Cu ce sa incep?! N-am scris mai deloc despre mine pana acum. Gandurile profunde nu mi le-am asternut niciodata pe hartie, nici pe blog, nici pe biletele. N-am tinut niciodata un jurnal. Mai mult de teama. Ma speria si ma sperie in continuare ideea ca gandurile mele reale, profunde si relevante ar putea exista scrise undeva. Chiar daca nimeni nu ajunge vreodata la ele, chiar daca le ascund bine, chiar daca le ard dupa, tot prefer sa nu le scriu deloc. In noaptea aceasta voi face o mini-exceptie.

Unii dintre voi ma cunosc, altii nu ma cunosc deloc. As prefera sa scriu pentru toti – 1, 2. Nu-mi place ideea ca exista anumite persoane care au acces pana si la aciditatea mea virtuala. Banuiesc ca asta se trage din trauma mea care se numeste „omul”. Am cunoscut mult prea multi oameni. Enorm de multi. Si, desi ma fascineaza, m-au invatat ca trebuie sa faci o selectie atat de riguroasa si de radicala astfel incat sa nu-ti pierzi valorile, principiile, gandurile pozitive, energia pozitiva. Spun „mult prea multi” pentru ca au fost mai multi decat mi-as fi dorit. Si pentru ca, desi sunt intotdeauna de partea adevarului, am invatat ca natura umana nu include nici pe departe sinceritate, altruism sau bune intentii. Ultimele mai exista, insa rar.

As fi preferat sa cunosc mai putini oameni. As fi preferat sa stiu mai putine despre ei. As fi preferat sa fiu putin mai in intuneric, sa nu aflu cata ura si cata rautate, cate planuri malefice pot exista in spatele unui zambet, in spatele unei strangeri de mana, al unui salut. Adevarul este ca imi este sila. Da, as fi preferat sa fiu ignoranta si sa am un IQ pe undeva egal cu zero. Poate ca ignorance is bliss. Knowledge isn’t really bliss… most of the time, iar aici ma refer mai mult la natura umana.

Cunosti adevarul. Dar vrei adevarul? Vrei sa stii in ce lume traiesti? Daca vrei, e posibil sa nu-i poti face fata. Daca reusesti sa ii faci fata, devii agresiv. Adevarul nu este bun.

Viata ta e o minciuna. Familia ta e o minciuna. Prietenii sunt o minciuna. Tu esti o minciuna. Minciuna are, intr-adevar, picioare scurte. Mai devreme sau mai tarziu, lucrurile se intorc impotriva ta. Iti poti acoperi urmele pana la un punct, insa nu pentru totdeauna. Deci pana la urma tot la adevar ajungi. Minciuna este oricum identificata inainte de a fi clar etichetata ca fiind o falsitate a existentei tale. Rezulta incertitudinile. In incertitudine te poti zbate ceva vreme, dar nu prea mult. Singurul lucru care ramane de analizat este cat vrei sa te zbati pana sa dai cu nasul de realitate. Iti poti prelungi suferinta inchizand ochii. Se numeste agonie. In acelasi timp, se mai numeste si the easy way out/in. The hard way este sa tii piept valurilor de adevar. Caci, vorba lui Oscar Wilde (parca), adevarul nu este niciodata pur si niciodata simplu. Nici minciuna nu este buna.

Acum, dintre doua rele, ce alegi? Adevarul este, zic eu, raul cel mai mic. Cand stii adevarul, ti se da sansa sa alegi. Daca alegi tot minciuna, esti egal cu zero si nu ti-a folosit la nimic. Te vei indobitoci singur si de acum inainte. Daca alegi adevarul, iti acorzi o sansa. Iti acorzi sansa de a trai cu picioarele pe pamant, de a fi realmente multumit. Sigur, adevarul nu presupune niciodata un bine de moment. Insa, pe termen lung, este de mii de ori mai benefic decat minciuna perpetua.

Nu exista „viata mea este distrusa”. Momentul este distrus. Ai pierdut poate niste ani buni din viata traind in minciuna. Dar asta se poate schimba. Daca alegi s-o schimbi, viata ta nu e distrusa. Daca nu alegi asta, iti distrugi singur viata si atunci nu mai este vina nimanui.

Am deviat oarecum. Dar nu-i nimic. Poate va foloseste la ceva, mai devreme sau mai tarziu.

