb: cât timp credeţi că vom reuşi să funcţionăm în acest regim de lucru suboptimal? Credeţi că o fi făcut cineva calcule apropo de răgazul de timp mediu înainte de a comite o greşeală ireversibilă în condiţii de personal insuficient? Dacă da, trimiteţi-mi şi mie referinţele bibliografice, ca să pot să-mi informez corect pacienţii asupra riscurilor. Nu vă sfiiţi – încercaţi acelaşi lucru şi cu alte specialităţi (de pildă cu ATI-ul!), asta ca să ştim cam la ce intervale de timp să ne aşteptăm la catastrofe pe care le vor încasa chiar pacienţii pe care susţineţi că-i reprezentaţi.
Sau, credeţi că ar fi mai bine să nu le mai permitem colaboratorilor să-şi ia concediul legal de odihnă? Poate că ar fi mai bine să le sugerăm să lucreze conform normelor unui stahanovism medical? Să le promitem ceva medalii, domnule ministru, că de prime şi de plata orelor suplimentare n-a fost vorba nici măcar când nu era criză, darămite acum?
Mă rog… Dar, staţi că n-am terminat! Mai e o chestie şi mai absurdă, domnule ministru, şi zău că vreau s-o auziţi! M-am trezit cu nişte adrese oficiale, domnule ministru, adrese conform cărora ni se pune un plafon de consum de medicamente per pacient… După ce le-am primit, am făcut şi eu nişte calcule şi ştiţi ce am constatat, fir-ar ea să fie de aritmetică?
Am constatat că plafonul de medicamente per pacient internat nu trebuie să depăşească 70 de euro… Pe cuvântul meu, atât mi-a ieşit: 70 de euro per pacient, că am făcut şi proba la împărţire, domnule ministru! Păi, zău că m-aş chinui să fac şi treaba asta, că m-am obişnuit să lucrez în condiţii suboptimale de când am intrat în sistem dar, ce să mă fac când, prescriind un medicament relativ ieftin, mă trezesc că respectivul medicament NU se află în farmacia spitalului?
Un lucru ciudat: medicamentul ieftin nu e în farmacie, în schimb, omoloagele lor (sic!) extrem de scumpe se găsesc la discreţie… Am şi eu momente când consider că un antibiotic pe cale bucală este suficient la cazul X sau Y dar, cum să-l prescriu, când spitalul îmi returnează condica de medicamente cu faimosul înscris L.F., adică lipsă farmacie, oferindu-mi în schimb, alternative care depăşesc într-o zi, la un singur pacient, 70 de euro?
Alt lucru bizar: în aceeaşi adresă cu plafonul de medicamente se aflau două paragrafe în care mi se atrăgea atenţia că mi se vor retrage sporurile de conducere dacă îndrăzneam să depăşesc respectivul plafon. M-a umflat râsul, domnule ministru! De cinci ani de când lucrez în actualul spital, n-am încasat niciodată sporurile de conducere, aşa că m-a cam durut în cot, recunosc, de ameninţarea decidenţilor. Problema apărea, însă, după încă un paragraf, în care scria negru pe alb că dacă vom depăşi plafonul de medicamente două luni succesive, sancţiunile salariale vor fi extinse şi asupra celorlalţi membri ai serviciului, nerezumându-se doar la medicul coordonator/şef de secţie.
Bun! Să zicem că ne speriem şi că luăm ad litteram ameninţările decidenţilor, care ameninţări, o ştiu prea bine, nu sunt făcute din capul decidenţilor locali, că i-am mai văzut şi noi pe alde Boc et comp. cum se străduiesc să scoată ţara din marasm, săracii! Rezultatul adresei sus-menţionate ar fi că, de spaimă, ne vom apuca să scriem reţete pe care să le dăm aparţinătorilor pacienţilor, astfel încât să facem economii, numai că, pentru această situaţie, aceiaşi decidenţi au stabilit că, dacă cineva se adresează la conducerea spitalului cu o asemenea reţetă (e dreptul pacientului să-şi recupereze cheltuielile din sistem, domnule ministru – vezi legea Paveliu!), atunci spitalul va pune medicul să plătească din buzunar tratamentul pe care l-a administrat pacientului.
Aşa că, vă întreb şi eu, oarecum naiv: eu ce fac cu pacienţii mei, domnule ministru? Îi mai tratez, sau îi las baltă? Îi mai operez sau îi trimit prin alte spitale, să-i opereze alţii, deşi, când mă gândesc în ce spital lucrez, îmi dau seama că n-am unde să-i mai trimit, spitalul meu fiind ceea ce se numeşte o staţie terminus d.p.d.v. medical… Aş vrea să vă reamintesc că acest plafon de 70 de euro per pacient ar fi valabil doar dacă noi am interna cei 70 de pacienţi contractaţi lunar cu Casa de Asigurări – ce să mă fac, însă, cînd, numai în luna ianuarie, am internat aproape o sută de pacienţi?
