Din prima clipa in care l-am vazut am stiut ca vreau sa-i cunosc povestea. Dar nu mi-a spus-o niciodata. Zambea mereu doar ca sa o ascunda mai bine. Cu mainile in buzunar, cu privirea in pamant si cuvinte care nu faceau decat sa acopere realitatea. A evitat mereu, iar eu am asteptat mereu. Si intr-o zi in care simteam ca se poate deschide, a plecat. N-am mai stiut nimic de el. Nici de povestea lui. Am privit in urma lui, dar nu l-am putut afla in nici un fel.

Astepta autobuzul tragand cu pofta din tigara. Parul usor grizonat la o varsta mult prea frageda ii trada viata emotionala mai bogata decat a altora. Stiam ca are o poveste de spus. Si avea sa fie o poveste incarcata cu detalii vizuale si emotii care te puteau seca de energie. Dar voiam sa o aud. A inchis ochii, a tras aer in piept si a aruncat tigara ca si cum ar fi realizat ca daca e ceva care il poate ajuta, nu e tigara. A venit autobuzul. A urcat ultimul si a plecat. Am privit cum se indeparta si am stiut ca nu il voi mai vedea vreodata. Nu-l voi auzi niciodata. A plecat cu tot cu povesti, cu tot cu glorii si esecuri.

Am vazut-o intr-o fractiune de secunda. A zburat parca pe langa mine. Fugea pe scari si plangea. De ce fugea? De ce plangea? Avea ochii rosii si uzi, iar buzele ii tineau cu forta gura inchisa. Ii venea sa urle. Imi venea sa o opresc si sa o las sa urle. Opresc eu lumea in loc pentru tine. Opresc eu tot ce pot, numai urla si vorbeste-mi. A alergat in continuare. A plans in continuare.

L-am evitat ani de zile pentru ca nu ne intelegeam deloc. N-avea nici unul dintre noi nici o vina. N-am stiut sa-l ascult, desi ar fi trebuit sa fim apropiati. Cand am crescut suficient de mult incat sa-mi dau seama ca as vrea sa ii stiu povestea, a fost prea tarziu. Nu mai era. Oare ce mi-ar fi spus? Oare cum a fost viata lui? Oare cat a iubit? Oare cat a urat? Oare de ce? La inmormantarea lui au fost sute de oameni care l-au iubit mai mult decat n-am stiut eu sa o arat vreodata. Oare ei ii stiau povestea? Mi-au spus ca a fost un om minunat… eu de ce n-am stiut asta? De ce n-am vrut sa aflu asta? Il cunoasteau mai bine decat mine, desi eu eram cea care ar fi trebuit sa-l stie mai bine ca oricine. Si a plecat ca si cum n-ar fi fost niciodata.

Ea nu-si gaseste locul. Nu reuseste sa-si dea seama unde apartine cu adevarat. Orice pozitie ii este incomoda, orice gust ii este nepotrivit, orice miros ar trebui inlocuit. Nici o haina parca nu e a ei, nici un zambet nu i se potriveste. E ea in alt trup, in alta incapere, in alta lume. In fiecare dimineata isi ia o cafea de la colt si se plimba cu ea in mana si cu privirea in pamant. Daca ar deschide ochii ar vedea prea multe. Nu mai poate retine si ce e in jur cand este atata furtuna in sufletul ei. N-o cunosc. Probabil ca nimeni nu o cunoaste si nici nu ar vrea sa-si spuna vreodata povestea.

Imi iau cafea in fiecare dimineata din acelasi loc. Vanzatoarea ma intreaba mereu ce mai fac, ii zambesc si-i raspund scurt. Fara sa o provoc, vorbeste singura. Are doi baieti si un sot. Unul din baieti s-a casatorit. I-a venit o matusa din Italia. Nu vrea sa mai vanda cafea, iar pe mine nu ma intereseaza. Nu vreau sa stiu povestea ei. E o femeie simpatica, dar de ce vrea sa-mi spuna o poveste cand n-are una? Cel putin nu una pe care as vrea s-o aud.

Mi-e vecina si nu pierde nici o ocazie sa ma tina din drum. Imi spune totul de la painea feliata pana in prezent si nimic interesant, nimic demn de irosit cuvinte. Nu o sa taca niciodata si nici nu va avea o poveste de spus.

Mi-e colega, mi-e simpatica, dar nu-mi plac discutiile tipic feminine. Nu discut despre unghii, par, iaurturi dietetice, batoane de slabit si barbati care nu stiu sau stiu prea bine cum sa se poarte in pat. Daca ma concentrez la ceva nu inseamna ca sunt suparata. Inseamna ca sunt concentrata si nu vreau sa fiu intrebata de ce sunt suparata. De asemenea, nu vreau sa port o discutie de jumatate de ora despre „de ce sunt eu suparata” cand de fapt am multa treaba si atat.

Mi-e prieten bun si-l iubesc mult. Radem atat de mult impreuna. Ne simtim bine impreuna. Dar povestea? Vreau sa-i stiu povestea. Cum isi poate face loc printre glumele mereu prezente care ne plac atat de mult? Si daca spun ceva serios ma mai crede? Sau crede in continuare ca glumesc?

Nu pleca fara sa-mi spui povestea ta. Contezi. Conteaza ce ai de spus. Conteaza tristetea din ochii tai. Conteaza de ce oftezi. Conteaza cand esti trist si conteaza cand esti fericit. Si vreau sa fii fericit. Nimic nu e prea mic si nimic nu e prea neinsemnat. Esti foarte important si vreau sa-ti stiu toate povestile, toate supararile, toate bucuriile. Vreau sa ocolesc tot ce te supara si sa prind tot ce te bucura.

Nu te urca in autobuz. Nu pleca acum. Nu alerga pe scari, nu tranti usa si nu muri. Ramai si spune-mi povestea ta. Sau doar ramai…