Acum ceva vreme (multa), am revazut un amic (dupa alta vreme… nu la fel de multa). Mi s-a parut foarte schimbat. Il stiam un om normal, zambitor, impacat cu sine, dar nu atat de euforic si energic. Am stat sa-l studiez cateva minute, l-am ascultat atenta, i-am zambit, apoi l-am intrebat daca se drogheaza. L-a busit rasul… n-am inteles de ce. Avea exact atitudinea unui drogat care tocmai a pus mana pe „marfa” si nu se mai poate desprinde de ea. Il stiam om serios si cu picioarele pe pamant. Lucra in timpul facultatii la un fast food si ultima data cand vorbisem imi spusese ca s-a saturat si ca vrea ceva mai banos, mai de viitor caci facultatea nu mai face prea multi bani in ziua de azi. I-am urat atunci mult succes.

Nu-mi place sa etichetez oamenii asa ca l-am mai intrebat o data daca se drogheaza. Iar a ras. Ma simteam deja ca atunci cand te uiti la un film idiot si se blocheaza banda in aparat, iar tu tot revezi aceeasi secventa pana iti vine rau. Eram obosita si abia asteptam sa ajung acasa, iar el radea si se zbantuia pe langa mine si doream sa inteleg de ce… cine nu ar vrea atata energie? Cand am vazut ca-mi povestea numai aiureli si nu-mi raspundea concret la intrebare, am pus alta: „Cu ce te droghezi?”. Dupa vreo 15 minute si-a dat seama ca nu glumesc si a inceput sa-mi spuna ca nu se drogheaza, ci doar foloseste anumite produse energetice, vitalizante, sanatoase etc. Aha, deci te droghezi… si cat costa? In continuare a crezut ca glumesc. Niciodata n-am inteles de ce nu esti luat uneori in serios. Drogurile sunt la moda… m-am gandit ca a dat mania si in el. Cum am obiceiul sa glumesc mai mereu, am ajuns sa nu mai fiu luata in serios… lucru care nu ma deranjeaza prea mult atunci cand am timp si rabdare. Sunt si mai mereu zambitoare… probabil si asta joaca un rol important. De ce? Lucrurile serioase se discuta cu lacrimi in ochi?

Revenind la subiect, va spun ca imi place sa ascult mai mult decat sa vorbesc (desi nu s-ar zice dupa lungimea posturilor mele… de fapt am o tastatura foarte faina si mi-e mai mare dragul s-o exploatez) asa ca am zis sa-l ascult in ciuda oboselii.

Despre ce e vorba, l-am intrebat. „Deci sunt niste produse fenomenale, revolutionare, cunoscute si folosite in toata lumea, toti sunt incantati. Le consum de 6 luni si ma simt ca nou!” – Ok, deci acum chiar cred ca te droghezi. Sunt extrem de sceptica, dar deschisa posibilitatilor asa ca ia mai zi-mi. Oricum, verbul „consum” a intervenit de vreo 15 ori in discutie… era imposibil sa nu-mi sune a „crack”. „Se trag pe nas?” a fost urmatoarea mea intrebare. Ha, ce glumeata esti, mi-a spus. Ha, nu stiu de ce ne amuzam caci nu glumesc deloc. Dupa alte cateva minute in care era mult prea euforic pentru a se concentra asupra intrebarilor mele si in care imi ridica in slavi produsele-minune, m-a invitat la o conferinta ca sa vad despre ce e vorba. Cum era intr-o zi libera in are oricum n-aveam alte planuri mai marete, am zis s-o fac si pe asta. Imi plac oamenii care incearca din rasputeri sa ma convinga de opusul lucrurilor evidente.

M-am dus la conferinta respectiva… conferinta suna asa serios incat m-am gandit ca si continutul e la fel. Ei bine, nu. Primul soc a fost la intrare unde am fost fortata sa scot ceva bani din buzunar. Adica dupa ce ca vin sa va ascult aburelile, sa va mai si platesc pentru asta? Cum nu stiam despre ce e vorba, am zis treaca de la mine. La sfarsit imi venea sa-mi cer si banii inapoi ca timpul oricum fusese pierdut. Am fost apoi invitata intr-o sala mare, cu multe baloane, care mi-a lasat impresia de aranjamente pentru petrecerile copiilor sub 8 ani. Pacat ca nu aveau si bile colorate in care sa ma arunc in caz de plictiseala.