Zău că nu ştiu, aşa că aştept instrucţiunile dumneavoastră. Şi, pentru că tot am deschis mai sus discuţia despre staţia terminus d.p.d.v medical, vă daţi seama că am ajuns să mă plâng tocmai eu, care lucrez în ceea ce se cheamă, conform sistemului de referinţă local, un spital bogat. Aţi fost vreodată, domnule ministru, să vedeţi ce se petrece în spitalele din provincie? Nu mă refer la vizitele fulger în care aţi schimbat nişte directori de spitale, şi asta în condiţiile în care ştiaţi prea bine că problemele de personal din provincie sunt cu mult mai grave decât în Bucureşti, astfel încât în anumite judeţe nu se poate constitui o linie de gardă de ATI de exemplu… Nu la asta mă refer, domnule ministru, scuzaţi că vă atrag atenţia…
Mă refer la absenţa celor mai elementare facilităţi de practică medicală serioasă, domnule ministru. Am colegi care lucrează în provincie, am colegi care-şi cunosc meseria, dar care nu au cum s-o practice… Predecesorii dumneavoastră s-au lăudat cu nenumăratele dispozitive hi-tech pe care le-au cumpărat, cu investiţiile nemaipomenite de care a beneficiat medicina: computere, laptopuri, CT-uri, RMN-uri etc. N-am văzut pe nici un ministru, însă, şi, din păcate, nici pe dumneavostră nu v-am auzit vorbind, despre politica de personal din sănătate, domnule ministru. Toate sculele alea frumoase, toate sculele alea care au costat o sumedenie de bani, trebuie operate cu personal calificat, domnule ministru. Degeaba cumpără Z din oraşul M un echo doppler dacă nu are cine să-l folosească. Degeaba cumpără acelaşi Z din acelaşi oraş M o trusă de endoscopie dacă n-are cine s-o folosească. Sau, degeaba sunt la Curtea-de-Argeş chirurgi generalişti dacă nu există suficienţi anestezişti astfel încât să-şi poată efectua operaţiile.
Acum, eu ştiu că sunt cârcotaş – dar nu ştiu de ce, îmi este imposibil să nu mă gândesc că este mult mai facil să faci achiziţii de tehnologie în valoare de milioane de dolari/euro, decât să investeşti în personal, în calificări şi în programe. Poate că recompensele după achiziţionarea de tehnologie sunt mai… vizibile? Poate că investiţiile în politica de personal nu ajung chiar acolo unde trebuie? Uite, dacă aş fi ziarist v-aş pune această întrebare, dacă aş avea prilejul…
Şi ştiţi de ce mai sunt supărat, domnule ministru? Mai sunt supărat şi pentru că, nu ştiu de unde şi până unde, s-a încetăţenit ideea că în spitale nu se mai moare. Aş vrea să fiu clar: nu pledez, n-aş avea cum, pentru exonerarea celor care se fac vinovaţi, într-adevăr, de culpă medicală. Numai că, după cum bine aţi studiat în perioada în care dumneavostră înşivă aţi fost rezident în sănătate publică, domnule ministru, ştiţi că aşa-numitul malpraxis este un concept diferenţiat în funcţie de arealul în care se practică medicina. Asta n-o spun eu – o spun inşii cei mai nervoşi în ce priveşte malpraxisul, şi anume americanii.
Cu alte cuvinte, ceea ce la New York, să spunem, este considerată culpă medicală, este privită cu mult mai multă îngăduinţă la Washoe, să spunem, unde accesul la tehnologie este mai sărăcuţ, unde numărul medicilor este mai scăzut etc. Din acest motiv, spitalelor şi celorlalte aşezăminte medicale din ţările civilizate li se atribuie un anumit grad, în funcţie de capacitatea de rezolvare a cazurilor. Acest grad se regăseşte şi în încadrarea cazurilor de malpraxis. Fireşte, a nu examina un pacient este culpă medicală şi la Tuamotu-din-Vale, pe insulele Marchize, acolo la ei, în Pacific, dar nu la asta mă refer. La noi, în schimb, nu contează că un pacient este examinat şi tratat la Jibou, să zicem – el este considerat, a priori, ca fiind culpă medicală dacă nu are o evoluţie favorabilă, deşi la Jibou nu se pune problema unor capacităţi medicale optimale. În mod similar, am avut prilejul să văd la TV câteva cazuri care nu ţineau de culpa medicală, dar care erau tratate ca atare, fără ca dumneavoastră să explicaţi vreodată (nici predecesorii dumneavoastră n-au făcut-o) că medicina are limite şi că anumite maladii nu sunt compatibile nici cu viaţa, nici cu un diagnostic în doi timpi şi trei mişcări. Această realitate ar trebui să vă fie familiară – nu există specialitate medicală în care capitolul de diagnostic diferenţial să nu ocupe pagini întregi – aţi făcut 6 ani de facultate şi trebuie să ştiţi asta! Pe de altă parte, nu este treaba pacienţilor să înţeleagă cum stau aceste lucruri fără o explicaţie – pacienţii, însă, doar văd cum trageţi concluzii din vârful condeiului, de parcă medicina ar fi un service auto în care omul intră bolnav pe o parte, ieşind pe partea cealaltă, cu necesitate, sănătos şi zâmbitor.
