As vrea sa scriu despre mine, despre cine sunt si ce caut, ce am gasit si ce am pierdut, dar imi promiti ca inchizi ochii si nu citesti? Vreau sa-ti spun despre ce nu vezi si ce nu stii, dar nu-mi iese. As lua o foaie de hartie si m-as insira in cuvinte. Apoi i-as da foc. Orice tentativa de a incerca sa ma descopar in fata ta face din mine o femeie goala in mijlocul unei multimi de oameni. Voi fugi mereu de cel ce imi descopera vreun punct sensibil.

Undeva s-a rupt ceva. Mintea mi-e plina, sufletul mi-e gol, inima de negasit si cuvintele straine. Gandurile-mi fug prin fata ochilor si parca aud chicoteli ce se indeparteaza de auzu-mi prea distrat de sunetele strazii. As vrea sa prind un gand in palma si sa ti-l citesc. El ar spune „Ce frumos era cand eram doi si cum zburdam ca doi copii prin zapada necalcata!” si mi-ar afisa ochilor imagini de atunci. Buzele-mi ar rosti cu totul altceva… ceva rece, taios, scurt si indepartat. Gandurile-mi au ramas zglobii… din sute de mii au ajuns doar cateva care se strecoara nastrusnic printre cele serioase si nou-nascute. Vor sa le simt. Mi se arata, sunt placute, dar nu le mai percep ca atunci. Cum atunci cand? Atunci, cand te luau pe tine de mana si te intrebau daca iti mai amintesti de ele. Tu le zambeai atat de cald si ele cresteau, cresteau, pana ce aerul nu mai avea loc sa patrunda in plamani.

Uneori se aseaza dupa ureche si plang. Aud un suspin difuz. Le-am ignorat atat de mult incat au murit, unul cat unul. Iti scriu ca sa surprind momentul. Printre degete imi joaca acum un gand de altadata. Ii zambesc. E vesel ca nu fortez alte ganduri sa-l doboare, cum fac de obicei. Asta seara am timp sa-i dau atentie, sa-l privesc cu nostalgie si sa-i spun „Ramai cu bine!”.

M-a intrebat de ce-i zambesc daca nu-mi mai e drag. E trist acum. Ma roaga sa il fac sa zburde din nou, sa creasca, nu sa se ofileasca. Cum ii spun ca va pali pana maine dimineata? Of, dar mi-esti drag, dar nu se poate, dar stai, dar pleaca, dar ramai! Ai fost, dar nu vreau sa mai fii. Traiam in trei, in doi nu se mai poate. Fugi de incanta alte vieti si umple sufletele calde. Te va durea ce iti voi spune, al meu gand. Ai devenit apasator pentru un suflet gol si rece. Te-as strange-n palma si te-as duce la piept, sa-mi incalzesti inima de gheata, dar tu te-ai putea strecura printre ale mele coaste la fel ca altadata?

Tu esti firav si nu mai ai putere, eu m-am schimbat si nu mai vreau durere. Nu te voi mai simti in veci. Nu plange! Esti mult prea colorat si ochii-mi lacrimeaza. Nu de durere, caci nu simt, ci de-ale tale vii culori. Hai, fugi!

Daca va intreba de tine, gand al meu, voi spune ca mi-ai zburat departe. Dar esti siret, te stiu eu. Te rog, stiu ce-ai sa faci. Vrei sa te-ndrepti spre el, sa i te fluturi pe la tample, sa-i amintesti de cum eram. Nu are rost. Nu-i mai trezi lui amintiri. Hai, du-te!

Dar stai! Nu lua cu tine tot. Mai lasa-mi o farama calda caci poate, spre amurg, voi vrea sa ma-ncalzesc cu tine. Sau… mai bine lasa. Du-te cu totul!

Mai stai putin cu mine. Vezi, s-a-nserat! Nu vrei sa pleci mai bine dimineata? Mai bine, sa nu fie ceata. De ce te tin atat de strans? Nu-i bine. Hai, du-te. De data asta sigur. Zboara departe si sopteste-i:

Prea repede uitam ce-avem in gand, sub apasarea vorbelor de rand. Nici nu ma strigi de tot, nici nu ma lasi, e-atata ezitare intre pasi. Prea repede uitam ce-avem de spus, un zbor in minus, o cadere-n plus. La tine-i vara si la mine-i frig, nici nu te las de tot, nici nu te strig.

E prea putin ce pot marturisi dac-ai fugi si nu te-as mai gasi. Dar ca sa afli totul nu e greu, asculta-ma… cu sufletul mereu, lasandu-ma sa cred ca nu mai vrei sa te desprinzi cumva din ochii mei. Si-ai sa-ntelegi cat frig s-ar intampla, dac-ai fugi si nu te-as mai afla.