Ma intrebam ce ii poti lua unui pusti de 8 ani. De ziua lui, bineinteles. Parca ieri se nascuse si parca ieri il tineam in brate in fata bisericii, tremuranda toata. Era asa de mic si fragil ca mi-era sa nu se rupa. Si parca tot ieri, inainte sa intru in biserica, lumea asteptand, i-l trantesc mamei in brate si-i spun: „Boteaza-l tu ca mi-e ca-l scap pe jos!”. As fi putut transforma un botez intr-o comedie neagra. Si cum am fugit de responsabilitate, nu l-au botezat dupa numele meu. Pacat. Am un nume frumos, zau asa.

Dar robotelul ala oare i-ar placea? Eu l-as considera „cool”. Din robot in masina, din masina in casa, din casa in alt robot. Facea de toate. S-a uitat vanzatoarea crucis la mine si mi-a zis: „Asa ceva e pentru copii mici.”. Ei dracie, dar e mic! Era mic cand l-am pasat la botez. Cand a crescut atata? Si de ce imi spune „doamna”? Tanti ar fi fost si mai rau. De ce-mi vorbeste cu dumneavoastra? Mi-a zis ca-i e rusine. Chiar asa am imbatranit?

Ma intrebam de ce m-a strigat un tiganus pe strada „Nenea, neneeea!”. Dar si mai mult ma intreb de ce am reactionat la acel „nenea”. Adica cine-i mai ciudat? El ca mi-a zis „nenea” sau eu ca am raspuns? Era mic, nu stia ce-i aia. Nu, chiar nu arat a „nenea”. Si in acel moment mi s-a facut dor de „tanti”. De ce ma strigase „nenea”? Ca sa-mi scoata limba.

Ma intrebam de ce mi se pare atat de bolnava cartea lui Haruki Murakami, Norwegian Woods. Frumos scrisa, contemporana, nu zic nu, dar parca prea multe imbarligaturi de ordin sexual si onanist, prea multe sinucideri si tristeti.

Ma intrebam de ce am ales sa citesc o carte despre management-ul afacerii cand eu nu am nicio treaba cu asa ceva. Imi place, e draguta, dar de ce?

Ma intrebam de ce ieri, in autobuz, „tanti” de langa mine a izbucnit intr-un ras parca de necontenit in timp ce isi citea cartea. Indreptandu-mi privirile spre a sa lectura, ma izbeste limba germana. „Ich liebe dich!” era tot ce pricepeam eu din acea limba si, spre intristarea mea, nu se afla printre acele randuri. Radea cu atata pofta incat imi venea si mie sa rad, dar de ce? Habar n-aveam ce o amuzase asa de tare cu toate ca era chiar sub ochii mei. Mi-am amintit de „hai sa radem impreuna, dar numai tu stii de ce”. Eram la o petrecere acum cativa ani si, muzica foarte tare sunand, nu prea auzeam nimic altceva. Ti-am mai spus? Am un deja-vu acum. O tanara femeie se indreapta usor spre mine si incepe sa-mi vorbeasca. Sa o rog sa repete? Si daca repeta, ce? Oricum nu aveam cum sa aud in acea galagie infernala. Asa ca am lasat-o sa-mi vorbeasca. Care era reactia mea? Zambeam si dadeam din cap. Ea vorbea, eu zambeam. As fi plecat de acolo multumita daca nu mi-ar fi spus un prieten ca acea femeie imi spunea de fapt cat de bine imi sta parul si ce culoare faina are.

Ma intrebam care imi este ordinea planurilor de viitor. Sa-mi fac o lista? Sa cantaresc tot? Sa calculez raportul risc/beneficiu?

Ma intrebam de ce fostii mei colegi de facultate, arabi fiind, au ales sa studieze in Romania. Mai precis, de ce sa studiezi in romaneste cand nu vorbesti limba de pe aici? Adica pe langa faptul ca nu-i o facultate oarecare, mai e si intr-o limba total necunoscuta. Si asa am ajuns sa ma intreb ce as face eu intr-o tara total straina, in care se vorbeste o limba la fel de straina. Si stiu! M-as imprieteni cu oricine, prin orice alta forma de comunicare. Cred ca ar fi interesant. Si trec pe lista de „must do”.