Dar, las’ că aici, nici cei care ar trebui să pledeze corect pentru cazurile complexe nu o fac aşa cum ar trebui – aşa că această vină o împărţiţi cu confraţii noştri care recurg (e obicei naţional!) la număratul arogant al ouălelor în loc de a furniza publicului explicaţii inteligibile. Vina dumneavostră, însă, este că în ciuda faptului că ştiţi şi aceste lucruri, nu v-am auzit niciodată punând la punct respectivele probleme – să se datoreze asta relaţiei de strânsă prietenie pe care doriţi s-o clădiţi cu presa, în detrimentul realităţii?
Nu îndrăznesc să vă bănuiesc de aşa ceva. La fel cum nu îndrăznesc să vă bănuiesc de nimic rău (honi soit qui mal y pense!) nici când afirmaţi, prin interpuşi, că preţurile la medicamente, care tocmai au crescut, vor scădea în luna aprilie. Până atunci, însă, mă întreb cu ce anume substanţe vom mai da anestezie pacienţilor fără ca spitalele să nu devină datoare vândute (ştiţi cât de mult s-au scumpit anestezicele?), dar, mai bine mă opresc, căci deschid un alt subiect.
Numai că, uite că am ajuns să vorbesc şi despre bani. Aici, chiar că nu mă bag, domnule ministru. Ştiţi, n-am pregătire financiară. Absolut deloc. Numai că, auzind atât de multă lume povestind tot soiul de lucruri stranii care au loc cu banii de la Casa de Asigurări, mai ales în anii electorali, aş dori şi eu să vă fac, în măsura în care nu vă irit prea tare, o anume propunere. Fiţi pe pace, ştiu că banii de la Casa de Asigurări nu sunt pe tarlaua dumneavoastră, dar, măcar d.p.d.v. moral, dumneavoastră sunteţi garantul sănătăţii publice din România. În context, v-aş sugera să solicitaţi un audit în ce priveşte banii de la Casă – dar nu un audit din ăsta, ca între prieteni, ci un audit cu o firmă externă, independentă, care să scobească aşa cum trebuie prin conturile Casei Naţionale de Asigurări. Sunt sigur că mulţi români ar fi dispuşi să dea încă nişte bani (s-au obişnuit, săracii, inclusiv cu onorariile cu care, nu-i aşa, ne „îmbogăţesc” nepermis de mult pe noi, medicii), sunt convins, aşadar că românii ar oferi prin subscripţie publică banii necesari auditorilor, numai ca să ştie ce căi iau cotele prelevate din salariile lor.
Se duc banii de asigurări doar în sistemul sanitar? Dacă da, ce anume se întâmplă cu ei în sistemul sanitar? De ce suntem, de 19 ani de zile, într-o criză financiară perpetuă? Cine răspunde de fondurile prost investite în sănătate? Dacă toată lumea e nemulţumită, de ce nici unul dintre şefii Casei de Asigurări nu a dat explicaţii vizavi de filiera banilor pe care îi are în administrare? Pe de altă parte, dacă noi, medicii, suntem nişte proşti în ce priveşte administrarea banilor publici, de ce nu s-au rezolvat problemele financiare din sistem după ce mulţi manageri de spitale au fost selectaţi din alte profesii? Şi dacă nici medicii, nici noii manageri non-medici nu sunt buni de nimic, de ce sunt lăsaţi pe bară colegii dumneavoastră de la Institutul de Sănătate Publică, domnule ministru? De ce n-am văzut nici un specialist în sănătate publică în funcţii de decizie vizibile, la minister? OK, predecesorii dumneavoastră aveau scuza că n-au auzit de aceşti specialişti – dar, în ce vă priveşte, vorbim despre colegii dumneavoastră de rezidenţiat, vorbim despre conferenţiarii şi profesorii dumneavoastră, domnule ministru…
Chiar aşa o părere proastă să aveţi despre cei care v-au învăţat cum să fiţi ministru, domnule ministru?
