Cand eram eu mica si prostuta, copiii nu aveau telefoane mobile. Nici nu aveau nevoie. Dar eu imi doream. Cand am auzit ca au aparut si pe la noi, cu toate ca erau scumpe, am inceput sa dau din picioare ca vreau si eu. N-am primit. M-am suparat.

Astazi, orice copil de gradinita are telefon mobil. La ce le trebuie exact, nu mi-e prea clar. Daca as fi avut eu telefon cand eram la gradinita, l-as fi bagat in gura sau l-as fi ingropat in nisip. Mare diferenta nu e intre ce as fi facut atunci si ce as face acum. Ideea e ca si acum, la fel ca si atunci, as scapa de el.

Astazi, la sfarsitul anului 2007, am alergie la telefoane. Motivul? Suna. Suna dimineata, suna la pranz, suna seara, suna intre cele 3 momente ale zilei. Suna mereu! Mi-am pus ca ringtone o melodie linistitoare ca poate, poate nu ma mai enervez cand il aud. Deja nu mai merge.

Telefonul meu, inainte sa sune, se lumineaza. Daca il vad luminandu-se, inima mea incepe sa bata mai repede, ma trec toate transpiratiile, ma apuca greata, incep sa ametesc si imi aprind o tigara. Nu-mi place sa vorbesc la telefon. Nu-mi place sa raspund la telefon. Probabil din aceste considerente, oricine ma suna pentru prima data se simte jignit.

Nu raspund cu „Alo”, ci cu „Da”. Si nu e un „Da, sunt aici, spune-mi”, cu un „Da, de ce mama naibii ma suni?”. Aceasta problema dateaza de aproximativ 4 ani, din cate imi amintesc eu. Tin minte ca asteptam cu nerabdare un telefon de la un barbat frumos. M-a sunat si cum am raspuns, a inchis. Dupa o saptamana mi-a zis ca se speriase si a crezut ca m-am enervat ca ma suna.

Orice convorbire care dureaza mai mult de 3 minute, minute pe care si asa nu le am sau daca le am nu le aloc discutiilor la telefon, trezeste in mine o urticarie.

„Ce mai faci? N-am mai vorbit de mult. Cum o mai duci?” – Asa suna discutiile cu oameni cu care n-am mai vorbit de multa vreme. Discutii pe care le tai dupa primele minute. Orange este foarte suparat pe mine, dar n-am ce-i face. Cu toate astea, factura mea este kilometrica. De ce? Pentru ca, spre nefericirea mea, trebuie sa mai si dau telefoane.

Nu-mi inchid niciodata telefonul. Un motiv ar fi ca nu imi permit, iar al doilea, si cel mai important, ar fi ca vreau sa vad cine indrazneste sa ma sune intre orele 22-7. Si, spre nefericirea lor, ii prind. Pot sa fiu si treaza ca tot nu raspund. Acum depinde si cine suna, dar in principiu nu raspund si fac scandal cand vine o ora normala si decenta.

Daca-mi spui ca ma suni si nu ma mai suni, n-ai decat sa astepti ca nu trag de nimeni.

Daca nu-ti raspund inseamna ca nu vreau sa vorbesc cu tine sau n-am auzit telefonul… sau am sa-ti dau bani. In primul caz, degeaba mai suni dupa. In al doilea caz, te sun eu inapoi… sau nu. Depinde de cheful meu.

Daca-ti resping apelul inseamna ca nu pot sa vorbesc in acel moment. Daca suni imediat dupa ce ti-am raspuns apelul, ma enervez si te bantui noaptea cu telefoane pana ajungi sa suferi de insomnie.

Detest sms-urile. Nimic nu imi displace mai mult cand vine vorba de comunicare. Daca imi trimiti un sms ai face bine sa ai doua scuze: ori ti-am respins apelul anterior si vrei sa-mi comunici ceva urgent, ori esti surdo-mut.

Nu raspund la sms-uri cu „Ce mai faci”, „Ce-ai patit?”, „Esti bine?”, „Hai sa ne vedem.”. Daca n-ai bani sa ma suni inseamna ca n-ai bani nici sa ne vedem in oras sa discutam. De fapt, nu raspund la sms-uri in general. Mi se pare o pierdere de vreme.

Vreau sa traiesc intr-o lume in care nu exista telefoane sau in care telefoanele nu suna. Prefer un porumbel mesager.

Am doua numere de fix. La ce imi trebuie, nu stiu. Suna si fixul. Noroc ca de cele mai multe ori nu sunt acasa. La ce mai suna lumea pe fix cand exista mobil?

Si, ca sa-mi faca in ciuda probabil, tocmai a sunat telefonul. O cucoana de la Unita (nu mi-e prea clar ce e asta) a incercat sa ma convinga ca am o masina, pret de jumatate de ora.

„Aveti cumva o masina cu numarul de inmatriculare B 60 ceva?” – Nu, imi oferiti dumnevoastra?

„Pai pe talon scrie adresa dumneavoastra.” – Tanti, nu stiu ce scrie pe talon, dar masina aia nu-i a mea. Ce masina e?

