Imi place genericul de la Dexter. Il gasesc genial.

Am oroare de vecini si-i ocolesc cu fiecare ocazie.

Fobie reala: Sa merg in spatele unei masini/carute/vehicul care transporta ceva voluminos.

Detest cablurile, firele, atele, sarmele insirate prin mijlocul sau colturile camerei. Imi alunga chi-ul pozitiv.

Nu-mi plac lucrurile prost lipite, neimbinate bine, subrede, strambe.

Nu reusesc niciodata sa aproximez cantitatea de spuma de par necesara pentru o utilizare, motiv pentru care mereu arunc jumatate.

Nu-mi plac alinturile. Daca aud puiut, pasarica si alte onomatopee mi se ridica paru-n cap.

Nu inteleg de ce se sinucid oamenii aruncandu-se in fata trenului/metroului. De ce ai vrea sa-ti curmi viata intr-un mod atat de groaznic si sangeros?

Am uneori zile in care incerc sa cred ca oamenii sunt buni. Dupa cateva ore imi trece subit si revin cu picioarele pe pamant.

Nu-mi place parul, de nicio culoare si nicaieri. Cand eram mica si faceam baie in cada si-mi mai cadea un fir de par din cap, ma apuca greata si ieseam ca arsa.

Nu stiu sa economisesc. Cumpar orice-mi place, oricand am cu ce si ulterior sufar.

Imi plac lucrurile frumoase si de calitate, motiv pentru care raman fara bani extrem de repede. Si de fiecare reusesc sa-mi intrec limitele. Nu intr-un sens bun, se pare.

Cand eram mica, am suferit foarte tare ca parintii mei nu erau toape. Daca ma supara un coleg, parintii mei nu veneau la scoala sa faca scandal, dar parintii altora se tiganeau constant. A trebuit sa cresc mult pana sa-mi dau seama ca decizia alor mei era cea mai buna. Totusi, si in ziua de azi sustin ca mi-ar fi placut sa vina.

Am crescut mult prea repede si am pierdut multe etape ale copilariei, ale adolescentei, iar acum imi pare rau. Cu toate astea, daca as putea sa dau timpul inapoi, n-as schimba aproape nimic… cu exceptia unui singur lucru. Daca ar fi sa schimb mai mult, astazi n-as mai fi Peculiar. Si Peculiar e un om ok. Imi place Peculiar.

Cand sunt suparata sau dezamagita, ma tund. Ori ma tund, ori ma vopsesc, ori imi maltratez parul. Cei care ma cunosc s-au prins repede ca am avut in ultimii doi ani doua mari suparari. Prima m-a determinat sa-mi fac parul permanent, lucru care m-a suparat si mai tare, pentru ca aratam ca o oaie. Cand am vazut cat de urat e permanentul, m-am vopsit roscata (dupa ce am scapat de permanent). Cand ma vad cei apropiati cu o coafura noua, le cad colturile gurii si ma intreaba direct ce s-a intamplat.

Cand eram la gradinita, copiii imi spuneau ca am ochi de broasca si gene prea lungi. Eram foarte suparata. Cu ochii n-aveam ce face, dar genele mi le tundeam. Ma simteam ca un paianjen cu genele asa imense si ca o broasca cu ochii mari si verzi. A trebuit sa cresc pentru a-mi da seama ca astea sunt lucruri bune. Copiii n-au crescut si inca mai am o colega care nu stie cum ma cheama si imi zice “fata cu ochii bulbucati”.

Nu-mi plac sandalele cu degetele la vedere. Am oroare de degete. Nu inteleg de ce omul are degete la picioare. Si calcaie. Nici calcaiele nu-mi plac.

Nu-mi plac discutiile tipic feminine, despre barbati, despre ce sex a mai facut cine si cu cine, despre unghii false si barfe ieftine. Din acest motiv, sunt cam nesuferita.

Sunt extremista si imi place. Obisnuiam sa fiu conservatoare pana m-am enervat si am sarit in extrema cealalta.

Nu mai am rabdare si nu-mi place, dar consider ca asa economisesc niste timp. Nu mai tolerez oamenii prosti, greselile si parul lasat pe sapun.

Imi vine sa plang cand sunt nevoita sa ma trezesc la 5:45 dimineata.

Doar pentru ca zambesc si iti vorbesc, nu inseamna ca am uitat. Iertarea nu e amnezie.

Nu-mi place speranta. Speranta e a oamenilor neputinciosi si, de cele mai multe ori, este in zadar. Mi se par tristi oamenii care spera fara sa actioneze in nici un fel. E trist sa stai si sa te rogi, sperand. E trist sa nu ramai decat cu speranta, crezand ca altfel pamantul se va deschide si te va inghiti cu totul.

Nu-mi plac oamenii care nu stiu sa refuze si oamenii pentru care “nu” nu inseamna de fapt NU, iar “da” nu-i obliga la nimic. La fel cum nu-mi plac nehotararea si oamenii care se lasa rugati.

Imi place mult Chuck Palahniuk si-i multumesc lui Sorin, care mi l-a recomandat.

Admir oamenii cu valori reale, de la care stiu sa nu se abata. Sunt aceiasi oameni cu coloana vertebrala pe care nu-i intalnesti prea des.

M-as uita non-stop la “Courage, the cowardly dog”. Mi se pare genial catelul mov.

Si cafeaua de dimineata nu se compara cu cafeaua de la pranz sau cu orice alta cafea din timpul zilei.

Imi place la nebunie mirosul de la metrou (mai ales cel de la Piata Romana – nu, nu cel de urina) si cel de la dentist.

Uitati ceva ce mi-a placut mult, randurile unui jurnalist care a reusit sa sublinieze de minune ignoranta oamenilor plictisiti si nu numai: Staze. De ce nu citeste romanul…

Si afla si cum sa-i spui fiicei tale de 10 ani ca… nu exista Mos Craciun.

Il gasesc pe dadatroll genial.

Incep sa cred ca repet unele chestii, dar nu sunt sigura. Scriu de prea multa vreme aici.

Anunțuri