Spre deosebire de povestile mele de zi cu zi, pe care le mai postez aici, astazi nu am nimic deosebit pentru voi. Va puteti opri aici din citit.

As scrie multe, doar ca as scrie si despre chestiuni extrase din vietile oamenilor care-mi mai citesc si blogul. Asa ca am dobandit, in timp, o doza mare de abtinere, iar asta imi displace profund. Prea multi cunoscuti imi stiu acum blogul. Pai si acum  de cine mai fac misto? Da, voi, toti cei care ma cunosc si personal, sunteti sursa mea de uimire. Despre toti am ceva superb de zis. Despre toti as scoate povesti si as putea sa va desfiintez. Asta nu inseamna ca nu va plac.

Pana una, alta, ma gandeam zilele trecute cum ar fi sa fii criminal in serie un Bucuresti. Nu mai stiu exact cine m-a facut sa ma gandesc la asemenea lucruri grave. Daca, de exemplu, Peculiara ar vrea sa ucida pe cineva… cum ar face-o?

Si cum stateam eu asa, cu inima mea de copil, si beam o cafeluta dimineata, m-am gandit ca ar trebui sa incep prin a-i cunoaste programul (omului de pe lista neagra, desigur; sa-i zicem Sandu). Ar trebui sa-l urmaresc, sa miros exact momentul, locul si metoda. Insa pentru inceput, sa stau in fata locuintei lui si sa-i observ tabieturile, in masura in care se poate.

Pe strazile Bucurestiului e nasol mereu. Masini parcate peste tot, n-am unde sa stau in masina si sa astept, ca nu e ca si cum gasesc un loc de parcare cu vedere la viata lui Sandu. Daca as parca in strada, ar trebui sa pun niste avarii, sa nu ma vad zburata prin garduri, iar asta ar atrage atentia, deci nu e o solutie.

Dar, dupa cum nu am mentionat inca, nu am masina. Asa ca ar trebui sa iau autobuzul. Cum sa urmaresti pe cineva cu autobuzul? Sau metroul… Si apoi, sa zicem ca reusesc, aleg sa stau in fata casei lui. Neavand masina, stau in frig. E bine ca ma pot piti dupa masinile parcate ca, slava Domnului, sunt multe.

Problema e apoi cu vecinii. Ca toata lumea are vecini care stau pe balcon non-stop, stiu cine vine si cine pleaca, observa tot si spun tot. Deci ar trebui sa omor si vecinii. Cum sa ma fac nevazuta?

Apoi e problema cu interfonul, ca ar trebui sa intru cu cineva, care, implicit, ma va vedea. Deci nici asa nu e bine.

Si sa zicem ca as rezolva tot cu spionatul. Unde l-as ucide pe Sandu? Acasa la el? Nu e bine. In public? Nu e o optiune. La mine acasa? Greu iese sangele din covor. In camp? Cum il prind in camp? Il urmaresc pana acolo cu autobuzul?

Cu arma crimei mi se pare cel mai simplu. Plus ca ma indoiesc ca in Romania e ca in CSI, unde vine Politia Romana cu lupa si cauta scame care contin ADN, le examineaza cu lupa, vede ca sunt de la un pulover de la Zara, se duce la Zara si afla cine a cumparat acel pulover, de parca aia stiu. Si tot asa… Deci e bine din punctul asta de vedere.

Cred ca daca ma tai si las sange si bale la locul crimei, tot nu ma gaseste nimeni.

Si cum il omor? N-am cum sa-l otravesc, ca nu e ca si cum stau cu el la masa si-i pun un Verde de Paris in Bloody Mary. Nu-s asa cruda. I-as taia gatul. Dar e nasol cu sangele. Tin la hainele mele. Desigur, le-as putea acoperi, dar daca vreau sa-l iau pe Sandu prin surprindere, n-am timp de asa ceva. Si apoi unde ma spal? Unde ma schimb? Cum ma intorc acasa plina de sange? Cu metroul?

In fine… ideea e ca oricum nu se poate ajunge asa departe din cauza traficului din Bucuresti. Sa fim seriosi, cum poti urmari pe cineva in aglomeratia asta? Si mai ales daca n-ai masina personala. L-as putea ruga pe Peculiar sa ma duca, dar ceva imi spune  ca i-ar ridica niste semne de intrebare, desi nu inteleg de ce. Plus ca n-are Casco si daca se intampla ceva…

Pe la jumatatea canii mele de cafea, dimineata, cand nu-mi trece nimic sanatos prin cap, am oftat dezamagita. E greu sa ucizi perfect pe cineva in Bucuresti. Iar eu sunt perfectionista pana la sange… funny thing, sange. Si uite asa, Sandu va trai fericit pana la adanci batraneti.

Pur si simplu nu avem conditii, domne… Of.