Nu mă aştept ca vreun decident să ia în seamă ce am scris eu aici, nici chiar dumneavoastră, domnule ministru. M-am obişnuit să nu primesc răspunsuri, nici chiar la adresele oficiale în care semnalez decidenţilor probleme similare cu cele enumerate aici. Unii mi-au spus (doar verbal) că bat câmpii. Alţii mi-au spus, tot verbal, să fac gura mai mică. Alţii au relatat, în absenţă, că sunt o fiinţă imprevizibilă. M-am obişnuit cu toate astea, domnule ministru.
Cu un singur lucru nu m-am obişnuit, însă, acela fiind că numai noi, practicienii, ajungem să dăm explicaţii pacienţilor şi rudelor lor. Noi, practicienii, trebuie să justificăm incapacitatea sistemului de a oferi necesarul absolut minimal pentru o medicină onestă în 2009. Pe noi se supără pacienţii şi rudele lor când cazurile nu merg bine, deşi, doamne iartă-mă, ştim ce ar trebui făcut la cazul X, dar n-avem de unde să-i oferim ceea ce ar necesita acelaşi caz X – şi nu, nu vorbesc de nanotehnologii şi de transplanturi, vorbesc de banalele antibiotice, de feşe, de perfuzoare, de numărul angajaţilor, de analgezice şi de mănuşi de unică folosinţă şi de seringi.
Pe de altă parte, vă mărturisesc, domnule ministru, că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ideea că, prin tăcere, devin complice cu un sistem care, în egală măsură, afectează şi starea de sănătate a populaţiei, dar şi onoarea profesiei medicale. Oh, da, ştiu că sunt patetic – dar aşa m-au educat ai mei acasă, de mic. Vreau să spun că există cuvinte în care, eu unul, continui să cred, domnule ministru, părându-mi-se chiar mai importante decât accesoriile din jur. De altfel o să vorbesc chiar acum şi despre ele, despre accesorii…
Aşadar! Să nu vă aşteptaţi, cumva, să-mi pun cenuşă în cap pentru acele aspecte sistematic evitate în discuţiile publice cu medici – mă refer, cum altfel, la onorariile aşa-zis necuvenite. Nu vreau să iniţiez o captatio benevolentiae vizavi de pacienţi, aşa că nu vă speriaţi, domnule ministru, că aş fi în stare să mă aliez acum cu pacienţii ca să ne năpustim, împreună, pe bancheta din spate a vreunui Ferrari! Din contră, am azi chef să-mi ridic toată lumea în cap – pe non-medici inclusiv. În ultima lună mi-am petrecut fiecare a cincea noapte în spital, prin urmare sunt obosit şi nu-mi mai pasă de consecinţe.
Sunt ani de zile, stimat public, de când vi se tot spune că medicina nu costă decât cei 16% despre soarta cărora nu ştim nimic, deşi, o ştiţi prea bine, realitatea este alta. Iar dumneavoastră, stimat public, vă prefaceţi că aşa ar trebui să stea lucrurile deşi auziţi foarte des, pe tot soiul de canale mediatice, de fonduri strânse pentru ca un pacient nefericit să fie operat în străinătate. Se vehiculează sume între 20.000 şi 140.000 de euro pentru o intervenţie, dar dumneavoastră vă prefaceţi că aceste cereri de ajutor pentru nişte semeni în reală suferinţă sunt acceptabile atunci când trebuie să ne tratăm în străinătate, dar că devin inacceptabile când trebuie plătite acasă.
Medicina costă mult, foarte mult, al naibii de mult costă, doamnelor şi domnilor.
De altfel, dumneavoastră înşivă aţi găsit soluţia la această problemă – adresarea la serviciile private. Acolo aţi găsit şi curăţenia care vă lipseşte în spitalele de stat şi modul de comunicare pe care vi l-aţi dorit. Cu alte cuvinte, aţi realizat că un anumit standard al serviciilor costă nişte bani pe care n-aţi ezitat să-i oferiţi. Şi acum, o să vă întreb, în ciuda vociferărilor: câţi dintre dumneavoastră aţi plătit asigurări de sănătate complementare, care v-ar fi permis să vă adresaţi unor servicii superioare, şi câţi aţi preferat să plătiţi leasinguri la maşini scumpe, bunuri electrocasnice etc?
Răspunsul, îl cunoaşteţi mai bine decât mine: vă este mai ieftin să plătiţi onorarii cenuşii la nevoie, decât o cotă parte din venituri, permanent, asta lăsând la o parte profilul comportamental de masă al românilor, care preferă să epateze cu un mobil foarte scump, decât să fie abonaţi la serviciul de sănătate X.