Ma intrebam cum acei ai mei colegi arabi se inteleg intre ei. N-am nimic cu limba lor, doar ca-mi suna cam expectorata. Trei vorbesc, trei rad si dau din cap. Si-mi amintesc in ce conditii zambeam eu si dadeam din cap. Concluzia: probabil ca nici ei nu inteleg araba.

Ma intrebam de ce, pe cand eram in liceu, am primit o nota de 9 pe un intreg proiect la limba franceza. Era perfect, jur! Facusem o atat de superba conexiune intre fumatul la volan, accidentele de circulatie si altele. Accentul imi este impecabil. Franceza imi era si ea la fel in acele vremuri. De ce? Pentru ca cerinta era in franceza si n-am inteles exact, din punct de vedere al continutului, ce ar trebui sa contina acea „chestie” – chestie care se chema cumva in franceza si-mi scapa acum. Asa ca am intrebat. Proasta alegere. Mai bine taceam.

Ma intrebam, daca tot m-am dus inapoi pana in zilele liceului, de ce am ales eu un profil de matematica-informatica. Ce e aia integrala? X’? Restul? Ce-i cu ele? Ce cautam eu la tabla rezolvand o problema de admitere la ASE? Nici pana in ziua de azi n-am inteles ce integram atunci. Noroc cu formulele… pe care oricum nu le-am invatat niciodata.

Ma intrebam de ce nu mi-e dor de liceu, de colegii de atunci, de fostii colegi de facultate. Tot ce pot spune este ca ma bucur ca se schimba mereu.

Ma intrebam de ce, atunci cand tu nu mai poti, nu pot sa spun „Stop! Lasa-ma pe mine! Fac eu tot!” si sa trec eu prin tot greul in locul tau. Stiu ca o pot face si stiu ca merita.

Ma intrebam de ce lumea renunta, de ce fuge, de ce se sperie, de ce se ascunde.

Ma intrebam cati ani trebuie sa mai treaca pana cand voi putea citi acel bilet fara sa-mi dea lacrimile. Au trecut deja patru. Ma intrebam cati alti ani trebuie sa mai treaca pana cand voi putea sa te vizitez si sa-ti vorbesc. Ma intrebam de ce tie, singurul caruia i-as fi aratat acel bilet, simt ca nu ti-l mai pot arata.

Ma intrebam de ce am ajuns exact opusul meu. Sau, vorba cuiva care azi mi-a aruncat alta lumina asupra propriei persoane, e doar o coaja groasa. Si coaja se ingroasa pe zi ce trece. Ma intrebam de ce tu nu vrei sa faci nimic pentru a ma elibera de ea.

Ma intrebam de ce nu as scrie o carte. Vreau sa scriu o carte. Am inceput una la 12 ani. Nu, m-ar dezgoli prea mult.

Ma intrebam de ce uit atat de multe lucruri. Stii cate uit? O groaza! Tot! Uit ce carti am citit, uit despre ce era vorba, uit unde am fost, ce am facut, ce am spus, ce am crezut. Mai tii minte cand… ? Nu, din pacate nu. Alegand sa ma protejez de ce nu mi-a placut, mintea mea nu s-a priceput sa selecteze ce am vrut eu sa uit asa ca m-a facut sa uit mult mai mult. Vreau sa-mi amintesc. Aminteste-mi tu, te rog!

Ma intrebam de ce n-am somn si ma intrebam care e diferenta intre cremele de noapte si cele de zi.

Ma intrebam ce-a fost in capul meu cand am dat 4 milioane de lei pe o pereche de pantofi si de ce imi plac pantofii atat de mult.

Ma intrebam de ce nu mai am rabdare. Astazi mi s-a spus: „Lovesti tare si nu te uiti unde dai!”.

Ma intrebam de ce, pentru o scurta perioada de vreme, am transformat „iert, dar nu uit” in „uit, dar nu iert”. Probabil urmeaza „nu iert, nu uit” sau „iert si uit” sau poate doar „habar n-am ce fac”.

Ma intrebam de ce Tecuciul e acum sub ape si oare cum va fi vremea vineri. Sau joi. Sau peste doua saptamani.

Ma intrebam de ce ador lumanarile parfumate, mirosurile, betisoarele parfumate si tot ce arde si miroase frumos.

Ma intrebam cine imi citeste posturile astea atat de lungi si poate fara noima pentru unii. Cine are rabdare si de ce? Ma intrebam oare despre ce scriu acum.

Ma intrebam de ce ma tot intreb. Si inca ma mai intreb…