Ma mir uneori cand vad ca pentru unii lucrurile raman la fel, ca nimic nu se schimba niciodata. Sunt oameni care raman aceiasi indiferent de ce le scoate viata in cale. Si apare deja cliseul „oamenii nu se schimba niciodata”. E un miez care nu se schimba niciodata. Miez care contine practic educatia, inteligenta si alte cateva „skill-uri” de baza, insa te-ai astepta ca in jurul acestui miez sa creasca alte credinte, idei, pareri, atitudini care nu se pot forma decat in timp.

Mi se pare intr-un fel fascinant cum cresti alaturi de un om pret de o perioada de timp definita, pentru ca apoi sa o luati pe cai diferite. Tu simti cum ideile tale incep sa se schimbe, sa evolueze. Poti privi in urma, poti analiza lucid evenimentele pe care le-ai trait si reactiile pe care le-ai avut. Si lucrurile incep sa se departeze din ce in ce mai mult de tine, tu, el care esti acum. Parca trecutul nu-ti mai apartine, intr-un sens teoretic, desigur. Incepi sa-ti judeci singur trecutul si realizezi cat erai de mic atunci. Privesti in urma cu calm si liniste, impacat de faptul ca, desi n-ai luat cele mai bune decizii in trecut, acum ai mai mult decat miezul cu care ai pornit la drum. E o virtute sa te poti modela in functie de mediul in care traiesti si de ce realizezi sau in functie de ce esecuri suferi. Si prin aceasta modelare inteleg o influenta benigna venita din exterior.

Si trece vremea, tu te rostogolesti in zapada ca un bulgare mic si pe masura ce aluneci la vale, cresti, acumulezi experienta si inveti cate ceva la fiecare pas. Sa refuzi aceasta „lipire” a evenimentelor inseamna sa te plafonezi, sa traiesti intr-o cutie, departe de lume, sa nu cresti niciodata.

Si, ca atunci cand tii un discurs de jumatate de ora, avand impresia ca celalalt de intelege, pentru ca apoi sa-ti puna o intrebare care n-are nici o legatura cu nimic, afli cum tu poti creste si cum altii raman in acelasi loc in care i-ai lasat.

Se asteapta de la tine la aceleasi reactii, la aceleasi atitudini. Nu-si imagineaza cum se schimba lucrurile, pentru ca in bula lor totul e mereu la fel.

Si nu poate decat sa te bucure faptul ca tu cresti, tu te modelezi, in timp ce altii isi irosesc timpul, batand pasul pe loc. Trist pentru ei, bine pentru tine, te face totusi sa te intrebi alaturi de cine poti creste totusi in acelasi ritm. Si te mai intrebi uneori si ce-i face sa fie inghetati atata vreme, departe de orice alt eveniment. Sa fie rutina, nefericirea, vreo depresie?

Cert este ca aceasta incremenire pe care unii se incapataneaza sa o perpetueze dauneaza grav calitatii vietii, iar restitutio ad integrum nu se mai petrece niciodata.

In final, va doresc sa cresteti mereu, sa invatati in fiecare zi si sa va formati bazele unei vieti sanatoase din punct de vedere psihic. Pentru ca in ritmul alert in care se petrec lucrurile in secolul nostru, este usor sa deraiezi si sa pierzi firul.