Am inceput sa impachetez. Cu putin noroc, picam de acord si aruncam 90% din lucruri. M-ar scuti de niste cutii in plus. Nu stiam ca am atatea lucruri, nu-mi imaginam cate maruntisuri adun si cate mii de carti trebuie scuturate de praf. Ma mananca pielea numai cand ma gandesc. Dar plecam, asta e important. Incepem o viata noua, intr-un loc nou, cu copaci noi in fata geamului, cu vecini noi, totul nou. Iau cu mine strictul necesar, adica vreo 70 de cutii pline cu lucrurile mele.

Tocmai acum cand casa arata noua oricum. Proaspat renovata, totul pus la punct in asa scurt timp. Chiar ma intrebam de ce ma mai mut. Si de ce aduna oamenii atatea lucruri? Cum mai despachetez toate maruntisurile? Cum le mai rearanjez? Imi vine sa ard tot si sa fac un tur de mapamond cu banii de pe apartament. Mai greu ar fi la intoarcere. Dar cine stie, poate nu m-as mai intoarce. Nu-mi place sa fiu legata de locuri sau de oameni. De acest loc ma leaga multe. Aici am copilarit. Chiar daca am lipsit cativa ani, tot aici am fost nevoita sa ma intorc. Acum e timpul sa las totul in urma. Astept cu nerabdare sa ne mutam impreuna, sa fiu eu sigura ca nu lasi par pe sapun.

Ce sa iau cu mine? N-as lua nimic. As incuia tot, n-as vinde nimic si as reveni peste 10 ani sa sterg praful asternut pe amintirile mele, multe din ele dureroare, altele chiar frumoase.

Am un pupitru din lemn, lucrat minutios de un tamplar. Tin minte cum imi faceam lectiile la el cand eram mica. Ma enerva mereu ca era inclinat. Acum e cam mic. Eu sunt cam mare. Nu vreau sa-l dau, nu vreau sa-l aiba altcineva care l-ar putea mazgali si arunca apoi. Il iubesc mult prea mult. Dar ce sa fac cu el? Mie nu-mi mai foloseste la nimic.

Am un trenulet electric. Cu sine, cu locomotive, vagoane si tot tacamul. Are si tunel. Ce-mi placea cand eram mica! Si acum mi-e tare drag, dar sta si se prafuieste.

Mi-e mai greu sa ma desprind de lucruri decat de oameni. Am doi saci cu jucarii de plus. Ultima jucarie de plus am primit-o anul acesta. Da, nu mai sunt de asa ceva, dar imi plac in continuare. Am primit o maimuta draguta. Toate au nume in casa mea. Pana si masina de spalat se numeste Olguta. De om m-am dezlipit, de maimuta nu. Maimutica e moale, pufoasa si-mi zambeste. O ador. Mai am si prima jucarie de plus primita. E un ursulet alb, mic, cusut pe burta. Pe el il ador cel mai mult. Cand eram mica bagam degetele in orice gaura din orice material. Si daca nu era deja una, o faceam eu. Cam asta a patit si ursuletul meu de plus. Il cheama X… cand eram copil nu ma pricepeam sa botez lucrurile.

Am o cutiuta din argint. In ea imi tin genele. Tot cand eram mica, imi taiam genele. Mi se pareau atat de lungi si urate. Mi-a trebuit sa cresc pentru a realiza ca genele lungi nu-s asa hidoase cum le vedeam eu.

Si mai am o cutiuta de argint in care imi tin dintii de lapte. Am facut prostia de a-i pastra si pe cei ai catelului meu in acelasi loc. Acum nu prea mai fac diferenta intre fostii mei dinti si fosti dinti ai cainelui.

Cate povesti nemuritoare si Sheherezade citeam pe atunci. O desenam si pe mama… pe peretii din hol.

Imi placea enorm sa decorez casa, de mica iubeam asta. Cum m-a prins un Craciun fara brad, m-am gandit sa-mi iau creioanele colorate si sa desenez chiar eu unul… pe tapet.

Numai nazbatii pe capul meu. Eram asa fericita cand impodobeam bradul si cand il pandeam pe Mos Craciun sa apara. Ii scriam si scrisori spunandu-i cat il iubesc. Eram toata un zambet. Uite cat de putin e nevoie pentru a trai atat de mult.

Mai tarziu am aflat ca Mos Craciun era tata si gaseam mereu cadourile ascunse din vreme prin dulapuri.  Acum, daca ma uit in dulap, nu mai gasesc nimic care ma poate surprinde placut. Craciunul a capatat alta insemnatate, brad nu-mi mai trebuie.

Si cu amintirile pe care nu le pot lua cu mine ce fac? Cu imaginile care-mi vin in minte cand pasesc intr-un anumit colt al casei? Nu voi mai calca niciodata pe aici.

Imi surade ideea unui nou inceput, dar parca as lua cu mine exact ce nu pot impacheta intr-o cutie de carton.