Ti s-a intamplat vreodata sa ai o revelatie? Nu una buna. Sa-ti dai seama ca ai fost legat la ochi atata vreme sau ca ai vrut tu sa inchizi ochii? Exista mereu un element declansator si mai exista mici semne care incearca sa te readuca pe linia de plutire. Cand nu vrei sa revii, nu vrei. Ignori semnele, ignori tot ce e atat de evident pentru cei din jur. A se sesiza diferenta dintre faptul ca vezi ce se intampla si proasta ta alegere de a-ti dori sa te inseli, de a-ti dori ca cei din jur sa se insele.

Eu cred in instinct. E unul din „lucrurile” pe care nu poti pune degetul. E pur si simplu un sentiment. Nu-l luam in considerare de cele mai multe ori pentru ca nu pare a avea o baza reala. E ceva dincolo de noi care pute cand e cazul. Nu stim exact ce, dar ne pute. Daca ne ascultam instinctul e posibil sa ne indoim mai tarziu de el. Daca nu-l ascultam, mai tarziu ne pare rau.

Nu-l cunosc pe acest individ numit instinct, dar stiu ca e baiat destept. Stie multe si, desi nu spune lucrurilor pe nume, are mereu dreptate. Eu nu l-am ascultat multa vreme. Imi plac stiintele exacte, lucrurile clare si spuse. Detest ambiguitatile, lucrurile lasate in aer, niciodata terminate. Mereu a avut dreptate, dar am ales sa aflu mai tarziu. Stiam ca e acolo, ca tipa la mine, ca ma avertizeaza, iar eu ii puneam calus la gura. As putea spune ca e un adevarat prieten… invizibil. Am nevoie de pastile, nu?:) Partea mai complicata e ca eu vreau mereu argumente, pun mereu intrebarea „De ce?”. Daca nu te intrebi nimic niciodata, e usor. Am asteptat sa-mi spuna si de ce sa nu fac un anumit lucru. Nu mi-a raspuns asa ca l-am ignorat.

Problema e ca, ca orice prieten, se poate supara. Dupa ce il ignori multa vreme, refuza sa-ti mai spuna ceva. Se culca, pleaca, hiberneaza, se stinge etc. El stie unde se duce. Se resemneaza si tace.

Acum am nevoie de el si nu mai e, nu mai tipa la mine si cred ca mi-ar spune pe dos decat simt. Instinctul nu e „ceea ce simti ca vrei sa faci” si nici „ceea ce crezi ca ar trebui sa faci”. Cred ca e ai degraba „ceea ce ar fi bine pentru tine”. Spunem mereu ca nimeni nu stie ce-i mai bine pentru noi, iar noi putem avea doar impresia ca stim. Uneori avem si dreptate… cand ne ascultam instinctul. El stie.

Mi-am suparat instinctul si nu stiu cum sa-l impac. Ce sa-i fac? Cum sa-l resuscitez? Am nevoie de parerea lui. Foarte posibil sa il ignor din nou daca se intoarce, dar momentan ma uit in jur si ia instinctul de unde nu-i. Stiu ca exista si ca are dreptate, dar de ce nu-l bag in seama cand trebuie? De ce am mereu nevoie de dovezi pentru a crede ceva?

Vreau sa cred si gata. Fara sa ma mai intreb, fara sa mai caut raspunsuri. Sunt sceptica si neincrezatoare, recunosc. Dar e totusi vorba de instinctul meu, al meu nu al altcuiva. El tine cu mine, nu e niciodata impotriva mea.

Instinctule, iarta-ma daca am fost rea cu tine. Vino inapoi. Sper ca citesti ce scriu si nu mi-o vei mai plati cu aceeasi moneda. Sper ca nu esti defect. Daca esti, te reparam, te facem bine, dar intoarce-te. Nu te-am inselat, nu am ascultat de alt instinct niciodata.