Ştiu, mie mi-e uşor să vorbesc din acest punct de vedere – n-am cerut nicicând vreunui pacient nici un capăt de aţă şi nici n-am s-o fac, din motive absolut personale. Pe de altă parte, nici n-o să-mi scadă clientela după acest autodafé – mai bine de 50% dintre pacienţii mei nu mă caută direct: ei ajung să mă cunoască doar după ce-şi revin din şocurile care îi aduc, din nefericire, la spital.
Dar, având în vedere că n-am cerut niciodată nimic, nimănui, aş vrea ca atât eu, cât şi colegii de vârsta mea care, mulţi nu v-au cerut nici ei, nimic, niciodată, şi care şi-au petrecut în 23 de ani de practică (am făcut calcule, domnule ministru!), cam şase ani de gărzi puse cap la cap, colegi care, în plus, au stat în jur de 40% din timp peste program, fără a fi plătiţi nici oficial, nici neoficial – în numele tuturor celor care v-au făcut sănătoşi, unii venind noaptea de acasă când nu era treaba lor s-o facă, mulţi suplinind lipsa cronică de personal, în numele celor care v-au prelungit viaţa, ba chiar şi în numele celor care v-au primit onorariile pentru care nu şi-au pus doar o simplă semnătură pe un act, ci care v-au operat, v-au anesteziat, v-au tratat în timp ce majoritatea dormeaţi – în numele tuturor, vă spun să nu-i mai credeţi pe toţi miniştrii sănătăţii, mult mai interesaţi în exerciţii de imagine decât în rezolvarea problemelor din sistem. Incapacitatea politică de a administra sistemul medical, domnule ministru, este doar incapacitatea dumneavoastră – nu este dovada nici a slabei pregătiri a celei mai mari părţi a medicilor şi nici a unei imoralităţi funciare a celor în halat alb.
Şi, pentru că tot avem un ministru al sănătăţii cu dublă specialitate, o să-mi permit următoarea afirmaţie, stimat public: când ai în buzunar bani pentru un Logan la mâna a doua, e cel puţin bizar să ai pretenţia să mergi toată ziua-bunăziua într-un Ferrari! Şi, ca să închei subiectul banilor negri, nepermişi, sau cum vreţi să le spuneţi, am să vă pun problema în felul următor: problema fundamentală a practicianului este să-şi trateze toţi pacienţii în mod egal şi fără să condiţioneze actul medical – în rest, însă, sper că nu doriţi să fiţi trataţi (doamne fereşte!) de chirurgi cărora să le stea mintea la plata întreţinerii sau care să se îmbulzească pe la cozi doar pentru că am fi cu toţii egali, sau care să stea peste program doar pentru că la noi în ţară, n-au apărut încă listele de aşteptare. Pe de altă parte, dumneavoastră înşivă, chiar inconştient, aveţi anumite aşteptări de la imaginea simbolică a medicului (era să spun de la engrama medicului) dar, numai când aveţi nevoie de el, aveţi pretenţia să se ridice la respectivul nivel de aşteptare. În rest, însă, când slavă domnului, sunteţi sănătoşi, aţi dori ca medicii să facă parte din marea masă a mulţimilor, ignorând realitatea despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, un medic.
Am să închei, discutând despre afirmaţia absolut aiuritoare că un coleg (fie el un scelerat care nu şi-a văzut pacientul la nevoie) a încasat 104 milioane de lei într-o lună.
Această afirmaţie determină o dilemă à la Nae Caţavencu – am s-o expun, pentru că domnul doctor Raed Arafat (of, cât de mult l-am admirat pentru realizările de la SMURD!) a ridicat-o la fileu. Nici eu şi nici nimeni altcineva, niciodată, n-am auzit de un salariu atât de mare în medicina românească, la stat. Dacă acel medic a primit, în mână, 104 milioane de lei la actualele tarife de plată, înseamnă că a petrecut în spital un număr de ore înfiorător de mare – un număr de ore nepermis prin codul muncii nu numai în ţara noastră, ci oriunde pe pământ. De aici, ce deducem? Sau că afirmaţia este adevărată – în consecinţă, schema de personal din acel spital era îngrozitor de subţire (nu mă mir) şi că nu era altă soluţie, decât ca respectivul medic să stea la nesfârşit în spital. Prin urmare, vina medicului care nu şi-a văzut pacientul (asta n-am să înţeleg niciodată, indiferent cât de istovit ar fi fost) trebuia împărţită cu vina sistemului supervizat de dumneavoastră, domnule ministru, sistem care permite încălcarea legii în ce priveşte numărul de ore lucrat. În context, vă întreb încă o dată: cum intenţionaţi să manageriaţi politica de personal, domnule ministru, în condiţiile în care România are cu 30% mai puţini medici decât este necesar? Nu uitaţi că şi eu vorbesc la rece – dar pot eu să ştiu cum o să reacţionez după ce o să mă ajutaţi să câştig 104 milioane de lei, petrecând o lună întreagă la serviciu? Poate că o să-mi văd pacientul, totuşi – dar credeţi că o să-l examinez corect?
