Aeroportul Baneasa arata putin mai bine decat autogara Militari. In afara de 3 banci afara si 3 scaune inauntru, cu toate ca este un aeroport international, jegul este pur romanesc. Nu de alte, dar ma panicasem initial ca am crezut ca inca din Baneasa voi simti izul civilizatiei mai aproape de mine. Dar m-am calmat cand am vazut ca in avionera aceeasi lume ca in autobuzu’ 141 care merge in Ferentari. M-am simtit ca acasa. Ce mai, eram acasa.

Numai bulibase si potentiale prostituate cu zece copii dupa ele. Toata lumea se intorcea acasa, in Spania, la furat de capsune in Valencia sau portocale in Malaga. Avand in vedere ca am asteptat imbarcarea impreuna cu lumea buna care pleca spre Valencia, am sperat ca majoritatea tiganilor nu va merge la Barcelona. Am avut dreptate. Si asta pentru ca stiam ca cel mai mult se fura in Valencia. Mai ales frauda pe internet. E o intreaga retea acolo.

In mod inevitabil, a trebuit sa existe o panarama care sa faca scandal. Parea a fi basarabeanca si m-a amuzat teribil cand a inceput sa zbiere ca ea nu tolereaza jigniturile care i s-au adus.

M-am bucurat in zadar insa cand am vazut ca bulibasele s-au dus pa cu avionul de Valencia. In avionul meu (ce bine suna… dar nu e chiar al meu) s-au suit numai mame cu copii sub 2-3 ani. A fost o placere, avand in vedere ca 50% dintre pasageri erau sugari. A fost o intreaga simfonie de 3 ore, timp in care si asa tremuram pentru ca am o oarecare oroare de avioane.

Ce a fost si mai fain: mamele care ramasesera bortoase pe la 16 ani, preconizez eu, isi imagineaza CA COpilu’ mic, de tzatza, stie sa-si dsfunde urechile singur. Asa ca plodu’ care urla nevinovat din cauza urechilor infundate a trebuit sa suporte tratamentul vitreg al mamei idioate. Respectiv, ma-sa il tinea de nas. Numai vaci in avion.

Si, in afara de faptul ca mor de frica avioanelor, m-au mai asezat si la emergency exit pentru ca aveam fata de vorbitoare de limba engleza. Ca afltfel nu pupam. Stewardesa a vorbit cu Peculiaru’ si ce am prins eu a fost „sit here and … in case of a crash”. Say what? No crash! I don’t crash today! I didn’t pay for this! I want my money back. Am stat 3 ore cu frica in suflet si am tot citit instructiunile de deschidere a usii. Nici acu’ n-am priceput de ce eu. Adica si daca stiu engleza, ce? Daca ne prabuseam, deschideam usa si o tuleam. Engleza m-ar fi ajutat dar in momentul in care as fi spus: OMG! YOU are goin’ to DIE, i’m outta here!

Ma rog, si la ce mi-ar fi folosit? Ca oricum as fi murit si eu. Si de ce am iesi pe usa daca ne prabusim? Ca sa mor mai repede? Ca oricum nu stiu sa inot, daca picam in apa. Deci m-as fi inecat. Nu e bine.

Ideea e ca m-am ales cu o ditamai durerea de cap de la zbieretele copiilor. Se mai si incitau reciproc, lucru care mi-a agravat patologia. Nici dupa 24 de ore nu a trecut durerea. Si acum aud tipete de copii.

Dupa aterizare, da-i si cauta-ti bagaju’. Am crezut ca va fi complicat, insa m-am inselat. Cu toate ca nu era nimic afisat, m-am ghidat dupa banda la care se buluceau toti. Orice alta natie statea civilizat si astepta. Numa romanu’ se tiganea si pe plaiuri straine.

M-am bucurat enorm dupa ce am plecat din grupul animalelor… asta pana am dat 3 euro pe o cola la jumate, moment in care am simtit un junghi in inima.

Bah, astia n-au praf!

Acu’ astept sa ma intrebe careva daca imi plac palmierii lor. Am pregatit bine si raspunsul: Pfff… d’astia am si io acasa, mah… la metrou. S-a ocupat Piedone si la voi vad.

Va pup din inima Barcelonei! Ma duc sa ling pe jos. Pana si gunoiul e curat aici. Si nu pute. Nimeni nu pute. Nimic nu pute. Nici macar homelessii. Lucru care ma bucura caci voi cauta nestingherita in gunoi pentru ca mancarea e cam scumpa.

Adios!