Vineri seara, compania pentru care lucrez a dat o petrecere. Eram foarte vesela si dornica sa dansez si sa ma simt bine, dar asta nu face parte din povestea pe care ti-o spun azi.

La un moment dat, vad un chip care-mi parea cunoscut. Initial n-am stiut de unde sa-l iau. Mai tarziu mi-am amintit ca facea sau face parte din cei care ma citesc pe aici. Stiam ca am mai vorbit cu el online si i-am recunoscut figura dupa avatar.

Cat il fixam eu cu privirea, incercand sa-mi dau seama de unde sa-l iau, am vazut ca si el se uita in directia mea (sau poate mi se parea), lucru care m-a facut sa cred ca si el ma recunoscuse. Cand mi-am dat seama cine e, m-am dus la el si l-am intrebat daca nu cumva ne cunoastem. Mi-a zis ca nu. Am zis… ok now, gafa! Nu, nu agat pe nimeni, chiar imi parea cunoscut. Te numesti cumva Andrei, l-am intrebat. Da, mi-a raspuns. Ok, deci l-am nimerit.

I-am explicat cum ca blogul, cum ca eu, cum ca el. Zambea si dadea din cap. Era muzica extrem de galagioasa. Mi-am recunoscut strategia… cand nu aud ce mi se spune, zambesc si dau din cap. Deci nu intelegea nimic din ce-i spuneam. Drept urmare, i-am scris adresa blogului meu pe telefon.

Si a urmat o reactie la care inca mai rad cu placere de cate ori imi amintesc. S-a dat putin inapoi si a exclamat din toti plamanii: „Sa-mi bag p%^&! NU POT SA CRED ASA CEVA! NU CRED!”. In ciuda celor scoase pe gura, mi s-a parut foarte simpatic. De ce nu poti sa crezi, l-am intrebat. „Nu cred! Nu cred! Nu cred!”, imi tot repeta. Tot ce am reusit sa scot de la el a fost „Mi te imaginam cu totul altfel”, urmata, din nou, de „nu cred!”.

A doua zi l-am intrebat cum isi imagina ca sunt. Raspunsul m-a amuzat si mai mult: „Mica, urata si cu ochelari de 100 de dioptrii”. Si cand colo, eram mare, urata si cu lentile de contact.

Stiam ca lumea e mica si imi face mereu placere sa aflu asta, mai ales cand am parte de asemenea reactii. Multumesc, Andrei, ai fost tare simpatic! Poate ne mai vedem pe la birou… chiar daca pana acum nu ne-am intersectat. Foarte tare! Daca e ceva ce-mi place sa colectionez, reactiile sunt pe locul intai.

Imi amintesc si de o piesa de teatru imaginata de un blogger, piesa in care eu eram Maica Stareta, fata batrana pe care n-o dorea nimeni si care tanjea dupa frumosul Jenel (care nu stiu cine e)… si croseta toata ziua (sau tricota, nu mai tin minte).

Tu cum iti imaginezi ca sunt?