Va explic eu de ce, ca tot e acum plin de scandaluri, si pe buna dreptate. I-as scuipa pe majoritatea fix intre ochi.

99.9% dintre doctori sunt mizerabili si ar merita impuscati. Nu neg asta si o voi afirma pana la capat. Si, pe zi ce trece, imi vine sa renunt la medicina. Va spun sincer ca nu merita.

Am luptat mult sa intru la aceasta facultate, pentru ca pe vremea mea nu se intra chiar oricum, se dadea examen serios si nu te sunau acasa sa te roage sa te inscrii. Azi, tot idiotul face medicina. Am ales medicina din pasiune. Si o pasiune atat de inaltatoare si am simtit clar ca asta e pentru mine. E nevoie si de o chemare. Nu divina, ci vocationala.

Cu siguranta nu am ales medicina pentru bani. Chiar daca cele 8 milioane pe luna ma flateaza enorm. Insa pasiunea si satisfactia intreceau orice. Nici prin cap nu mi-a trecut vreodata ca ceva se va schimba. Si iata cat m-am inselat.

De-a lungul anilor, se petrece o schimbare uluitoare. Cel putin in mine si in multi colegi din jurul meu. Zambetul ni se sterge treptat de pe fata. Obstacolele nenumarate si din ce in ce mai urate tot apar. Se strang la un loc si le ingropi. Ca iubesti medicina. Asta vrei sa faci. Inghiti in sec si mergi mai departe. Vor veni si zile mai bune (oare?).

Nu incercarile profesionale sunt obstacolele, nu cantitatea enorma de informatie pe care trebuie sa ti-o insusesti, ci oamenii. Oamenii, dar nu pacientii.

Multi dintre voi sunt scarbiti de incompetenta (reala) a medicilor si de halul in care majoritatea isi trateaza pacientii. Ei bine, sunt absolut convinsa ca mare parte din acest comportament se datoreaza facultatii de medicina de la noi, cel putin celei din Bucuresti.

La inceput, esti primit in facultate cu bratele deschise, pentru ca mai tarziu, in fiecare zi, sa ti se dea in cap si sa ti se puna bete in roate la fiecare pas. In medicina exista un foarte mare orgoliu. Nimeni nu e ca mine, eu sunt cel mai bun, voi, nimicurilor, nu o sa ajungeti niciodata ca mine. Si ma voi asigura de asta. Si se asigura. Majoritatea cursurilor sunt infecte spre mizerabile, pline de informatii eronate, predate de cei mai mari imbecili de pe planeta. In anii preclinici, esti frecat si torturat psihic in fiecare zi, ca si cum ai fi un muncitor pe plantatie si nu poti munci decat cu biciul pe spinare. Se tipa, se injura, se saboteaza note, examene, informatii. Toti au grija sa-ti omoare umanitatea si pasiunea pentru aceasta meserie care odata a fost nobila.

In anii clinici te gandesti ca lucrurile se schimba. Deja nu mai esti incepator. Ai, teoretic, o baza solida. Nu mai ai legatura cu facultatea in sine, ci cu spitalele. Si ai stagii pe specialitati. Ei bine, aici este o intreaga mizerie, din ce in ce mai crescanda. Profesorii sunt prea ocupati si prea importanti ca sa se uite la tine. Asistentii universitari nu s-au angajat la UMF ca sa predea, ca sa invete ceva, ci pentru ca au vreo 11 milioane in plus, in timpul programului normal de lucru.

La inceputul fiecarui stagiu te gandesti ca poate, te rog Doamne, macar de data asta sa fie oameni capabili, faini, de la care ai ce invata. Dar nu. Toti sunt frustrati, probabil din aceleasi motive pentru care si studentii vor deveni la fel. Toti au probleme, n-au bani, n-au viata, ca si-au dedicat-o medicinei si medicina i-a parasit pentru altul. Caci, vezi tu, medicina nu e o meserie, ci un stil de viata. Nu inveti 6 ani in facultate si nici inca 3-5-7 in rezidentiat, ci toata viata.

