Dupa indelungi dezamagiri si framantari aduse de viata de zi cu zi, am descoperit, destul de devreme, zic eu, care este cheia fericirii absolute: sa nu-ti pese. Necesita multa munca si multa determinare, e drept, dar in final, it all pays off.

E orgasmic sa ajungi la un asemenea nivel de detasare incat sa nu mai conteze ce se intampla in jurul tau. Ce ti se intampla nu e nici bun, nici rau, ci pur si simplu e. Pentru mintile mai simple, asta nu inseamna sa-ti bagi picioarele in tot si in toate, ci pur si simplu sa nu preiei singur asupra ta niste responsabilitati care nu-ti apartin si nu iti vor apartine niciodata.

E vorba de acel nivel de detasare aflat in perfect echilibru cu implicarea, pe care nu o exclude total, cum ar putea crede unii cititori mai simpli, ca am si din astia destui. Mi-a luat mult timp sa nu mai sar gardul, sa imi vad de bucata mea, de jumatatea mea de implicare vs. detasare si sa realizez ca nu e o optiune in viata sa iei decizii in functie de ce-ar zice X, ce-ar face, ce-ar gandi, ce-ar crede, dar daca, dar cum etc. Ca altfel ajungi intr-un punct in care iti dai seama ca n-ai facut nimic din tot ce-ti doreai sa faci, ca ti-ai ignorat propriile nevoi si dorinte, ca te-ai negat pe tine. Si pentru ce? Nu e ca si cum cei din jur, oricat de apropiati ti-ar fi, ar vedea vreodata lucrurile prin ochii tai, ar intelege exact ce vrei tu sa inteleaga. Partea ta presupune sa transmiti un mesaj, sub orice forma iti doresti, dar sa realizezi ca nu esti responsabil si nu poti fi niciodata in mintea celui la care ajunge (mai mult sau mai putin) si care il va percepe mereu prin prisma istoriei personale.

Nu e usor sa nu astepti nimic in viata, de la nimeni. Ma uit in jur si totul e un business. Toate relatiile interumane sunt o afacere murdara. Nimeni nu mai stie sa ofere fara sa astepte nimic in schimb si multi nu stiu nici macar sa primeasca, o treaba de orgoliu, de altfel. Recunosc, nu am ajuns inca la acel nivel in care sa primesc si atat. Dar voi ajunge si acolo, poate.

Confundam lucrurile, ne punem problemele in carca celor apropiati, ii responsabilizam cu forta de niste lucruri care sunt strict ale noastre. Si nu comunicam, dar ne pricepem extrem de bine sa presupunem. Si vai, cat mai presupunem.

Ignoram nevoile si dorintele celui de langa noi, pentru ca asteptarile noatre conteaza mai mult. Si cerem, ii cerem sa renunte la sine ca sa avem noi, aparent, un beneficiu.

Nu iesi cu baietii la o bere, ca eu ma supar si dau din picioare daca ma lasi singura acasa. Si el renunta la el si la nevoile lui, pentru ca nu suntem in stare sa intelegem ca nu totul e despre noi si nu ni se cuvine nimic. Si dupa ani de zile, descoperi ca ai langa tine un om frustrat, care si-a inabusit toate dorintele ca sa fii tu fericita, iar el e acum mizerabil. Si tu ce castigi? Ok, e acasa cu tine, dar e nefericit, tensionat, neimplinit. Asta ti-ai dorit? Asta ai.

Daca ma iubeste, imi va aduce flori. LOL, ca sa zic asa. Care e legatura? Cine esti tu sa stabilesti comportamentul altuia in functie de sentimente? Eu te iubesc, dar acum imi vine sa-ti crap capul, ca ai fost un nenorocit. Dar tot te iubesc. Adica sa nu-mi mai vina sa-ti crap capul daca te iubesc? Ce legatura are? Asta simt acum ca as face. Nu inseamna ca o s-o fac si nu inseamna nici ca nu te iubesc.

Stii, iubitule, vreau sa mergem la Opera. Stii, iubito, sunt cam obosit si nu am chef. Ah, nu ma mai iubesti, nu? Ai pe alta? Pentru ca, evident, femeia e proasta, nu-i dubiu in asta. Si ea trebuie sa aiba totul, ACUM. Cu totii avem dreptul sa nu avem chef. E dreptul meu sa nu vreau, e dreptul meu sa refuz si nu are nici o legatura cu tine. Am alte nevoi si dorinte care in acest moment primeaza. Dar maine, cand ma voi fi odihnit, lucrurile vor sta altfel. Nu prea intelegem asta. Desi simtim si noi aceleasi lucruri, cel de langa noi nu are niciodata voie sa simta la fel, nu are voie sa nu aiba chef. Iar daca ne refuza, vai, e o tragedie. Pentru ca, in capul mic al femeii, refuzul unei cereri inseamna respingerea persoanei. Si iar nu are nici o legatura si iar nu ma astept ca femeia sa se schimbe vreodata.

Vreau sa-ti ofer o noapte de vis, dar trebuie sa-mi promiti ca ma vei duce la mare saptamana viitoare. I-auzi. Adica nu vrei sa-mi oferi o noapte de vis, vrei sa te duc la mare. Pai zi asa. Si daca nu te duc la mare, nu-mi mai oferi nici o noapte de vis, nu? Normal ca nu, ca totul e o afacere. Plus ca nu trebuie nimic niciodata, dar niciodata.

Nu stim sa oferim, stim doar sa asteptam ceva de la celelalt. Si daca nu primim, nu mai oferim nimic. Si reziliem contractul. Sunt curioasa cati dintre cei care citesc au oferit vreodata ceva fara sa astepte nimic in schimb.

Eu in acest moment am o nevoie. Dar stiu clar ca daca i-as da curs, as astepta ceva in schimb, o replica, un gest, m-as astepta sa fiu inteleasa. Si e gresit, cel putin pentru mine. Asa ca imi tin nevoia pentru mine pana in momentul in care voi reusi sa inteleg ca nevoia mea e sa transmit ceva, iar aici e bine sa se opreasca. Ce va intelege celalalt mai departe, nu tine de mine. Ce reactie va avea, iar nu tine de mine. Si vreau sa ajung in punctul in care, odata ce voi face ce simt, sa nu mai conteze ce primesc (de rau sau de bine) sau daca primesc ceva in schimb. Dar momentan constientizez ca sunt prea implicata, ca totul e prea cald. Lucrez la detasare, moment in care voi putea avea grija de adevaratele mele dorinte si nevoi. Pana atunci, sunt in stand-by.

Nu stim sa cerem, nu stim sa oferim, nu stim sa comunicam. Confundam sentimentele cu comportamentul si cu relatiile. Asteptam mereu ceva in schimb si nu stim sa fim liberi, sa facem ce simtim, dandu-ne seama ca singurul om de care suntem responsabili in viata asta este propria persoana. Poti avea grija de cei din jur, ii poti ocroti, dar nu esti si nu vei fi niciodata responsabil pentru ce simt, pentru ce reactii au. Ne invinovatim aiurea, la fiecare pas, cand de fapt nu are nici o legatura cu noi.

Mai suntem si educati prost, santajati de mici, crescuti in acelasi spirit afacerist pe care il transmitem si noi mai departe. Daca o iubesti pe mama, iti faci temele acum. Ei, nu mai spune. Si crestem cu handicapuri sociale si emotionale, cu temeri si responsabilitati care nu ne apartin, ne ignoram nevoile si dorintele si, daca avem noroc, ne trezim la un moment dat.

Viata e complicata si prezinta multe aspecte.

Pam pam!