S-a intamplat sa iau pranzul in acelasi ungher din lemn in care il iau in fiecare zi de miercuri. De ce doar miercurea, prea putin important. De ce pranz? Pentru ca in prea putinele zile in care am timp si pofta de pranz, cuget si observ. Nu mare mi-a fost mirarea sa aflu ca, si astazi, mi s-a asternut in fata ochilor imaginea trista a secolului al XXI-lea sau a unei lumi fara substanta. Cand s-au pierdut toate, nu stiu. Cand am inceput sa ne grabim, iar n-as putea spune. Cand s-au dus zilele in care ne permiteam sa stam pe ganduri? Poate ca nu au existat niciodata.

Si asa, cu capul in palme, aburul cafelei imi era bruiat de aburul unei pizza pe care nu aveam pofta sa o mananc. Muzica era la un volum mult prea tare pentru orele 13 trecute fix. Atmosfera era mult prea agitata pentru a putea manca in liniste. Stomacul meu dormea mult prea adanc pentru a putea da atentie alegerii mele nesanatoase. Aveam putere sa sorb din cafea si dorinta sa ascult si sa privesc. Am ales sa incremenesc oamenii din jurul meu, sa le ofer o clipa de ragaz. Viata lor agitata avea nevoie de o mana de ajutor.

La o masa de 12 persoane erau… 12 persoane. Numai barbati imbracati la patru ace, proaspat iesiti dintr-o multinationala, faceau loc, in aglomeratia urbana, unei mese sanatoase. Toti mancau salata. Toti beau apa. Vorbeau infernal de tare, grabit si cu greu printre imbucaturi. Zgomotul metalic al tacamurilor le acoperea vocile panicate. Ma intrebam cum decurge o zi normala din viata lor. Pranzul se ia in mod evident cu seful, dar cu cine si-ar dori ei oare sa stea pret de 1-2 ore la pranz? Familie? Prieteni? Poate nici nu si-ar dori sa manance… unii nici jumatate din salata nu mancasera. Poate ar dori sa cumpere cadouri de Craciun. Poate si-ar dori sa impodobeasca un brad. Poate si-ar dori o familie. Nu stiu ce anume imi spunea ca fiecare petrece dimineata cel putin o ora in baie si inca o ora in fata oglinzii, peste 12 ore la serviciu si uneori si noptile. Si cate lucruri si cati oameni neglijeaza pentru o cariera de succes, pentru o imagine perfecta, pentru un pranz prefacut?

I-am incremenit pret de cateva secunde pentru a-i observa. Barbatul-robot in 12 copii fidele. Zambetul perfect si perfect de fals. Razele soarelui inexistent in aceasta amiaza se reflectau in incisivii fiecaruia. Mancau sincronizat, radeau sincronizat, se uitau la ceas sincronizat si au plecat la fel de sincronizati, in sir indian, probabil in ordinea functiei detinute.

Aburul cafelei mele deja nu se mai simtea si valuri de frig ma izbeau de la usa deschisa in scopul iesirii intregii intreprinderi. Urmaream omogenizarea laptelui in cafea in timp ce ma intrebam daca ma va tine treaza inca 5 ore de atunci inainte. De ce nu pot manca acasa? De ce nu pot gati eu pentru cei dragi in fiecare zi? Atunci mi-am amintit ce am gatit ultima oara… o chestie bruna, cu miros dulceag. M-am lasat purtata de o carte de bucate in voga in acest moment si am conceput o treaba omogena, cu mult morcov, carne si foarte dulce. Nu-mi plac mancarurile dulci. Arata ca resturile pentru porci. Rea la gust nu era. Iar eu gatesc foarte bine in general. Dar arata sinistru. Nici eu n-am avut curaj s-o mananc. S-o servesc altora mi-ar fi fost de-a dreptul jena. Cert este ca in final cautam cu lingura in cratita… poate, poate ma prind care ce leguma e si care leguma e carne si care carne e verdeata. Si cand mi-am dat seama ca nu pot deosebi telina din mancare de morcovi si carne, o imagine mi-a licarit in fata ochilor: 3 porci adunati in jurul cratitei mele. 3 porci mirosind mancarea mea. 3 porci inverzindu-se la fata si intorcand spatele. O halca de gard ar fi fost mai tentanta pentru ei.