Nu iti permiti, in mod normal, etic, si cu coloana vertebrala, sa faci nici cea mai mica greseala. Dar astazi nu mai exista oameni cu coloana vertebrala. Toti platesc tot. Totul se cumpara, pana si in medicina. Asistentii universitari se cumpara cu un salariu in plus. Rezidentiatul se cumpara. Posturile in spitale se cumpara. Examenele se cumpara. Iar daca refuzi sa te conformezi, ai multe de indurat. Ai putea spune ca nu, ca daca inveti pana te omori, e imposibil sa nu reusesti. Dar iata ca si daca inveti pana te omori, tot ai mari sanse sa nu reusesti. Pentru ca nu te pretezi la spagi. Pentru ca vine o jigodie de om cu bani care iti ia locul. Pentru ca nimeni nu te baga in seama. Pentru ca ajungi sa fii un ratat.

Ca vezi tu, astazi da bine la CV daca ai facut medicina. Nu conteaza ca habar n-ai cum sa tratezi o raceala. Nu conteaza ca nu stii ce e ala un infarct. Si asa mai departe. Pentru ca ti se permite.

Iar cei care au acea pasiune, acea vocatie, acea dorinta si acel devotament au de suferit cel mai mult. Pentru ca e inadmisibil sa dai bani. Pentru ca e inadmisibil sa stergi pe jos cu profesorul tau, cel care ar trebui sa-ti fie model, dar, la dracu, nu e.

Este inadmisibil la, la sfarsitul facultatii, medicii rezidenti, asistentii universitari si profesorii sa te trateze ca pe un jeg. Ca pe mizeria de om care parca le-ar lua lor painea de la gura.

Nu imi imaginez cum s-a putut ajunge in asemenea hal. Cum pot, eu si colegele mele, sa venim la spital cu dorinta de a invata, de a face ceva semnificativ, iar profesorul sa ne faca curve. Ca asa i se pare lui. Sa ne intrebe la ce ora se deschid barurile. Sa nu ne ofere nici o informartie medicala. Sa ne tarasca prin noroi. Sa ne pice la examene pentru ca asa are el chef, ca nevasta-sa si-o trage cu altu, ca plodu’ i s-a imbolnavit, ca ma-sa e o vaca etc.

Si poate va ganditi ca nu stim noi meserie si ii enervam. Ei bine, nici acesta nu este raspunsul. Din prima clipa in care am calcat in spitalul in care trebuie sa fiu acum, am fost privita ca pe o impostoare, ca pe un jeg. Si nu eu personal, ci eu si toti colegii mei. Nimeni nu stie daca suntem sau nu in stare de ceva si pe nimeni nu intereseaza. Suntem curve ca venim la ora 9, cand incepe stagiul, si nu la 7, cand e el obligat sa vina. Ca stam diminetile pe centura.

Este posibil ca aceste lucruri sa se petreaca timp de 6 ani? De asta am ales sa fac medicina? Sa fiu calcata in picioare in fiecare zi. Iar cei care nu o fac sunt cantitate neglijabila.

Si stai si inghiti ca n-ai ce face. Sa renunti? Zici ca nu merita. Sa ii reclami? N-ai unde, nu te asculta nimeni. Toti sunt la fel. Sictiriti, frustrati, suparati pe viata si isi varsa nervii pe noi, cei care ii vor trata peste putina vreme.

Lucruirile sunt mult mai complicate si mai alambicate decat le prezint eu aici. Exista mult prea multe dedesubturi si misculatii in realitate. Iar sila creste pe zi ce trece.

Si mai sunt si cei ca mine, rari, e drept, care au o gura mare si o dorinta de a indrepta totul. Asa ca prin anul 3 sau 4 de facultate, nu mai stiu exact, cand faceam stagiul de chirurgie, dupa 2 saptamani m-am enervat cumplit cand veneam dimineata pana la capatul pamantului ca sa ajung doctor. Si imi salutam asistentul pe coridor, se uita la mine si in secunda numarul 2 o lua la fuga pe scari, la propriu. Pentru ca vedeti voi, daca statea, trebuia sa ne invete ceva. Si nu numai ca nu are ce sa ne invete pentru ca este un incompetent, dar, in plus, mai trebuie sa si-o si traga cu rezidenta intr-un dulap intunecos. Si am zis fie ce-o fi. Nu pentru asta fac medicina. Nu se poate asa ceva. Si am batut la usa rectorului UMF si i-am zis ca are o mare problema. Care este si a mea, de altfel. Nu ma asteptam sa ma asculte ca, de , e rector, iar daca nici profii nu o pot face, ce pretentii sa am de la rectorul Universitatii.