Ce părere aveţi, domnule ministru?
Pe de altă parte… chiar 104 milioane?!?! Şi dacă domnul Arafat nu s-a uitat cu atenţie pe fluturaş şi a făcut o aserţiune nefondată?
Dacă se dovedeşte varianta neatenţiei, o să vă fie greu s-o justificaţi în faţa colegilor care, lucrând cu mult peste program, abia dacă reuşesc să ridice cel mult 40% din acel salariu, după o lună de lucru istovitoare. Aşa că mă întreb şi eu, cu naivitate, de ce a trebuit să vehiculaţi un lucru într-atât de neadevărat pe posturile TV, domnule ministru?
Cu stimă,
Un Împricinat de Medic
p.s. – Sincer, n-am de gând să moderez acest post, pentru că ştiu care vor fi reacţiile. Iertare pentru ce spun acum, dar, din nefericire, moderările la acest post, ca şi invectivele, nu vor avea nici un sens aici, în scris – ele vor avea loc în viaţa reală, în camerele de gardă, când dumneavoastră, pacienţii care nu mai aveţi încredere în noi, medicii dumneavoastră, veţi vedea că veţi aştepta din ce în ce mai mult pentru o consultaţie din ce în ce mai sumară, consultaţie urmată de un tratament din ce în ce mai frugal. Pentru ca realitatea să nu fie asta, o să fie nevoie de o minune: din păcate, nu văd cine o să fie în stare s-o aducă printre noi.
La fel de sincer vă spun că sunt momente când nu mai am chef să stau nici o clipă peste program (lucru de la sine înţeles în orice altă ţară), după ce văd cum profesia îmi este terfelită. Nu-i înţeleg nici pe colegii mei care, în loc de explicaţii coerente, răspund cu aroganţă – dar le găsesc circumstanţe atenuante: mi se pare cel puţin bizar ca specia denumită ziarişti să generalizeze, ricanând, o problemă tragică, azvârlind oprobiul asupra unei întregi categorii profesionale. Din experienţă proprie ştiu cum se comportă anumiţi ziarişti la spital – la fel ca şi pacienţii cu foarte mulţi bani, îşi imaginează că sănătatea poate fi dobândită prin presiune sau… prin bani. La fel ca şi pacienţii cu foarte muţi bani, consideră că se înţelege de la sine că domniile-lor merită un tratament preferenţial…
Ceea ce nu e deloc adevărat. Dar, ar fi acesta un motiv suficient pentru a considera că toţi ziariştii sunt prost crescuţi sau animaţi de parti-pris-uri?
În fine…
Acest post este dedicat tuturor medicilor care strâng din dinţi.
februarie 7, 2009 at 2:58 pm
Draga Peculiara, nu pot decat sa sper ca tu 1. nu vei dispera si nu te vei „alinia”, 2.vei profesa ca medic, chiar si intr-un oras (sau sat) unde nu voiai sa ajungi si 3. nu vei omori pe nimeni, cel putin nu cu buna stiinta. Cum o sa faci sa mi se indeplineasca aceste sperante, habar n-am si, stii ceva? e doar treaba ta. Daca vei reusi, toata admiratia si respectul, probabil nu din partea mea (ce sanse sunt sa ne intalnim in „first life”?), ci din a pacientilor tai. Daca nu, nu.
Acuma, in alta ordine de idei, ce sa zic, o fi prostia mea ca nu stiu cum sa fac, dar imi pun la grele incercari ochii (organ sensibil) cu literele astea de dimensiuni „ce-i mai mica si mai mica decat…”. Faci clientela la oftalmologie 🙂
februarie 7, 2009 at 3:16 pm
Succes in continuare!Si pe mine m-a traumatizat si transformat UMF-ul.
Fac insa parte dintre cei resemnati, care nu cred ca se mai poate schimba ceva, asa ca eu am plecat si nu regret!
Imi certifica asta prietena mea buna ramasa pe baricade, o fata extraordinar de desteapta si de sufletista, care a luat rezidentiatul intre primii, a ajuns rezidenta in municipal si e tratata ca o secretara, calcata in picioare de toate pilele.
Aici departe de scarbosul sistem, intr-o tara normala, am redevenit omul pline de idealuri din anul 1:am din nou convingerea ca am ales cea mai frumoasa si mai fascinanta meserie din lume!Inca ma chinui cu o limba straina noua si grea, inca mai am mult de muncit, dar acum o fac cu bucurie, seninatate si entuziasm, nu cu durere, amaraciune si frustrari cum as fi facut-o probabil ramanand.
februarie 7, 2009 at 3:59 pm
M-am regasit in post-ul tau..Si eu am venit la medicina plina de vise,sperante..Acum sunt anul 6 si ma gandesc cu groaza la ce va veni.Batjocura din timpul rezidentiatului,salariile mizere.Poate ca nu voi avea post dupa ce termin rezi…nu stiu ce o sa fac,pt ca de cumparat nu imi permit:(
Asta e,totusi „Speranta moare ultima!”Fi tare si sa credem ca exista mai multi ca noi care,poate,intr-o zi,peste zile,luni,ani,va schimba ceva!
