Cafeaua de dimineata a intarziat putin din cauza unei nopti mai agitate. Ma pregateam de treaba, dar nu inaintea cafelei aburinde. Mi-am propus sa incep ziua in ritmurile anotimpurilor lui Vivaldi. Se intrevedea o relaxare matinala care se pare ca se transforma in pasi repezi intr-o visare profunda. Visez la Amazon… cat de departe e! E cu totul alta lume acolo… nu exista examene si dead-line-uri in apele Amazonului. De ce nu pot fi acum acolo? As lasa totul si m-as cufunda intr-o calatorie de neuitat. Gasesc oferte de plutire pe Rio Negro… mi-as da ani din viata sa traiesc macar o data acele frumuseti atat de necunoscute noua, oamenilor obisnuiti. Nu as vrea o vacanta la un hotel de 5 stele, nici cocktail-uri sofisticate, nici o camera imensa si amenajata modern, nici servicii impecabile, nici oameni platiti sa-mi faca vant cu frunze de palmier sau sa-mi aduca totul la picioare. Nu vreau decat un loc foarte foarte indepartat, unde nu se poate auzi scartaitul rotilor pe asfalt, unde nu e nici un asflat, acolo unde sunt atat de putini oameni incat nu poate exista nici un hotel de 5 stele. Un loc neatins de mana omului, un loc salbatic, plin de verdeata si ape curate.

As vrea sa cunosc viata din Rio Negro, cel mai mare afluent al Amazonului. Apa e intr-adevar neagra… culoare datorata in mare parte frunzelor in descompunere care salasluiesc acolo. Exista un peste ciudat si frumos care seamana cu frunzele de toamna si care se poate camufla cu usurinta… mi-ar placea sa-l vad in realitate. Mi-ar placea sa-mi plimb degetele in acea apa. Vreau sa fug departe de civilizatie, departe de orasele ticsite cu cladiri din geamuri fumurii, departe de aglomeratie, departe de trecerile de pietoni, de poluare, de muzica asurzitoare si de proasta calitate, de lume grabita si preocupata in fiecare zi de exact aceleasi lucruri care nu par sa-si gaseasca niciodata sfarsitul sau vreun soi de rezolvare.

Vreau sa fiu acolo unde oamenii cioplesc in lemn de placere, unde umbla desculti in haine ponosite, in salbaticie… unde nu exista internet sau telefoane, mall-uri sau parcari arhipline, acolo unde timpul isi pierde semnificatia, acolo unde nu trebuie sa ajung nicaieri la o ora fixa, acolo unde nu sunt nevoita sa ma uit la ceas. E locul in care oamenii stiu sa traiasca si sa fie fericiti.

Inchid ochii si sunt acolo, in cel mai frumos loc de pe pamant, neamenajat si neaglomerat. Vreau sa-mi beau cafeaua in fiecare dimineata dintr-o jumatate de nuca de cocos, si nu dintr-o cana cu Nescafe. Vreau sa ma intind la soare pe un nisip fierbinte sau pe niste frunze uscate, si nu intr-un pat cu asternuturi colorate din bumbac. Vreau sa mananc fructe culese din copaci si tufisuri, nu cumparate din piata; spalate in apele unui fluviu, nu la robinet. Vreau sa ma imbrac cu haine de vara croite de mine la nevoie, nu cumparate de la Mango. Vreau sa ma intreb cu ce-mi voi taia unghiile, fara sa am o trusa de manichiura, uleiuri pentru unghii, pile sau foarfeca. Vreau sa stau la soare si sa ma bronzez fara lotiuni cu factor de protectie solara cumparate din mall-uri. Vreau sa-mi spal hainele in apele reci ale Amazonului, nu in masina de spalat la programul de 30 de minute.

Vreau sa nu ma mai grabesc, vreau sa ma bucur si sa traiesc acolo unde ghicesc perioada zilei dupa pozitia soarelui, nu dupa un ceas de la Swatch. Fara prize, fara baterii, fara imagini prin satelit, fara teancuri de carti ce trebuie citite, fara zeci de oameni care sa ma strige din toate partile.

Vivaldi, unde m-ai dus… iti multumesc. Acum deschid ochii si imi aman visarea pentru mai tarziu. Alarma unei masini m-a readus cu viteza luminii la biroul meu, in fata calculatorului, iar cafeaua e in cana, nu in jumatatea mea de nuca de cocos.

Superb e uneori sa o mai iei si pe drumuri nebatatorite, pe poteci neumblate.