Ei bine, mi-am varsat amarul si l-am reclamat pe acel asistent binevoitor. Domnul profesor Popa, rector si in ziua de azi, s-a aratat intrigat, dezamagit si uimit de spusele mele. Ba mai mult, mi-a promis ca aceste lucruri se vor schimba. Este si va fi mereu un om extraordinar, iar eu am fost complet miscata de faptul ca a ascultat si a dorit sa rezolve. Problema este ca nimeni nu poate rezolva nimic.

A facut un scandal monstru in spital, i-a avertizat pe toti asistentii universitari. Si ghici ce s-a schimbat. S-a schimbat faptul ca a fost si mai rau, evident. Individul de fugea pe scari si avea datoria sa ne invete ceva s-a razbunat pe noi, pentru ca, evident, cineva l-a parat. Desi rectorul a fost bine inspirat sa nu dea nume, tot acelasi balci a iesit. Mai ca nu ne-a picat la examen. Si cred ca a facut-o doar din dorinta de a nu ne mai vedea vreodata.

Asadar, am incercat sa schimb ceva, dar nu am puterea sa o fac.

In primul an de facultate, eram atat de mandra ca sunt studenta la medicina, ca radiam toata. Ma intreba cineva ce facultate fac, ziceam medicina si eram izbita de admiratie. Wow, ce tare, super. Ma umflam toata in pene.

Astazi, daca vrea cineva sa stie ce facultate termin si daca mai aud afstel de reactii, vomit instantaneu. „Medicina”, cu jumatate de gura si cu respiratia taiata, cu ochii-n pamant, oftand si blestemand. „Wow, ce tare!”. „Ma rog…”.

Astazi, ani mai tarziu, 5 februarie 2009, am reusit, pentru prima oara in viata mea profesionala, sa pic un examen fara sa-l sustin vreodata. Uimitor, dar adevarat. Viata chiar bate filmul. Ma simt ca intr-o piesa de teatru absurd. Tot astept sa se termine si nu se intampla.

Va intrebati cum? Simplu. E nevoie de cateva ingrediente: o asistenta universitara frustrata ca n-a ajuns mai sus, obosita si tracasata, nesimtita si obraznica, care se gandeste sa stearga cu noi pe jos, iar, si sa nu ne treaca examenul. Pentru ca nu vrea ea, nu pentru ca nu stim noi. Si se mai gandeste ca nici nu are chef sa ne lase sa-l dam, ca poate stim si atunci nu ne-a mai demonstrat nimic. Si mai e nevoie de o sefa de serie, cea care stabileste examenele cu profesorii, de asemenea nefu…nctionala, cu rea intentie, mincinoasa si nepasatoare. Dar asta e cu +/-.

Am ajuns la finalul unor ani grei, incercand sa imi raspund singura la o singura intrebare. De ce am facut medicina? Pentru asta? Parca nu. Cum era la inceput, nu-mi mai amintesc. Emotia si pasiunea din prima zi nu mai sunt la fel. Mahnirea e totusi din ce in ce mai mare.

Si mai departe? Mai departe inveti, ca n-ai ce face. Si cineva plateste locul tau, iar tu il pierzi. Si apoi? Apoi ajungi tu undeva, termini rezidentiatul, unde nu inveti nimic, pentru ca rezidentii nu-s buni decat sa scrie foi de observatie, ca asa se invata medicina adevarata. Si apoi? Apoi trebuie sa iti gasesti singur post, ca nu ti-l asigura nimeni. Daca ai noroc, gasesti, cel mai probabil in alt oras, in care nu ti-ai fi dorit sa ajungi. Sau, poate fi simplu si corupt, daca esti construit in asa fel si daca ai bani incat sa dai 30.000 de euro pentru un post.