Bafta multa!
PS.si eu merit o bomboana pt acum mi prea greata de tot ca sa ma mai apuc de invatat pt examenul de psihiatrie.:(
probabil o sa o fac maine,pt ca,nu-i asa,trebuie sa rabdam…inca un pic si inca un pic…
februarie 7, 2009 at 6:38 pm
Totusi, avem nevoie de oameni ca tine. Oricum, trebuie sa ramii in medicina; pentru administratie nu ai talent. Evident, nu ti-ai evaluat corect necesarul de bomboane:)
februarie 7, 2009 at 8:43 pm
Ai făcut o alegere și zici că ai face-o iar…
Faptul ca suferi în facultate are un avantaj: te pregătește pentru ce vine după.
Succes!
februarie 7, 2009 at 11:15 pm
Caută-mă. Pot să te ajut.
Nici nu îţi dai seama cât de bine cunosc ceea ce simţi şi prin ce treci tu în momentele astea. Been there, done that!
februarie 7, 2009 at 11:44 pm
asa e .nu merita sa faci medicina.eu m-as marita si as face un copil.
februarie 8, 2009 at 12:08 am
UMF …. UN EDIFICIU AL CORUPTIEI,AL NEBUNIEI ABSOLUTE,UNDE STUDENTUL NU ARE DREPTURI…NUMIT ALTFEL UNIVERSITATEA MITUITILOR SI FRAUDATILOR(UMF),TOTI TRECEM PRIN EL UNII MAI MARCATI DECAT CEILALTI DAR TOTI SUNT DEZAMAGITI IN FINAL.AM DECIS SA PLEK IN AFARA SA PRACTIC MEDICINA,AM OBOSIT SA MA IMPOTRIVESC SISTEMULUI,DAR DK PLECAM TOTI,CINE VA AVEA GRIJA DE SANATATEA OAMENILOR? ADMIR MEDICII CARE AU RAMAS OAMENI INAINTE DE TOATE,CARE POARTA HALATUL ALB CUM ISI POARTA UN PREOT SUTANA…DAR EXISTA SI CORBII IN HALATE ALBE….SA NU FIM K EI….
februarie 8, 2009 at 12:46 am
doamne, ce natie de plangaciosi! n-am vazut niciodata o gashca mai mare de femei fara initiativa si cu comentarii fara cap si fara coada. si baietii care fac asta sunt tot femei ! e pe lumea asta cineva caruia sa ii convina chiar totuls ? e ceva mai ushor de facut decat sa zici ca nu-ti place si ca nu-ti convine sau mai sigur decat faptul ca daca esti plangacios intr-o situatie, cel mai probabil tot asa o sa fii si in urmatoarea, la nesfarsit ??? imi pare rau ca insistati pe un drum care nu stiti inde duce, e o adevarata risipa. dar cine e vinovat ca voi „va simtiti mandri” cand va visati doctori ? cine e vinovat pentru valorile pe care le aveti voi, inadaptatilor ?! ce e penibilitatea asta „ma plang, ma frustrez si ma comport ca ultima nefu…nctionala din cauza locului in care singura am ales sa ma aflu, dar daca ar trebui sa aleg, ash alege fix la fel” ??? ce e atitudinea asta, trebuie sa ne impresioneze ? vrei sa ne faci sa credem ca esti cu adevarat pasionata ? eu personal cred ca insisti aiurea… sincer, mai ales cu schema asta cu medicina. medicii sunt niste oameni cel mult mediorii ca intelect si nu cred ca au dreptul sa se considere mai buni ca restul oamenilor. doar ca se considera mai buni, te trateaza dispretuitor si se comporta de doi lei in ansamblu. deci in cazul in care nu vei fi insistat aiurea, si ajungi un fel de medic, tot o persoana de doi lei vei ajunge, si la fel si restul vostru.
stop whinning, amaratilor! daca vrei sa-mi dai vreo replica, astept un mail. pe aici pe blog nu mai pot sa intru, caci nu mai suport atatea smiorcaieli !
februarie 8, 2009 at 1:34 am
@J.C.: Faci parte din categoria despre care am scris mai departe. Habar n-ai despre ce vorbesti, dar totusi iti dai cu parerea. E plin de atotstiutori in tara asta. Care de care mai grozav. N-ai pricepul absolut nimic din nimic, dar nici ma asteptam.
