Imi plac casele vechi, foarte vechi si cu o foarte mare bulina rosie. In strainatate, acestea se demoleaza pentru a se construi in loc o casa exact la fel, din aceleasi materiale, cu aceleasi culori si aceeasi arhitectonica. In Romania se demoleaza pentru a construi in loc cladiri reci, frapant de sticloase, in care se oglindeste jumatate de oras.

O casa ciobita, cu balcoane aproape cazande, cu usi imense din lemn masiv, cu tavane inalte si geamuri suficient de mari incat sa te poti scalda ziua in toata lumina soarelui si in toata lumina lunii, noaptea. Usi care nu se mai inchid bine, podele din lemn ce scartaie sub picioare parca spunand in fiecare zi o alta poveste, veche de cand lumea. Din aceasta casa nu lipseste niciodata biblioteca imensa din lemn, greu de mutat vreodata in alt loc, incapatoare si triumfatoare asupra cel putin unui perete cojit de vreme si umiditate. Tot ce scartaie spune o poveste. Si aici totul scartaie… usi, ferestre, podele, piese de mobilier, scari. Pana si vantul ce suiera printre crapaturile peretilor face toata casa sa scoata un scancet vechi, plin de povesti pe care ador sa le ascult in orice moment.

Aici totul miroase a vechi. Si ce miros fantastic este! Nu miroase neaparat a loc neaerisit, ci are un parfum aparte, un parfum al timpului si al tuturor generatiilor ce au trecut candva pe acolo. E plin de amprente si povesti nemuritoare. Si ce-i si mai frumos gasesti in acea biblioteca de neurnit. Cand o deschizi, vezi ca e ticsita de carti. Atat de multe carti. Din acelea vechi, cu coperte cartonate, grele, pagini indoite si foarte multe semne de carte care astazi au fost inlocuite de bonuri de la McDonald’s si facturi de telefon. Acolo contrastul vechi/nou nu exista. In asemenea carti domnesc semnele de carte impletite, colorate, cu motive populare, florale sau de orice alt gen, semne de carte ce se pastreaza si nu se arunca niciodata.

Poti simti mirosul de carte veche. Poti vedea rafturile lasate sub greutatea cartilor, mancate de cari, parca obosite de atatia ani de dus in spate volume unicat si colectii din literatura de pretutindeni. Mult praf. Trebuie sa te misti incet caci anii si-au spus cuvantul. Totul e atat de fragil, pretios si prafuit.

Si covoarele! Ah, covoarele sunt vechi, prea mult batute de atatia pasi ce s-au perindat necontenit prin acele locuri incarcate cu amintiri. Covoarele pastreaza amintirea fiecarui pas, a fiecarui dans si a fiecarui fotoliu tapitat cu catifea ce si-a imprimat greutatea intr-un colt neluminat al camerei.

Si parca o auzi in surdina pe Edith Piaf izvorand dintr-un disc vechi si zgariat. Acul sare peste zgarieturi si te face sa tresari in timp ce retraiesti acele vremuri. Tapetul e deja desprins pe alocuri, lasand sa se intrezareasca un perete ingalbenit de vreme si lipici, iar in jurul tocurilor usilor tencuiala este sarita, uneori lasand in urma chiar mici gaurele in care praful anilor s-a asternut cu nesimtire.

Totul miroase a lemn, carti, praf, curent, discuri zgariate, iar podelele din lemn isi poarta mandre aschiile sarite in urma tocurilor grele ale femeilor de moda veche. Imi spune Bucurestiul anilor ’30.

Acum e alta poveste. O poveste plina de sticla si geamuri fumurii, gresii si faiante, in care nimic nu mai scartaie, insa totul aluneca. In povestea de astazi avem geamul termopan, eventual acoperit pana la refuz de jaluzele verticale. Pe vremuri puteai auzi si prin geamul inchis caii tropaind. Acum nu mai auzi nimic de afara. Ori e o liniste apasatoare, rece si sinistra, ori este un zgomot al muzicii de astazi, rastit din dolby surround, din niste boxe imense ce incadreaza un ecran si mai imens si plat.

Cartile nu mai exista. Bibliotecile nici atat. Acum avem „biblioteca” din pal care nu sustine mai mult decat o vaza ordinara, cumparata din Aleea Castanilor, un televizor si poate, doar poate, un pahar de vin din 2001, nu din 1937.

Nu exista crapatura, nu exista locsor care sa mai spuna o poveste, nu mai exista o panza de paianjen care sa te faca sa te intrebi oare de cat timp se afla acolo si ce a fost inaintea ei.

Totul este atat de nou incat am impresia ca noul de azi va fi la fel de nou si peste 80 de ani amarati. Ce e acum vechi am impresia ca a fost vechi dintotdeauna.

Si cand mi se face dor de vechi, ma plimb prin unul din putinele locuri din Bucuresti in care casele inalte, cu ziduri groase si bulina rosie, inca mai exista. Pentru putin timp oricum. In curand se va inalta in loc un Mall, un fast-food sau o cladire de birouri.

Si in urma nu va mai lasa nici macar sunetul zgariat al muzicii lui Edith Piaf… Non, je ne regrette rien? Dimpotriva. Regret inlocuirea vechiului cu noul. Vechiul reprezinta a mea vie en rose caci noul nu mai are suflet.