„Pai e o copie xerox si se vede foarte prost.” – Ce legatura are xeroxul cu masina?

„Pai nu stiu ce masina e ca nu-mi dau seama. Ma gandeam ca stiti dumneavoastra.” – Nu, nu stiu. M-ati sunat ca sa ma intrebati ce masina am?

„Pai stiti… masina dumneavoastra a fost implicata intr-un accident.” – Doamna, nu pricepeti ca nu e masina mea?

„Domnisoara, va rog sa ma credeti ca adresa e a dumnevoastra.” – Pai va cred si vad ca e adresa mea, dar masina nu imi apartine. Si cum nu-mi spuneti mai multe, nici nu vad cum ne-am intelege.

„Pai nici eu nu stiu mai multe.” – Asa, si de ce m-ati sunat atunci?

„Ca sa va spun ca masina dumneavoastra a fost implicata intr-un accident.” – Ok, deci masina mea care nu e a mea a fost implicata intr-un accident de care eu nu stiu nimic.

„Asa se pare…” – Si eu cu ce va pot fi de folos? Vreti sa ne prefacem ca-i masina mea? Va ajuta cu ceva?

„Nu, dar trebuie sa vorbim.” – Doamna, ati fost dvs. implicata in acel accident si ati ramas cu sechele?

„Nu, nu e vorba despre asta.” – Dar despre ce vorba? Ca altfel nu vad de ce sa vorbim.

„Pai soferul avea o alcoolemie peste limita legala.” – Nasol. Nu imi plac oamenii care beau si conduc.

„Il cunoasteti pe sofer, banuiesc.” – Cine este soferul?

„Dragan nu-stiu-cum.” – Nu-l cunosc. Ar trebui?

„Pai stiu cum e, mai ai un prieten, o ruda, ii mai imprumuti masina, o mai accidenteaza.” – Doamna, pentru a mia oara, masina aia nu e a mea. Pe sofer nu-l cunosc si nu inteleg ce treaba aveti cu mine. Au fost victime in accident?

„Nu stiu ca n-am raportul de la politie, dar nu cred.” – Deci, stati sa recapitulez. Vorbiti cu mine despre masina mea care nu e a mea, despre prietenul caruia i-am imprumutat masina, prieten care mi-e atat de prieten incat habar n-am cine e, despre un accident de care n-am auzit. Nu stiti ce masina e, ce accident a fost si unde e soferul. Eu ce rol am? Cand s-a petrecut accidentul stiti?

„Acum 2 ani si jumatate.” – Ha! Serios? Si in tot acest rastimp ce s-a intamplat? Tocmai am aflat ca am o masina de aproape 3 ani si un prieten pe nume Dragan care bea si se suie la volan. Doamna, chiar am treaba si nu inteleg ce vreti de la mine. E masina aia pe numele meu?

„Nu, e pe numele X. Il cunoasteti? Se pare ca a vandut masina altcuiva.” – Da, e tatal meu, dar nu stiu ce treaba am eu cu acea masina.

„Pai as dori atunci sa vorbesc cu tatal dumneavoastra.” – Daca va concentrati suficient de mult, veti reusi. Tatal meu a decedat acum 4 ani.

„Chiar trebuie sa vorbesc cu dumnealui.” – Doamna, va e bine? E o gluma? Incercati, poate cu dumneavoastra vorbeste, nu stiu. Eu nu va pot ajuta.

„Pai si eu ce fac?” – Sunteti incoerenta si nu pricep ce vreti de la mine. Poate va ajuta tata ca se pare ca sunteti pe aceeasi lungime de unda.

„Pai ma da Casco in judecata. Si trebuie sa platesc eu daunele si cheltuielile de judecata si nu e bine.” – Nasol moment. N-aveti economii?

„Domnisoara, nu ma mai luati peste picior ca sunt speriata.” – Iar nu ne intelegem si in urmatoarele 2 minute voi inchide telefonul. Nu stiu despre ce masina vorbiti si n-am vazut-o niciodata. Daca masina a fost vanduta, discutati cu proprietarul actual. Contactati soferul, daca nu e beat si acum. Eu n-am cu ce sa va ajut si nici bani sa va platesc cheltuielile n-am.

„Pai nu stiti cum as putea sa dau de sofer?” – Aoleu! Nu mai am timp pentru aceasta discutie. Nu-l cunosc pe sofer si daca sunteti de la asigurari  sau de unde sunteti, dumneavoastra ar trebui sa stiti unde sa-l gasiti. Aceasta discutie este o pierdere de vreme pentru ambele parti. Imi pare rau, dar nu am cu ce sa va ajut. Va pot promite ca voi zgarma prin acte. Poate aflu despre ce vorbiti. Dar si asa, n-am cum sa va ajut. Daca proprietarul nu si-a inmatriculat-o pe numele lui, nu e vina mea. Va dau numarul de telefon al mamei mele, poate stie ea ce si cum, desi ma indoiesc. O zi buna!

„Multumesc mult, mult, mult de tot. Ma scuzati ca v-am deranjat. Nu am vrut.” – Ok, ok, nu-i nicio problema.

„Promit sa nu va mai deranjez.” – Perfect. La revedere!