Caldura mi s-a urcat si mie la cap, dar inca nu imi cutreiera mintile in sfera patologiei. Astazi am ales metroul. Mai racoare… cel putin cand vine trenul ca iti mai flutura pletele, mai simti un miros de transpiratie de la taranul din fata ta care merge pentru prima data cu metroul, numai senzatii tari. Un taran in „civilizatie”, in caz ca nu stiati, fiind obisnuit sa scuipe pe unde apuca, a zarit un cos de gunoi care ii facea cu ochiul si (nu, nu a scormonit prin el) si-a gandit atat de bine traiectoria incat a reusit sa scuipe in cos.

Imi place mirosul de metrou. Cel putin cel de la Piata Romana (zona in care nu miroase a urina). Un miros umed de stalactite, stalacmite si ce vietuitoare traiesc prin tunel. Din nefericire, la Piata Unirii nu se simte acel miros de tunel virgin, ci mai degraba un amestec de parfumuri dulci si ieftine, transpiratie si mancare stricata. O placere!

Fiind in criza de timp, ca orice om care adora sa faca totul pe ultima suta de metri, am alergat ca gandul si ca vantul spre sediul de politie unde urma sa ma informez asupra programului lor. Spre surprinderea mea, am rezolvat si ce aveam de rezolvat. Am ajuns la timp, nu era nici coada mare. Eram alergata, moarta de sete si de foame, in criza de timp, ciufulita. Si daca tot aratam atat de bine, am facut si poza pentru permis. Cred ca imi voi lipi o „ciunga” peste poza. Eram cu o prietena care m-a sfatuit sa cer poza si s-o aranjez putin in Photoshop, dar sunt convinsa ca o vor aranja singuri cand vor vedea ce a iesit. Am tras rapid si o semnatura tremurata… oricum asa arata toate semnaturile. Prin spate erau cativa indivizi care ramasesera fara carnet. Se conversau intre ei. „Da ma, mi-au luat fraierii carnetu’ ca am trecut pa rosu! Ce cretini!” – Groh, groh!
La intoarcere am zis sa iau autobuzul meu comunal care avea geamuri deschise, spre deosebire de metrou. Din nefericire, calatoria a fost de zece ori mai lunga si deloc mai placuta. Macar am stat jos… in dreapta era o fatuca ce-si plescaia guma, iar pe mine curgeau toate apele (de nervi, nu de caldura). Nu suport oamenii care plescaie. In stanga mea era un nene asudat, cu camasa descheiata pana la buric… inteleg ca e cald, dar cand puti infiorator si parul navaleste printre nasturii incheiati, astupa tot acolo. As fi trecut cu vederea daca nu ar fi avut si unghiile de trei ori mai lungi ca ale mele si negre. Probabil venise de la cules cartofi.

In mod normal, autobuzul trebuia sa ma lase aproape de casa, dar se pare ca circula deviat, pe alte meleaguri. Am coborat sa il schimb. Daca tot eram langa un centru comercial (ca sa nu zic mall ca mi-e jena) si muream de sete si de foame, am zis sa intru. Si daca tot am intrat, am zis ca ma uit si la niste haine. Si, desi mai aveam putin si ma prelingeam pe scari de sete, am stat sa probez cateva chestii. Ca orice femeie, intra dupa ceva, iese cu altceva.

Am urcat si la etajul cu fast-food-uri ca orice e bun cand ti-e foame, mai ales ceva picant de la KFC. Fatuca de la casa era atat de ocupata cu unul din colegi incat de abia a reusit sa-mi ia comanda. Ajung in alta statie de masina de unde urma sa iau alt autobuz spre casa. Ah, ce bine, mai aveam putin si mancam, beam si ma odihneam putin. Cand vad ca se fac 20 de minute de asteptare deja incep sa-mi fac alte planuri. Vine la un moment dat o tanti sa ne anunte ca pe acolo nu mai circula nimic. Evident, nu era niciun afis, nimic. Asa ca ma intorc de unde am coborat initial. Vine masina si toate toapele care au asteptat cu mine au inceput sa zbiere la sofer. „Asta e bataie de joc, domnule! Iti bati joc de noi!”. Au urmat si ceva vorbe dulci legate de familie, caine si oameni decedati. Auzi tu, ce impertinenta sa ocoleasca o strada pe care se lucreaza. Trebuia s-o iei prin gropi ca s-o duci pe tata Leana la scara blocului. Nu ca autobuzul nu ar fi ajuns tot pe acolo… Au inceput toate lucratoarele de la Apaca sa zbiere ca descreieratele ca sa le lase si pe ele pe ici, pe colo, cat mai aproape de casa. Bateau cu pumnii in geam, dadeau cu picioarele in usi. Astea da doamne adevarate. Mai mare rusinea…

Cum drumul ocolit este mereu mai lung, iar eu ma uscam de sete, am scos paharul de 500ml cu suc. Se auzea gheata cum se izbea de peretii paharului… era asa rece si bun. Cum autobuzul mergea pe drumuri de tara, cu chiu cu vai am reusit sa prind temeinic sucul. Acum da-i si cauta paiul… ia-l de unde nu-i caci fata de casa era prea data pe spate de complimentele colegului incat sa-si mai aminteasca si de paiul meu. Zambea flatata la „ce aripioare picante ai!” probabil. Nu aveam pai, drumul era mai mult decat accidentat, n-am putut sa beau, am murit de sete.

Pe caldura asta se sta in casa cu aerul conditionat in cap, cu evantaiul in mana si ventilatorul la picioare, ligheanul cu apa rece in dreapta si gheata pe frunte. Vreau sa-mi fie frig. Cand ti-e frig tot pui pe tine haine pana te incalzesti. Cand ti-e cald, ajungi sa nu mai ai ce da jos. Nu mai suport calatoriile cu mijloacele de transport in comun. Nu mai suport lumea sarita de pe fix, toapele, tatele si taranii.