Adevarul e ca oamenii care isi etalau aburitorul discurs se pricepeau, aveau multe „people skills”. Toti erau la fel. Era o sala plina de oameni idiot de fericiti, cu insigne in piept, cu numele firmei pe frunte, bratari, inele si alte belciuge. L-am vazut pe amicul asta al meu in toti. Deja intram si mai mult la idei. M-am asezat frumos pe scaun si am asteptat sa inceapa faimoasa prezentare. Habar n-aveam despre ce era vorba, dar aveam sa aflu ulterior ca „Doamne, sectantilor!”. Era acel soi de intrunire unde se ridica toti in picioare, aplauda, se maseaza reciproc, bat din palme, se prezinta ca la alcoolicii anonimi, se incurajeaza reciproc si bolnavicios. In timp ce ei se veseleau intr-un mod care pe mine, omul inca nedrogat si fara vreo doaga lipsa (sper), ma cam infricosa, eu cautam disperata din priviri o usa deschisa. Erau trei usi, toate inchise, in dreptul carora statea cel putin cate un reprezentant al sectei. Ma simteam ca intr-o cusca, mai rau ca intr-un film horror cu criminali deghizati in clowni, unde parca auzeam hohotele de ras in reluare. Un fior m-a luat brusc in momentul in care am simtit doua maini necunoscute si ferme pe umerii mei goi care refuzau sa cada prada acestor oameni suciti. Am intors incet capul… voiam sa vad de cine erau atasate acele maini si ce cautau pe mine, dar mi-era si frica sa aflu. Pana la urma, privirea mea s-a oprit in dreptul unui om solid care se hlizea la mine pe sub mustata. Om la peste 40 de ani cu mintile sucite de acesti oameni atat de twisted. Toti erau la fel, toti radeau la fel, toti aratau la fel, toti aveau in loc de pupila numele produselor.

Fiecare avea cate un pahar de ceai (preparat de ei, din produsele lor) pe masa (implicit si eu). Era usor portocaliu, mirosea a praf si se presupunea ca era energizant. Am fost toti indemnati sa il bem. Nu era niciun ghiveci in care sa-l vars si sa observ in cat timp o ia floarea razna, a mai venit si amicul mult drogat langa mine si l-am inghitit cu nod. Ma rugam sa nu ma ia ametelile, speram sa nu o iau si eu razna doar de la un ceai.

Era un training despre cum sa aburesti alti prosti sa-ti consume si sa-ti vanda produsele dubioase si colorate. Doamne apara si pazeste! Unde am ajuns? Mamaaa!

Am rezistat eroic, nesimtindu-ma deloc mai energizata dupa acea zoaie portocalie care isi spunea ceai, timp de 3 ore. Afara ne mai astepta un shake sau ceva asemanator… chipurile cu gust de ciocolata. Mai lipsea o vrajitoare care sa amestece intr-un mare vas de metal o alta zoaie verde, aburinda si clocotitoare… cu o veche craca de copac lacuita. Cred ca personajele din Blair Witch Project (pentru cine a vazut filmul) se simteau mai in siguranta decat ma simteam eu printre roboteii care misunau neincetat, mai rau ca iepurasii Duracell.

Am fost luata de mana, am rezistat eroic la procesul „baga-le pe gat si nu-i lasa sa plece”. Am plecat cu un gust amar, papilele gustative total terifiate si ape scurgandu-se pe umerii mei atinsi de omul cu fata de Chucky.

Acel amic s-a schimbat mult, nu am inteles exact ce contin acele produse care i-au spalat mintile, dar ma astept sa nu fie prea multe substante legale. Am de recuperat niste carti de la el, dar mai bine ma prefac ca am uitat cui i le-am dat.

Inteleg ca aveti nevoie de energie, inteleg ca aveti nevoie de ceva care sa va tina pe picioare, dar parca ati mers prea departe. Sunteti de-a dreptul cu capu’!

Puneti mana si terminati o facultate sau scoateti un ban mai putin dubios. Mi-e sila de metodele voastre, mi-e sila de cat de profitori sunteti, de cat de prefacuti imi pareti, dar desertare placuta caci prosti exista cat cuprinde si nu veti duce lipsa de „clienti” care sa va „consume” „produsele miraculoare” de care nu a auzit nimeni si pe care, culmea culmilor, nu le promoveaza nimeni in Romania. V-am vazut si filmuletele de pe la adunari sectante din toata lumea si sunteti toti dusi cu pluta. Sunteti o adunatura ciudata care crede ca un lucru se vinde cel mai bine atunci cand il bagi pe gat potentialului cumparator. Sunteti interesant de sudiat, dar mi-e ca imi puneti ceva in bautura/mancare si o iau si eu razna complet. Voi sunteti motivul pentru care s-a inventat Prozac-ul.

Voua, celor care ati avut din nou rabdare sa-mi cititi povestile, va doresc sa stati departe de orice persoana care rade psihotic si care foloseste in mod abuziv cuvantul „consum” si fraze ca „mai extraordinar ca acum nu m-am simtit niciodata!”. Vorbesc „produsele”, nu ei. Sa fim seriosi, nimeni nu se simte extraordinar mereu si nimeni in toate mintile nu afiseaza permanent un risus sardonicus.

Oamenii prea tristi sunt deprimanti. Oamenii prea fericiti sunt deja dubiosi.