Imi place mult sa scriu. In acelasi timp, mi-e sila. Mi-e sila de oameni. Nu de voi. Pe voi nu va cunosc. De cei pe care ii cunosc atat de bine mi-e suficient de sila incat sa nu mai scriu. Sau sa ma inchid intr-o cutie si sa scriu acolo.

Vreau sa ma rup de aceasta sila. Vreau sa ma desprind de jigodiile pe care mi-a fost dat sa le intalnesc.

Pe de alta parte, vreau sa va spun ca exista cineva care imi este atat de drag incat imi vine sa scriu mereu. Sa-i zicem Y. Y a stat cu mine de vorba pana la 4 dimineata, timp in care am realizat, inca o data, cat de important este. Imi este prieten bun si, mai nou, si coleg. Reuseste de fiecare data sa imi incarce bateriile. Desigur, are ciudateniile lui, dar pana si astea imi sunt dragi. Astept cu nerabdare sa ajung luni la birou si sa-l vad tot zambitor. Sa-mi spuna „hai la o tigara”, „hai la o cafea”, „vezi ca stirea asta are un titlu cam lung”, „intra si tu si schimba titlul ca mie mi-e lene”. Sa-mi spuna, in unicul sau stil, dodo bird. Sau „iar te-ai dat cu rimel!”.

Y face ca toate pramatiile sa piara din vizor. Din nefericire, ele inca exista. Si vor exista mereu. Si le doresc numai de bine nu. Sunt convinsa ca toata lumea primeste, in cele din urma, exact ceea ce merita.

Mai exista un bun prieten pe care il voi pretui mereu, dar despre care nu voi scrie caci nu merita sa-l introduc printre mizerii. Nu ca Y ar merita, insa el s-a intamplat sa faca parte din aceasta seara. S-a intamplat ca astazi a schimbat ceva in mine. Si vreau sa stie asta pentru ca nu multa lume reuseste. Desi i-am spus-o, am sa i-o repet mereu. Si sa nu care cumva sa indraznesti sa patesti vreodata ceva ca ne suparam.

In ceea ce ma priveste pe mine, m-am saturat de cunoscut oameni. Toti diferiti si toti la fel. Intentionez sa”dezcunosc” si gunoaiele de care m-am impiedicat pana acum.

Mi-e atat de sila ca nu exista cuvant pentru cat de sila imi este. Atata lume proasta, atatia tampiti care isi inchipuie ca pot calca orice in picioare, atatea tampite care isi inchipuie ca pot schimba lumea cu forta.

Nu e deloc placut sa constientizezi ceea ce constientizez eu. Nu e bine nici sa nu constientizezi. Prefer de mii de ori sa fiu asa cum sunt decat sa fiu o ignoranta. Si, desi fac mereu haz de necaz, e trist. E trist sa vezi atata prostie si e idiot sa te prefaci ca nu exista. Atata timp cat nu traiesti in bula ta patologica, e o tampenia sa crezi ca oamenii se pot schimba sau ca daca le fortezi mana se schimba vreodata. E o tampenie sa crezi ca oamenii nu mint sau ca nu sunt egoisti.

Pe de alta parte, e trist si ca nu observi cata lume bolnava exista in jurul tau. E alta tampenie sa crezi ca bolile psihice nu exista in anturajul tau. Exista! Te asigur ca daca privesti atent, vei descoperi patologie pura. Oameni irationali. Sociopati, asta e cea mai exacta descriere. E plin de sociopati si mai nimeni nu-i observa. Eh, a gresit… 6 ani, dar a gresit. A mintit… toata viata, dar poate acum se schimba. Mai exista si boli, stupoare. Si, culmea, nu-s deloc rare. Observ pe strada din ce in ce mai multi oameni care vorbesc singuri. Ma intreb unde naiba au fugit familiile lor, prietenii etc. De ce nu-i vede nimeni? De ce nu-i ajuta nimeni? Nu trebuie sa vorbesti singur ca sa fii nesanatos. Dar astea sunt, poate, pentru unii, subtilitati.

Nu vreau sa mai scriu. Mi-e prea sila, sila, sila. Partea proasta este ca imi place sa scriu asa ca probabil voi mai scrie. Poate in alta parte. Poate din nou anonim.

Stiu, e lung postul, dar cred ca e ultimul. Ideea e ca mi-e sila.

Mi-a parut bine, serios. Mi-a placut. Dar mi-e sila. Nu de voi (voi= majoritatea cititorilor), dar tot mi-e sila.