Cand eram mica imi doream cu tot dinadinsul sa devin o balerina faimoasa, sa ma aplaude o sala hipersaturata de oameni, sa stiu ca vine lumea sa ma vada chiar si atunci cand va sta in picioare, ca se vor vinde biletele la spectacolele mele cu luni inainte si cu niste preturi pentru buzunare foarte incapatoare. Aveam sa fiu dorita de public. Aveam sa sa vad cozi interminabile in fata salii de spectacol in care eu, si nimeni alta, urma sa evoluez.

Aveam sa aflu mai tarziu ca dorinta imi va fi indeplinita, insa nu chiar cum visasem initial. Nu aveam sa fiu chiar balerina, alt gen de public avea sa ma indrageasca, insa la fel de numeros, lumea avea sa se inghesuie pentru a ajunge la mine si pretul… pai pretul nu era deloc mic. Fiecare avea sa plateasca mult. Stiu ca te gandesti la bani, insa nu mereu pretul se traducea in bani.

Acum incerc sa-mi amintesc exact cum am formulat dorinta din copilarie. Poate nu am fost suficient de clara, poate ca am uitat de fapt sa mentionez cuvantul balerina atunci cand imi lasam geana ce avea sa-mi indeplineasca dorinta sa alunece la piept. Deseori ma trezesc incercand sa-mi amintesc exact cand si cum s-a produs ruptura.

Cand a inceput totul? Exact nu mai stiu, dar as putea banui ca a fost un moment in care am realizat ca sunt dorita de foarte multa lume si altul in care mi-am dat seama ca as putea profita de pe urma acestui fapt. Probabil ca mi-a fost inoculata si ideea cum ca totul in viata se plateste si nu aveam sa permit cuiva sa ma aiba gratis. Si asa a urmat o perioada in care m-am ambalat frumos si am inceput sa ma vand. Eram ca un obiect de arta, ca cel mai pretios exponat al unui muzeu numit banal, lume… sau cel putin asa ma vedeam eu. Dar nu se spune ca pentru a deveni un om de incredere in ochii altora trebuie mai intai saai incredere in sine? Mi-a fost relativ usor caci si cei din jur ma priveau la fel cum o faceam si eu.

Au fost ani de zile in care nu am constientizat ce se intampla. Imi placea. Toata lumea avea de castigat. Dar ce se intampla cand clientul, fidel pana atunci, nu mai are cu ce plati? Te oferi pe datorie? Poate, atata timp cat iti garanteaza cumva ca nu vei iesi in pierdere. Si atunci am inceput sa gandesc in termeni de marketing si management. Eram atat de implicata in promovare, in cum sa obtin cat mai mult pentru cat mai putin, dar si clientii sa ramana satisfacuti si fideli. Ma concentram atat de mult pe partea asta incat nu stiu exact cand am realizat ca era vorba despre mine. Oricum, asta s-a intamplat tarziu.

Imi mergea afacerea, o duceam bine, dar la un moment dat m-am intrebat ce am ajuns. O companie axata pe furnizarea de servicii, asta eram. Eu eram managerul, insa tot eu eram si produsul.

Intotdeauna am fost construita pentru a iubi. Iubeam sa iubesc si iubeam sa fiu iubita. Stiam prea bine ca numai atunci cand iubesc sunt in stare sa ofer ce-i mai frumos, sunt in stare sa ofer senzatii si momente pentru care unii oameni ar plati oricat. Si astfel, in spirit autodidactic, m-am antrenat sa iubesc. Nu era deloc un sentiment fals, poate doar fortat, autoindus, dar exista si profitam de el cat puteam. Ma determina sa ofer tot ce aveam mai bun sau doar… tot.

Oamenii erau fericiti si pentru inceput asta era profitul meu. Eu le ofeream tot, ei imi ofereau destul sau poate chiar totul lor. Zambete, imbratisari, cuvinte calde, priviri iubitoare, un suflet care sa ma tina noptile in brate etc. Initial eram fericita asa. Mai tarziu am aflat ca nu poate fi mereu asa, ca nu pot obtine atat de usor tot ce imi doresc. Problema era ca nu puteam oferi mai putin. Puteam oferi treptat, dar tot. Si asa aveam sa ies in pierdere. Aveam nevoie de o campanie care sa ma scoata din aproape falimentul sufletesc. Asa ca am inceput sa cer si cerintele n-au intarziat sa-mi fie indeplinite.

Totul a devenit in scurt timp o afacere aparent profitabila. Obtineam ce imi trebuia atata timp cat ofeream ce se cerea pe piata. Nu tineam cont de oamenii care apelau la serviciile mele, ci doar de oferta lor.

Prieteniile se plateau, dragostea se platea, compania mea se platea, totul se platea. Ofeream in schimb o alta viata. Vezi tu, cei care ma doreau erau oamenii nemultumiti de viata pe care o duc, oamenii care se complac in situatii complicate, in rezultatele alegerilor lor. Eram un bonus in viata lor. Le aduceam exact ce le lipsea, insa niciodata nu aveau curajul sa faca o alegere definitiva in sensul dorit de ei. Pe mine nu ma deranja deloc. It was a win-win situation. Nu ma interesa viata lor de zi cu zi, nu ma interesau celelalte activitati intreprinse de ei. Compania mea se platea la minut. Cand nu plateau, aveau de suferit mereu, fara exceptie si fara intelegere din partea mea.

Nu ma plateau, nu le ofeream nimic bun, ba dimpotriva. Era ca si cum aveam semnat un contract care ii obliga sa presteze satisfactie la orice ora din zi. Daca nu era asa, ii durea ulterior.

In aceasta line of duty am cunoscut extrem de multi oameni, buni si rai, fericiti si mizerabili, frumosi si urati, blanzi si violenti.

Incet, incet lucrurile s-au schimbat. Am inceput sa constientizez ca, desi afacerea mea era prospera, ceva nu era in regula, ceva tot imi lipsea, dar nu stiam exact ce si de unde. Neputand sa identific problema, nu aveam cum sa gasesc o solutie. Aveam tot ce imi dorisem, mai putin partea cu balerina pe care si asa o facusem uitata definitiv, totul era exact cum planuisem. Imi iesea exact rezultatul scontat. Si cu toate astea, ce lipsea? Ce nu era in regula? Se putea sa doresc si mai mult? Dar ce insemna mai mult? Exista mai mult? Nu puteam sa inteleg cum se face ca avand ce am cautat mereu, obtinand totusi o satisfactie, si deloc mica, nu eram fericita.