Din amintirea mancarii mele moderne m-a trezit zgomotul unor tocuri ascutite si grabite. O femeie inalta, blonda, extrem de aranjata, extrem de fandosita, extrem de slaba si cam batrana pentru atata dichiseala inainta grabita in local. A luat loc la o masa. I-am zarit fata in momentul in care a intrat si in momentul in care s-a dus la baie. Era imbatranita parca de evenimente mai mult decat de ani. E usor sa faci diferenta… chipurile cele mai triste imbatranesc mai repede.

Tot timpul a stat cu spatele la mine. Am incremenit-o. Era mult prea grabita, merita un moment de liniste. Parul era atat de blond incat batea spre alb. Si avea un par tare frumos. M-a deranjat faptul ca-i statea atat de bine. Ma intrebam cum reuseste. Oricat de grabite ar fi fost miscarile ei, parul nu-si schimba forma si nici nu se ciufulea. Parea de plastic.

Era singura si blonda la o masa cu un ceainic verde. Si-a scos din geanta lacuita agenda incarcata… la propriu. Era genul de agenda plina de hartii si hartiute, care de care mai colorate si insemnate pana la refuz. Paginile agendei erau relativ goale, semn ca n-a avut timp sa-si noteze tot in ordine. Iar acum era cu toate foile imprastiate pe masa, incercand sa inteleaga ceva din notitele luate in graba. Si-a aranjat ceaiul, tigarile si scrumiera. Era destul de departe si initial nu am sesizat ce tigari fumeaza. Insa cand si-a aprins una, m-a izbit mirosul inecacios. Erau acele tigari din plante, fara nicotina, fara tutun, fara nimic. Le-am recunoscut mirosul si le-am simtit gustul de fum de foc de tabara. Mi-am amintit ca am incercat sa ma las si eu de fumat cu ajutorul lor. Partea proasta a fost ca, odata ce pui in gura o asemenea tigara, dai iama-n Pall Mall. Sunt sinistre, iritante si scarboase.

Fuma la fel de grabita si-si mai studia din cand in cand tigara. M-a durut inima cand am vazut ca a stins-o la jumatate. Nu ca n-as fi inteles-o, erau declansatoare de voma, insa pretul unui pachet ajunge undeva pe la 30 RON. Evident, pentru ea banii nu erau o problema. Manichiura nu era atat de perfecta pe cat m-as fi asteptat. Mainile ii erau imbatranite si pe inelarul stang purta ceea ce parea a fi o verigheta. Pentru un moment m-am intrebat cand mai are timp o asemenea femeie sa fie si maritata. In timp ce si-a stins tigara am vazut ca ceea ce parea a fi verigheta nu era de fapt decat un inel pe care il tinea voit cu piatra intoarsa spre palma. Si-l mai aranja ocazional. Nu cumva sa se vada piatra. In rest, pumnul stang era strans, ferit de ochii carcotasi ai celor ce n-ar fi crezut-o maritata.

A comandat o pizza. Jumatate a mancat-o cu hartiile in fata si probabil cu un nod in gat, cealalta jumatate a luat-o la pachet. Era ca un vis in care incercam sa vad figura personajului, insa mereu reusea sa si-o acsunda. Parul perfect imi distragea atentia de la faptul ca nu-i puteam zari expresia fetei. Dar mi-o imaginam. Avea ochii mari, clipea rar, nu zambea si-si mai musca buzele din cand in cand. Daca si-ar fi scos putin capul din hartii si din tigarile proaste, si-ar fi dat seama cat este de trista si de neimplinita. Daca ar fi fost sala goala, ar fi napadit-o lacrimile. Daca inelul ar fi fost verigheta, ar fi fost fericita. Daca ar fi avut un pachet de tigari adevarate, ar fi fost mai putin stresata. Daca nu ar fi luat masa singura, ar fi putut sa zambeasca. Daca nu s-ar fi concentrat in exces pe aspectul exterior, ar fi putut avea grija si de cel interior care tipa undeva departe. Nu o puteam incremeni pentru totdeauna.

Cafeaua mi se racise, pizza nu mai prezenta interes si ar fi fost timpul sa ma grabesc si eu. In mod paradoxal, nu toata lumea era asa grabita. In mod evident, nici sincera. In spatele meu a sunat un telefon. Fara sa ma intorc, am auzit o voce de barbat raspunzand: Buna ziua, doamna. Mai am putin si intru in Bucuresti. Va sun cand ajung la firma si rezolvam.