Intamplari, gesturi, zambete, mangaieri, incerc sa mi le amintesc pe toate. Inca din vremea lor stiam ca va veni aceasta zi in care imi voi dori sa inchid ochii si sa se rederuleze toate exact cum s-au intamplat. Inca de pe atunci stiam ca trebuie sa memorez tot, sa ma opresc pentru o fractiune de secunda si sa simt, sa inchid ochii si sa miros, sa ating, apoi sa ii deschid si sa simt atingerea si dupa cateva zile. M-am straduit sa strang tot, sa observ tot.

Mai facea cate un pas in stilul sau, isi arunca pe masa cheile si telefonul intr-un mod atat de firesc. Incerc sa-mi amintesc, dar nu reusesc. Se sterge totul, putin cat putin. Tin minte insa lucrurile marunte si neimportante carora nu credeam ca le-am dat atentie. El dormea, eu imi aprindeam o tigara in dreptul geamului intredeschis. Era iarna si frig. As fi iesit afara, dar daca se trezea? In spatele cabanei era zapada proaspata, necalcata si un catel legat de casuta lui din stinghii murdare. La cativa metri incepea padurea. Era plin de brazi ninsi. Atunci nu mai ningea. Ninsese in noaptea in care ajunsesem noi acolo. Zapada de pe acoperis se topea cu o picatura pe minut. Linistea padurii si a somnului sau lin ma cuprindea de jur imprejur si imi oferea pacea de mult cautata. Picaturile rare care cadeau se auzeau ca cioburile care incercau sa sparga linistea, sa-i tulbure somnul. Cu fiecare picatura apropiam geamul ca nu cumva sa-l trezeasca din visare. Se misca putin, dar nu se trezea. Era atat de liniste incat mai aveam putin si-mi tineam respiratia ca sa nu-l trezesc. Era atat de impacat, atat de odihnit. L-am invelit mai bine. Tin minte si asternuturile. Erau de culoarea lui septembrie in plin decembrie. Frunze caramizii…
O bucatica de parchet era mai ridicata. Se auzea cand calcai in acel loc. Stiam sa-l ocolesc pentru a nu face zgomot. M-as fi intins in pat langa el, dar adormise greu. Am stat treji multa vreme, ne-am memorat momentele. Clipeam foarte rar. Cu fiecare clipire aveam sa mai pierdem o clipa. Ne-am prelungit pacea multa vreme. Desi au fost doar cateva zile, le-am trait ca pe cateva saptamani si au zburat precum cateva secunde.

L-as fi trezit sa se priveasca dormind, sa vada ce vad si eu, sa simta ce simt si eu. Chiar daca dormea, lasam putin geamul deschis ca sa simta mirosul iernii, mirosul de zapada proaspat asternuta. Nu i-am povestit niciodata cum era cand el dormea.

Amintirile palesc in fata noilor clipe. Multe momente au fost date uitarii, insa unele au ramas si nu vor piere niciodata. De fiecare data cand trebuia sa plece, il conduceam, il priveam plecand, furam momente in plus, ii memoram pasii si sarutul, vocea si zgomotul masinii care se indeparta.

Atunci doream sa tin minte ce-mi spunea, ce-mi povestea. Acum imi dau seama ca nu stiu despre ce vorbeam, nu stiu ce puteam sa vorbim cu orele, dar stiu cum imi zambea si cum ma lua de mana, cum dormea inconjurat de aerul rece al iernii, al muntelui. A fost locul nostru, momentul nostru, am fost noi. Clipe izvorate din Fantana Norocului