Astazi, 6 ianuarie 2010, printre cafea, limonada, cercetare, lectura, munca si 1000 de ganduri pe care nu am timp sa le insir, a sunat telefonul. O cunostinta de-a mamei mele a fost calcata de o masina pe trecerea de pietoni. E in spital, intre somn si veghe, cu oasele zdrobite, intr-o stare grava.

Desigur, astfel de lucruri se intampla in fiecare zi, a ajuns sa nu mai fie nici o mirare. Dar totusi… ce mirare ar trebui sa fie. Si de parca n-ar fi fost de ajuns, soferul in cauza vine la spital si urla la doctori s-o externeze, femeia fiind mai mult sau mai putin inconstienta, ca si asa „se cacaia pe trecerea de pietoni”.

Oribil mi se pare. Sinistru. De cand am aflat, nu imi pot muta gandul de la ea. N-o mai tin prea bine minte. Cand eram mica, mama cumpara pietre semi-pretioase de la ea. Este tot ce stiu. Si imi mai spunea mama despre cat de blanda si buna e. Se poate spune ca nu o cunosc.

Si, cu toate astea, numai la ea ma gandesc. Nu are sot, nu are familie, nu are copii. Mama ei a murit cu putin timp in urma. Nu are pe nimeni. Si e singura si distrusa, intr-un pat de spital. Nu vine nimeni la ea. Vin colege totusi… foste colege, cunostinte. Dar e singura. Nu e nimeni care sa adoarma pe un scaun langa ea, nu e nimeni care sa se intereseze zilnic ce mai face, nu e nimeni care merge la ea in fiecare zi. Nu e nimeni care sa-i dea o spaga doctorului speriat si amenintat de soferul mizerabil, care, ca tot veni vorba, mai e si persoana publica. Desigur, nu a aparut nimic in presa. Nici de politie n-am auzit nimic. Ma intreb de ce… si cat o fi costat tacerea.

Iar femeia aia e singura. E iarna, e frig, e gheata pe jos, s-a inserat, iar ea e singura, complet singura. Departe de casa, undeva intre viata si moarte.

Iar noi? Noi suntem tineri si in putere. Ni se pare atat de normal sa punem mana pe telefon cand avem chef sa iesim in oras si sa iesim cu cineva. Unul, doi, trei sau mai multi oameni. Acasa avem la cine sa venim si cat de minunat e. Daca plecam doua zile undeva, cu siguranta are cine sa ne duca dorul. E totul atat de normal pentru noi…

Iar ea e singura. Si, Doamne, nici n-o cunosc… n-o cunosc, dar probabil ca sunt persoana care se gandeste cel mai mult la ea in aceasta zi de 4 ianuarie 2010.

Pe ea cine o asteapta acasa? Ei cine ii duce dorul? Alaturi de ea cine e?

Astazi, 6 ianuarie 2010, printre redactari de lucrari, limonada si cateva pagini din Haruki Murakami, ma doare sufletul si am ochii umezi cand ma gandesc la femeia pe care nu o cunosc si pe care poate ca nu o cunoaste nimeni.

Si e frig si iarna. Cand e frig si iarna, parca totul doare mai tare. Si tragediile sunt mai tragice. Si singuratatea mai apasatoare… astazi, 6 ianuarie 2010.