Si, intr-o zi in care ai atatea intrebari si nici un raspuns, iei un taxi. Si, intamplator, afli ca taximetristul a terminat medicina, a facut ginecologia… doar ca acum nu are post si conduce un taxi. Nu, nu este o inchipuire. Acest taximetrist chiar exista.

Cu toate astea, eu voi lupta mereu, pana la capat. Si voi scapa din tot acest cerc vicios. Cumva cumva si pana la urma, tot voi scapa. Pentru ca asa vreau eu. Si pentru ca atunci cand vreau ceva, pot. Insa nu voi mai fi niciodata fata din anul intai de facultate, cu dorinte si sperante, cu pasiune de nestavilit si elan uimitor. E imposibil sa separi complet medicina in sine de halul in care se practica.

Dar eu o iubesc in continuare, ea nu are nici o vina. Si cred cu tarie ca poate fi si altfel. Nu la noi, cel putin nu in urmatorii 100 de ani. Si totusi, oricat ai iubi-o si oricat te-ai stradui, e imposibil sa nu vii acasa intr-o zi si sa nu plangi. Sa nu plangi cu lacrimi de crocodil si cu moralul la pamant. Incerci sa te ridici. Uneori merge, alteori nu.

Si in final, cei mai multi ajung sa-si priveasca pacientii cu sila. Te doare ceva? Si ce daca? Treaba ta. Unii mai si omoara oameni, din nepasare, din lipsa cronica si permanenta de inteligenta si respect fata de viata si fata de oameni.

Eu inca mai pot zambi in fata pacientilor. Le vorbesc cu dumneavoastra, nu cu cucoana si tanti, precum se practica la noi. Sunt intelegatoare si ii ascult. Necesita mult efort dupa toate cele traite, dar stiu ca pacientii nu sunt cei vinovati, la fel cum nici eu nu sunt vinovata ca profesorul a avut o zi proasta si o casnicie ratata. Unii uita ca acel pacient pe care il trateaza acum va fi, peste  ceva vreme, chiar mama sa sau tatal sau cineva drag. Si mai uita ca fiecare pacient este in sine un om, o mama, un tata, un copil si ca cineva si-ar da ani din viata ca sa-l vada sanatos. Si e trist, atat de trist.

Trebuie, TREBUIE sa fiu lucida, trebuie sa separ mai bine lucrurile. Dar nu mai sunt eu. Nu mai e la fel. Dar trebuie. Si vreau. Sper sa am mereu puterea sa o fac. Pentru ca, odata ce-ti pierzi umanitatea, esti tu insuti pierdut definitiv. Tu si toti cei din jurul tau. Latura umana a medicinei este pe cale de disparitie.

Nu merita sa te distrugi cu facultatea asta. Nu poti sa o faci bine fara sa pui suflet, iar daca pui suflet, iti este zdrobit la fiecare pas. Ce alegi?

Eu oare as mai alege acelasi lucru, daca as putea da timpul inapoi? Probabil ca da. Nu raspunsul este problema, ci hotararea cu care il dau. Nu regret, dar… As alege la fel, dar… Nu mai e acelasi DA ca la inceput, acel DA care parea sa nu poate fi distrus vreodata de nimeni si de nimic.

In fiecare zi pierd parti din mine. Sper doar sa nu le pierd pe toate. Nu asta am ales atunci cand am ales.

Pam Pam… (cu jumatate de gura)

P.S.: N-am scris in viata mea un post mai lung. Cine ajunge pana la capat primeste o bomboana.

Edit: Si cand ma gandesc ca ziua de azi incepuse bine… iar a facut caca pe mine o vrabie prost crescuta.

NOTA: Procentele sunt exagerate in scopul de a sublinia lucrurile. Nu sunt reale, cum ar putea crede orice… om. Nu am facut nici o statistica. Nu e nimic oficial. Nu acuz pe cineva anume. Este un post de principiu, scris intr-un moment de maxima nervozitate si iritabilitate. Acest post nu mai suporta comentarii. De altfel, nici eu.

Anunțuri