O cunosteam de cand era mica, cu spic si papadii galbene in par. Ce copil frumos era… si cat de vorbaret. Era intotdeauna terapeutic sa stai in preajma sa. Te inviora instantaneu. Atata viata, atata zambet intr-o mana de om. Ce copii mai poarta brose? Ea avea in fiecare zi o brosa noua. Te facea sa crezi ca poate are vreo legatura cu ce vrea sa-ti spuna.

Cu toate ca te inviora si vorbea mereu, nu spunea mai niciodata ceva despre ea. Nu-si traia tristetile si fericirile in prezenta nimanui. Era ca o cutia frumoasa, din argint vechi, cu pietre pretioase batute din loc in loc, rosii ca focul. As fi fost curioasa sa o deschid, insa nu se putea niciodata. Era atat de vesela mereu, dar cand incercai sa o afli, iti arunca un zambet cald si plin de un mister despre care aveai sa afli peste ani de zile ca nu poate fi deslusit. Aveam impresia ca ma protejeaza oferindu-mi acel zambet inocent. De parca in spatele sclipirii si a pietrelor pretioase se ascundea cine stie ce nebuloasa, un nor negru pe cale sa-si descarce furia asupra celui ce indrazneste sa-l priveasca.

Nu puteai citi ceva rau in ochii ei verzi si mari. Pana la urma sesizai ca nu prea reuseai sa citesti nimic. Mai scapa uneori, mai ales in ultima vreme, o privirea trista. Printre zambetele largi, rasetele care nu faceau decat sa te indemne si pe tine sa razi cu toata inima, puteai surprinde o privire trista. Era de o dorinta de viata rar intalnita. Probabil asta te determina sa-i cauti privirea mereu, sa te miri cum de nicio clipa nu se clatina fericirea pe acel chip.

Esti trista?, o intrebam incercand sa aflu mai multe.

Eu? De ce as fi? Priveste cu cate culori ne incanta toamna anului 2007. Oare la anul va fi la fel? Va fi caramiziul in acelasi loc ca acum? Exact in acelasi loc si timp? – raspunsul ei nu era mai putin insotit de zambetul ei cel de toate zilele. Stii, acel zambet ce topeste orice inima.

Si asa incepea sa-ti povesteasca despre culori si nuante. Ii placea mult verdele verii si caramiziul toamnei. Albul iernii ii obosea si inlacrima ochii de fiecare data. Si cate povesti stia!

Caramiziul a ajuns in Doftana din Apuseni, imi spunea. As vrea sa stiu unde se duce iarna. Nu e deloc statornica aceasta culoare. Ma intreb cum ar fi daca am rugini si noi toamna. Si privea mereu in zare, iubea natura din priviri si natura ii iubea acei ochi verzi in care tinea mortis sa se oglindeasca.

Ma intrebam de unde scoate toate aceste povesti care se puteau citi fara oprire in ochii ei blanzi. Nici unei replici nu-i erau straine gropitele din obraji.

Cum? Dar toata lumea le stie. Stai o zi si asculta. Si padurea iti spune povesti daca ai rabdare sa o asculti. Fosnetul frunzelor ce crezi ca graieste?

Iubea natura, dar uneori ma intrebam daca nu o iubeste mai mult decat ar trebui. Erau frumoase povestile ei, parca lucrate mult, dar in acelasi timp aveam o vaga senzatie ca panica de moment le scotea dintr-un locsor intunecat al mintii ei. Daca intrebarea era personala, iti picta instantaneu o poveste, o imagine inedita. Nu puteai sa n-o asculti sau s-o intrerupi. Iti povestea mult timp, petreceai zile cu ea si poate peste o saptamana iti aminteai cum ca nu iti raspunde niciodata la intrebari.

Voiam o reactie, ceva din partea ei, orice. Mi-era teama sa nu-i zdruncin povestile, dar veselia ei exagerata nu putea sa nu ma faca sa ma intreb daca nu cumva ascunde ceva de neimaginat. Si daca ascundea ceva, ce? Si de ce?

Dupa ce i-am ascultat povestile cu paduri si culori venite din Apuseni, in timp ce o priveam fara a-mi indrepta atentia spre padure, isi aprinse o tigara.

Nu stiam ca fumezi…

Nu stii multe despre mine, imi spuse zambind, ca de obicei. Imi intinde palma stanga si ma intreaba.

Vezi? Se spune ca e linia vietii. A mea e intrerupta la jumatate. Se bifurca cutremurator. Se pare ca nu mai am mult.

Chiar crezi in asa ceva?, imi strang pumnii si-mi bag mainile in buzunar. Nu vreau sa stiu ce are de spus si despre viata mea. Cum poti trai crezand ca maine mori?

Cand stii ca poate maine mori, traiesti mai mult. Si atunci incepi sa asculti padurea, sa studiezi aerul si toate cele ce ti-ar putea lipsi daca totul s-ar termina maine.

Nu m-am gandit niciodata asa.

Tie ce ti-ar lipsi cel mai mult? Ce ai vrea sa afli acum? Repede, ca poate nu mai ai timp! Reusise sa ma scufunde intr-o oarecare panica ce mi-a imprastiat subit gandurile si nu am fost in stare sa-i raspund. Ce mi-ar lipsi?

Nu stiu. Cafeaua de dimineata sigur mi-ar lipsi, am raspuns repede. Dupa cateva secunde am realizat ce prostie am putut spune. Daca maine mor, cum sa-mi lipseasca o cafea? Dintre toate lucrurile de pe acest pamant, eu m-am gandit la cafea. Si ca sa nu-i dau voie sa realizeze prostia spusa de mine, o intreb acelasi lucru.

Hmm… mie mi-ar lipsi el… cred. Nu, nu, sigur mi-ar lipsi. Si mama. Si clatitele facute de ea. Delicioase!

Mi-era teama sa intreb despre el. Care el? Cine e el? S-o las asa. Dar daca nu dorea s-o intreb mai mult, poate nu-mi spune nimic. Fie…

El?, intreb cu o voce tremuranda. Parca nu voiam sa stiu cine este el. Parea un subiect delicat. Sau poate doar ascuns. Sau nu mai stiam ce sa cred, dar ceva ma tragea inapoi.

M-ai privit deseori in ochi. El a dat culoare ochilor mei. Daca esti atenta, il vezi. El e durerea mea.

Si ti-ar lipsi o durere? De ce ti-ar lipsi asa ceva? M-am bucurat ca a rostit ultima propozitie. Fara ea nu as fi avut replica si probabil ca as fi oftat.

Pui atat de multe intrebari. Pesemne ca stii prea putine. Hai sa vedem cat e de rece apa. Vezi? E singurul loc din tara noastra in care am vazut asa o apa verde. La mare sunt algele, dar aici ce e? Sunt curioasa sa aflu de ce e apa asa verde aici. De ce nu e albastra?

Tot nu am putut evita oftatul. Sa fi fost un strigat de ajutor? Dar priveste-o cum rade. Parca nu se intreaba de ce e apa verde. Cred ca se bucura ca e verde.