Nu-ti dau nici o replica pe mail, ca ar fi un efort prea mare pentru nimic. Chiar te-as ruga sa nu mai intri, atata vreme cat nu pricepi faptul ca acesta este un blog personal si daca nu iti place, poti pleca; nu vad de ce primesc atatea acuzatii si mofturi pe aici.
Habar n-ai ce iti trebuie ca sa fii medic. Dar nici n-am cui sa explic, asa ca ma opresc aici. Banuiesc ca tu esti un simplu lacatus… sau cel putin asa pari.
Cu acest comentariu ma opresc din a mai comenta la acest post, caci m-am enervat suficient de mult. De parca nu cunosteam si asa destui oameni limitati, a trebuit sa imi mai iasa o multime in cale.
De acum, orice comentariu acuzator, neargumentat, licencios si mai cum nu vreau eu sa fie, va fi bagat direct la gunoi. Odata cu expeditorul acestuia.
Pe oameni ii invit sa ramana.
februarie 8, 2009 at 2:01 am
la naiba, girl, nu am vrut sa te enervez. chiar si asa te iei de mine aiurea. si nu vad ce NU am inteles… ce anume nu am inteles ? am nevoie sa ARGUMENTEZ un lucru asa evident ca faptul ca TE PLANGI CA O VICTIMA si nici macar nu esti originala?
cat despre mine, nu ai de ce sa ma cenzurezi decat din lipsa de argumente si ca sa te comporti ca o bruta, asa cum insinuezi ca se comporta si sistemul cu tine. comentariul meu nu e licentios caci nu ai definit tu buna-cuviinta, iar acuzator e aproape fiecare post de aici.
iar eu, fie si un simplu lacatus, nu sunt un gunoi. nu poti sa-mi spui ca nu sunt om. poti in schimb sa-mi spui ca daca esti doctor, esti o persoana mai buna ca mine si ca meriti mai mult ca mine. poti sa-i spui oricui asta. crezi insa ca ai dreptate ? medicii nu sunt printre oamenii mei preferati iar pe tine te asigur ca nu esti o persoana mai buna ca mine!
„nu ai inteles nimic” – ce copilarie! nici macar nu ai spus mare lucru. nu te mai plange atata ca nu ii pasa nimanui !
februarie 8, 2009 at 2:10 am
Parca nu mai intrai pe aici. Nu stiu ce si cum esti, dar se pare ca nu de cuvant. In fine.
Uite ce este, si aceasta este ultima mea interactiune cu tine: Faptul ca ai citit trei randuri scrise de mine, nu inseamna ca ma cunosti. Faptul ca eu acuz ceva aici, in spatiul meu personal, nu este sau nu ar trebui sa fie problema ta. Nu cer sfaturi, nu cer pareri marete, ca ale tale. Habar nu ai despre ce vb, repet. Si n-am nimic impotriva ta. Doar ca as prefera ca tu si toti cei ca tine sa va abtineti. Sau sa va consumati energia intr-un mod constructiv.
Nu sunt originala cu ce? Hai ca esti culmea. Chiar asta era scopul, sa fiu originala.
Eu am lipsa de argumente? Bine ca argumentezi tu tot pana acum.
Nu te-a facut nimeni gunoi, dar fiecare cu pb sale.
Nu sunt o persoana mai buna ca tine? Poate. Si asta de unde ai dedus? Din faptul ca sunt extrem de iritata ca e plin de prosti internetul si unul n-are 4 clase si doi parinti care sa stie sa-l si educe (si nu, nu ma refer la tine).
M-am saturat de toti voi astia care aruncati aiurea cu pareri. Macar taci, inghite si, daca vrei sa afli ceva, intreaba-ma. Daca nu vrei sa afli nimic si te consideri atat de destept si de grozav incat ai toate raspunsurile, spune-le altcuiva, caci pe mine ma lasa rece… ma rog, in acest caz ma enerveaza ca-s deja prea multe.
Iar lucrurile astea nici macar nu le explic pentru tine, ci pentru restul oamenilor care mai citesc pe aici si poate au… chestii in plus. Ca sa nu jignim pe nimeni.
Si acum jap de-aici!
februarie 9, 2009 at 9:00 am
[…] Cu ajutorul blogurilor se pot spune multe adevaruri. Care deseori doare. Dovada? Un reportaj interesant [aici]. Legat de adevaruri: De ce omoara doctorii oamenii? [aici] […]
februarie 9, 2009 at 9:09 am
[…] De aici. […]
februarie 15, 2009 at 11:10 pm
[…] De ce omoara doctorii oameni Va explic eu de ce, ca tot e acum plin de scandaluri, si pe buna dreptate. I-as scuipa pe majoritatea fix intre […] […]