De cand nu ne-am mai vazut, multa vreme a trecut, dar n-am uitat de placerile vietii. Si cum viata mea este toata o placere si o aventura, am zis sa impartasesc si cu voi o particica din ea.

Peculiara nu este genul pisicos, care se matzaie si se prosteste, insa mai are momentele ei de dragalasenie si de bunavointa, rare, e drept. Unul din aceste momente a avut loc recent si lucrurile au iesit putin pe dos, caci de, nimic nu este normal in viata mea de dincolo de blog. Intr-un sens bun, totusi.

Dupa o cearta de cuplu, prin care cu totii am trecut, si dupa o impacare in prealabil, Peculiara se gandeste sa ii faca o surpriza Peculiarului, care se plansese o zi intreaga de cat ii este de foame. Si, dupa vreo 8 ore de „ce-as manca o maslina”, „ce-as suge o bomboana”, Peculiara isi ia inima in dinti si se hotaraste sa faca o surpriza. Face pachetele peste pachetele si merge sa le livreze.

Sa gandeste asa: e tarziu, intuneric, nu aprinde lumina pe hol, ca sa nu se vada cine e dincolo de usa. Nu foloseste cheile, ca sa nu stie Peculiarul cine e. Mai mare surpriza, se gandeste Peculiara.

Si bate la usa insistent, cat sa fie sigura ca atrage atentia. Cine e? – se aude din spatele usii. Ma gandesc sa prelungesc suspansul si spun, total neinspirata, bau bau. Dupa 2 secunde, zic „hai, eu sunt, deschide usa.”

Si aud cheia in usa, apoi incerc usa, de, gandindu-ma ca o descuie, ca m-a auzit. Dar de unde. Urma sa treaca multa vreme pana sa aflu, de fapt, dupa bau bau, Peculiarul nu mai auzise si restul si ca, de fapt, cheia in usa semnifica faptul ca o incuiase mai bine, nu ca o deschisese. Cu cheile in usa, ce sa mai incerc?

Pun mana pe telefon si-l sun. Aud telefonul in casa, dar nici un raspuns. Ce s-o intampla? O minte ceva mai normala s-ar fi gandit ca e cu alta, eu nu m-am gandit. Dar mi-ar fi trebuit o minte de-a dreptul bolnava sa ma gandesc la ce se intampla de fapt.

Bau baul l-a speriat realmente. Nu inteleg de ce, caci vorba aia, daca vine cineva sa te omoare, nu iti zice ca e bau bau. E penal, ca sa zic asa. Are si criminalul demnitatea lui.

Peculiarul meu iubit nu putea sa raspunda la cele 3 apeluri ale mele, pentru ca era mult prea precocupat cu 2 actiuni majore:

1. In timpul primului apel, alerga spre bucatarie sa apuce cel mai ascutit si taios cutit. Mi se pare normal, doar era bau bau la usa.

2. In timpul celorlalte apeluri, Peculiarul sedea panicat in bucatarie, chemand politia.

La al patrulea apel, imi raspunde: Vai, nu mai pot de nervi, iubita, au venit unii si au dat cu picioarele in usa. Sa intre peste mine, sa ma omoare.

Care picioare, nu stiu. Care unii, iar nu stiu. Care moarte, nici nu vreau sa ma gandesc. E drept, adusesem mazare cu pui si ori iti place mazarea, ori nu, dar nici moarte de om nu e. Si nici nu moare daca ingifi cutitul in ea.

Zic, draga, sunt eu, calmeaza-te. Deschide.

Usa se deschide, iar dupa ea vad un Peculiar alb la fata, livid, transpirat, cu inima bubuindu-i din piept afara, care-mi spune cu un glas taiat: Iubita, dar am chemat si politia.Intr-o lumina difuza, imi vad iubitul panicat, ud si cu un cutit in mana. Totusi, ti-am adus de mancare, nu e cazul sa te enervezi asa de tare. Nu e motiv de omucidere. Si mazarea iti place. Daca-ti aduceam porc, mai intelegeam.

Evident, eu eram prea ocupata cu rasul ca sa-l asez jos, sa-l calmez. Ce facem acum? Suna la politie si zi-le ca a fost o greseala. Suna, isi cere scuze, depasim momentul… aparent. Penibil, dar am crezut ca a trecut.

Partea buna e ca ii trecuse orice foame.

Inconjurat in continuare de panica, incercand sa se calmeze, ne asezam pe scaun, ne aprindem o tigara si eu rad… pentru el era prea devreme ca sa fie amuzant.

In mijlocul hohotelor mele de ras, suna interfonul. Doua posibilitati: ori a venit, de data asta, cineva sa te omoare, ori e politia, care n-a crezut ca a fost o greseala.

Speram sa fie politia. Insa cand am deschis usa si explicatia a sunat asa: „Imi cer scuze, nu era nimeni care voia sa ma ucida, era doar prietena mea”, m-am gandit ca ar fi fost mai putin penibil daca totusi venea cineva sa ne omoare.

Unul dintre politisti a fost amuzat si se abtinea sa nu rada cat sa se auda pana in Crangasi, insa celalalt cred ca era in stare sa ne ia la bataie.

Si uite asa a aflat Peculiara ca surprizele nu-s bune, ca Peculiarul are probabil multi dusmani, din moment ce prima chestie pe care a facut-o cand a auzit ca e cineva la usa a fost sa ia cutitul in mana, si ca Politia Romana este mult mai prompta decat se astepta.

„Dar ce a fost in capul tau?”

„Pai de unde sa stiu eu ce invartea ala care a stat aici inainte… poate ca vindea droguri, poate ca veneau sa-l omoare, poate ca a facut o copie dupa cheie, daca intra in casa?”

Eu eram mult prea inmarmurita ca sa imi pot imagina astfel de scenarii. Un lucru este sigur: daca il mai apuca foamea cand nu e mancare si nu sunt eu acolo… oh well, asta e. As putea sa-i spun sa comande la domiciliu, dar mi-e ca the pizza delivery boy ar putea avea un sfarsit insangerat cand va ciocani la usa.

Insa seara s-a incheiat romantic: „Iubita, bine ca n-ai incercat cheia, ca bagam cutitu-n tine.”

Pam Pam!