De ce n-are weekendul o saptamana? Tare bine mi-ar prinde uneori. Cate ai face intr-o saptamana de weekend? Ar fi un soi de concediu alcatuit numai din sambete si duminici. Desi as prefera sa fie numai sambete ca dupa duminica vine luni, in principiu. Mie mi-ar surade ideea grozav de mult. Ma gandeam la asta acum 5 minute, in timp ce ascultam o melodie. Ma relaxeaza si-mi da senzatia de weekend.

In fiecare dimineata e fain sa ascult radio in trafic. Altfel cred ca as innebuni. Nu muzica la ora 7 dimineata, ci radio men care se discuta intre ei si fac glume nesarate pe care numai ei le inteleg si la care numai ei rad. Probabil te intrebi de ce as asculta asemenea prostii. Pai e relativ simplu… simt nevoia sa stiu ca mai sunt si altii care se chinuiesc sa se trezeasca la ora 6 dimineata(radio men chiar mai devreme), care sunt platiti sa fie mereu veseli si sa discute tampenii. Nu-i ascult mereu, dar trebuie sa-i aud. Daca unul din ei ar incepe sa sforaie, m-as enerva si m-as culca in mijlocul intersectiei. Dar sunt sigura ca m-ar trezi claxoanele si injuraturile maniacilor obsesivo-compulsivi care nu inteleg de ce au permis de conducere.

Azi a fost mai vineri ca niciodata. Adica am apucat sa mananc la pranz si am ajuns in cuibul meu la 10 seara. Sunt curioasa cat o sa ma mai tina stilul asta. La un moment dat ma enervez si dispar neanuntat timp de vreo luna… imi sta in fire. Sa nu crezi ca-s iresponsabila… daca as fi asa, as fi plecat de mult.

Azi a fost atat de vineri incat am cascat toata ziua. Oamenii imi vorbeau parca din butoi, iar mie-mi suna in cap numai muzica lui Paolo Conte. In lift m-am trezit cantand „Veronica”. Dar de ce e faina vinerea? Ca sambata lucrez, duminica invat si luni o iau de la capat. Mon Dieu, eu n-am weekend! Panica! Ah! Uh! Inspir! Expir! Domine, nici concediu n-am.

Am auzit azi lumea vorbind de revelion. Si pac! M-a lovit! Avem revelion si anul asta. Mare prostie. Eu nu-mi vad capul de planuri si idei, iar altii au timp sa se gandeasca la revelion. E aproape noiembrie si eu iar nu stiu ce fac de revelion. Cu putin noroc, dorm. Cu mai mult noroc, numar bani. Cu si mai mult noroc, angajez pe cineva sa-mi numere banii. Astea-s vise, glumesc. Oricum, seful pare a fi tare generos cu moi. La ora 11 noaptea face negocieri pentru a ma ferici pe mine. Cred ca ii voi face o statuie in curand. Sau o pagina dedicata lui. Sau o categorie. Mare om, mare caracter! Ma rog… exagerez acum, dar sunt nevoita sa o fac pentru a-mi plati intretinerea. De fericire l-am cerut azi de sot. Mi-a zis ca ar fi „sinucidere curata”. Este a doua oara cand mi se spune acest lucru. Iti imaginezi ce „catch” sunt… E drept, sunt greu de suportat, dar cine reuseste… ehe! Cine reuseste… isi blesteama zilele in principiu.

Mi-era dor sa observ. In RATB poti observa multe, mai ales ca la cum se circula in Bucuresti te poti muta in RATB. Era stafidita si in varsta. Cam 70 de ani i-as fi dat, dar oricum nu ma pricep la aproximat varste. Oricum, cand stai la acelasi semafor de cel putin 3 ori incepe sa te atraga ideea de a-i numara ridurile. Dar nu ridurile mi-au atras atentia, ci un inel pe care-l purta pe inelarul stang. Se vedea clar ca era luat de la o taraba cu gablonturi. Din metal, cu pietricele (sticla) albe si roz. Lucea frumos in lumina. Era singurul lucru care lucea in acest context. M-a trezit din visare lumina reflectata de pietricelele femeii. Ea era o femeie simpla, imbracata cat se poate de modest, cu o vesta tricotata, ca cele vandute pe marginile drumurilor nationale, gri cu bej. Pantalonii din stofa erau necalcati, parul ii era alb, iar pantofii pe alocuri stropiti cu noroi. Avea riduri faine… suna ciudat, nu? Chiar erau riduri deosebite. Pe chipul unui om poti citi cu usurinta toate trairile anterioare. Colturile gurii erau coborate si laba gastii era ca la ea acasa. Nu cred ca a avut o viata usoara.

