Vine o zi in viata oricarei femei cand, vrea sau nu, trebuie sa mearga la cumparaturi. Nu am rabdarea necesara pentru a umbla cu zilele prin magazine in cautarea acelui lucru perfect asa ca prefer sa am bani la mine in caz ca vad ceva care ma incanta. Daca vad ceva ce imi place deosebit de mult si nu iau, cu gandul ca voi reveni maine, maine nu va mai exista.

Pentru prima oara in… ani, am fost astazi intr-o adevarata aventura shopuistica, mai mult sau mai putin tarata de o prietena. Cum era deja pranzul si sambata, majoritatea magazinelor erau inchise. Ce era deschis? Faimosul Unirea Shopping Center si Mall-urile – doua din cosmarurile mele.

Incaltata comod, cu toata rabdarea la mine, cu promisiunea ca nu ma voi plictisi in mijlocul unui magazin si nu-mi voi aprinde o tigara de nervi, am luat-o la pas din magazin in magazin.

In primul magazin in care am intrat m-a izbit o imbarligare sinistra de culori peste culori. Palita de o durere de cap, fara ochelari de soare care sa ma protejeze de agresivitatea modei din zilele noastre, prind curaj. Ma apropii usor de o rochie care nu gazduia mai putin de 10 culori (nu nuante) si nu in scopul de a o proba. Strang din dinti, inchid ochii si pun mana. PLASTIC! Doamne, era acolo! In toata splendoarea ei, exista acel monstru de culori! Era electrizanta, nu se mai desprindea de mana mea. A fost oribil! Credeam ca toate rochiile hidoase din magazin se vor uni pentru a ma inlantui in curelele lor metalice si sclipitoare. Toate doreau sa le cad prada. Cand acest flash a disparut, de curiozitate, ma uit la pret. Sinistrenia nu costa mai putin de salariul minim pe economie. Trei late de lycra si un cordon, 10 culori fosforescente si 5 briz-brizuri.

O picatura de transpiratie mi se scurgea usor pe frunte…

In acest moment mi-a sunat telefonul si am uitat ce am vrut sa scriu.

Ies in fata magazinului si imi astept prietena sa mai masoare putin acele articole vestimentare in care mie mi-ar fi rusine si sa ies sa duc gunoiul. Bataind dintr-un picior, tragand de un nasture de la buzunarul pantalonilor, cautand o pielita pe care sa mi-o rod, o vad cum se indreapta spre iesire dezamagita. Ce bine, in sfarsit plecam de aici. Dar nu! Ce sa vezi?! In dreptul iesirii mai erau niste toale care asteptau mana ei critica. Momentul meu de tensiune se mai prelungeste cateva minute.

Ajunsa in urmatorul magazin ma simt in mod ciudat izbita de acelasi curcubeu fosforescent. Pregnant acest sentiment de deja-vu. Prietena insista sa umble si prin aceste toale in speranta ca poate nu-s chiar identice cu cele de alaturi. Perseverenta ei ma facea sa ma simt mica si lipsita de rabdare in fata Mariei Sale. De curiozitate ies in fata si compar vitrinele… erau aproape identice, difereau doar marca si pretul.

In cel de-al treilea magazin lucrurile nu pareau a se schimba. La un moment dat incepusem sa ma intreb de ce trebuie sa batem ditamai „shopping center-ul” atata timp cat imaginile, cel putin pentru mine, se repetau in mod constant si extrem de deranjant.

Dupa cateva ore, vedeam halouri colorate, ma simteam ametita, uscata, obosita, ma usturau talpile, ma manca pielea capului, ma cocosasem si imi venea s-o sun pe mama sa ma plang. Brusc imi aminteam de imaginile din filme in care ies femeile fericite din magazine ca au gasit rochia de vis. Eu nu-s femeie? De ce mi-as fi dorit mai mult sa fiu batuta intr-un tufis intr-o seara de iulie cu luna plina?

N-am gasit nimic care sa-mi placa, evident. In schimb, am observat cum toate cumparatoarele erau ca niste robotei scosi pe banda. Toate imbracate la fel si mandre de asta. Imi aminteam cum stateam la coada la paine si in fata mea erau 5 femei imbracate cu aceeasi fusta. Isi zambeau una alteia. Cat de unice erau!

Pantofi draguti, daca exista – n-au numarul meu. Haine – nu pe placul meu. Numai zorzoane, culori ucigatoare, fuste cat palma, bluze la fel, plastice si preturi exorbitante.

Probabil va inchipuiti ca la cate imi displac merg pe strada in halat de baie. Mult nu mai am pana acolo daca aceste lucruri vor invada si magazinele mele preferate.

Unirea Shopping Center este un fel de piata si imi da senzatia ca ma aflu intr-un second hand dintr-un cartier marginas al Bucurestiului, ingropat in gunoaie si tigani. Tot ce am vazut acolo imi dadea o continua senzatie de „hai sa facem trotuarul impreuna!”. Un tigan tatuat pe brat cu „Lula” mi-a zambit printre o carie si doua plombe.

Dezgustatoare aventura. Mai bine ma tiganeam si mancam seminte in fata blocului. Am o senzatie ca ar fi fost oarecum mai relaxant.

Go away, picture!