Ce am mai sesizat era ca, din secunda in secunda, isi privea cu mandrie inelul parca primit de la nepotica ei de 9 ani careia i-a fost mult prea larg pentru a-l purta in viitorul apropiat. Si colturile gurii incercau din rasputeri in acele momente sa aleaga directia opusa. Zambea senin, isi tinea inelul la vedere, se simtea mandra si deosebita. Si era. Simteam ca la urmatoarea statie ar fi trebuit sa coboare, sa fie luata pe sus de un tanar care s-o urce intr-o caleasca alba condusa de doi cai albi cu un sirag de crini la gat (se poate face sirag de crini?). Auzeam si muzica. Aproape ca-mi venea sa incep sa pocnesc din degete in ritmul pasilor sai. Asa imi place sa-mi imaginez ca si-a continuat drumul spre casa sau poate spre lumea larga.

Alta doamna in etate, de aceasta data ceva mai cocheta, dar tot saracacios imbracata, isi odihnea oasele roase de vreme pe scaunul autobuzului. Fata i-a fost brusc luminata de o lumina albastra. Riduri multe, privire trista si nedumerita, privea fix in punctul care-i lumina fata. Am intors capul sa vad ce a captivat-o asa tare. Era un panou publicitar. „Renunta la cash!”, scria mare si colorat. „Acum exista cardul Maestro!”. O grimasa evidenta se putea intrezari pe chipul meu. Femeia era rupta de lumea tehnologiei si a banului. Renunta la cash? Ce e cash? Cash, urda, telemea… ? Nici nu avea cum altfel sa fie cand tinea in brate o sacosa cu un iaurt mic si o paine. Mi s-a cam rupt sufletul. Cata publicitate! Pentru cine? Pentru tinerii cu bani, pentru proaspetele familii cu copii mici, pentru tineret in general. Dar pentru batrani ce avem? O pensie amarata pentru care trebuie sa faca infarct la coada de la posta in caz ca postasul n-a putut astepta la usa timp de 15 minute… exact cat ii ia unui batran sa se dea jos din pat, sa-si puna papucii in picioare si sa ajunga la usa pentru a da cu subsemnatul.

Si acestor batrani care au trait in cu totul alta lume decat cea in care traim noi nu le oferim nimic bun. Reclame la carduri de credit la care oricum nu au acces, la bauturi scumpe pe care oricum nu si le permit, la epilatoare care oricum nu le trebuie, la creme care oricum nu au efect, mai ales pe un ten alcatuit strict din riduri vizibil sapate de ani de zile… Oare ei inteleg lumea de azi? Cat de deprimanta li se pare?

Si asa mi s-a facut dor de bunica. Nici nu stiu cati ani au trecut de la moartea ei. Si acum mi s-a facut dor de mama. Si ma gandesc cum eram la 10 ani… cei de 30 de ani mi se pareau de-a dreptul batrani. La 60 de ani erau babe si mosi. Si mai aud copiii pe strada strigand dupa „babe” si „mosi” si ma gandesc la mine cand eram mica si la mine acum. Dragilor, nu mai strigati asa dupa ei. Parintii vostri vor fi ca ei. Si veti vedea ca nu veti mai putea rosti cuvantul „baba” sau „mos”. Parintii nostri nu pot fi asa, niciodata!

Mama este si a fost mereu un spirit tanar si intreprinzator, insa varsta nu sta pe loc. M-a nascut tarziu si-mi amintesc ca imi era rusine cu o mama care avea peste 30 de ani. Ce proasta eram si cat am ranit-o cu asta! M-as fi dat spre adoptie. Copiii sunt nestiutori, dar pot rani atat de tare si iremediabil. Apoi cresc si ei… si dupa zeci de ani realizeaza ce prostii au putut face si ce rani adanci au lasat in urma. Mama imi este cea mai buna prietena. Nu e lucru despre care sa nu pot vorbi cu ea. Nu e si nu a fost niciodata de moda veche. Nu mi-a spus niciodata „Nu face asta!”. Poate aici a gresit, dar cine sunt eu s-o judec?! M-a lasat sa invat singura si mereu o intrebam apoi de ce nu mi-a spus ca gresesc. „Si daca iti spuneam, m-ai fi ascultat?”…

Nu, mama mea nu este si nu va fi niciodata batrana. Batrana cu inel va sclipi in continuare… pentru ca dupa o anumita varsta incepi sa apreciezi micile placeri ale vietii. Batrana uimita de noile aparitii si de diferenta intre numerar si carduri va fi in continuare si mai uimita… pana cand se va desprinde definitiv de lumea acaparata de si creata pentru tineretul ignorant.

Tineretea te invaluie cat poate, iar apoi piere. Si ramai cu lucrurile mici… si realizezi ca si tineretea ar fi trebuit sa fie tot about the small things. Dar la batranete te bucuri mai greu de small… si totusi mai intens caci nu stii niciodata cat timp ti-a mai ramas.

Imi plac lucrurile mici. Necesita atentie la detalii. Atentie posed, iar in jur e plin de detalii si nu voi obosi niciodata sa le observ. The big picture has lots of small in it.