Astazi mi-am permis sa plutesc pe norisorul meu de copil. Norisorul parea departe de mine acum ceva vreme. Nu am mai dat pe la McDonald’s de cativa ani buni, insa azi, in lipsa de orice alta sursa de hrana, am poposit si eu, ca mai toate generatiile din cate am putut vedea, la faimosul si nesanatosul fast food. Gustul cartofilor prajiti si poate si caloriile mi-au adus aminte de vremurile de mult apuse.

Cu putin timp la dispozitie, m-am gandit ca ar fi placut sa-l petrec plimbandu-ma pe aleile copilariei. Timpul s-a scurs repede, dar mi-am amintit atat de exact de vremurile usoare si frumoase. Nu credeam cand mi se spunea cat de bine e sa fii copil. Voiam sa fiu mare, sa cresc mai repede, sa am importanta. M-am grabit sa cresc, iar acum nu mai pot fi copil.

Primul pas spre independenta si hotarare l-am facut prin clasa a doua cand mi s-a nazarit ca sunt suficient de mare pentru a merge singura pana la scoala, strabatand tot Bucurestiul. Eram extrem de hotarata sa le demonstrez parintilor ca sunt mai mare decat par. Nu a fost greu. Nu mi-au interzis nici o clipa sa plec singura la scoala. Dar eram atat de mica… si lumea era atat de mare ! Eram tare mandra de mine… cu coditele mele impletite si cu pieptul inainte traversam Gradina Icoanei in fiecare dimineata. Eram independenta si stapana pe mine. Aveam o destinatie clara : scoala. Dupa cateva zile de independenta mi-am dat seama ca nu e asa grozav sa nu iti tina nimeni companie in drum spre scoala asa ca le-am spus parintilor ca nu ma supar daca ma insotesc din nou, ca inainte. In plus, tata oricum era mereu in spatele meu, pazindu-mi independenta cu voinicie. Coditele mele impletite nu erau niciodata singure, dar a fost placut sa cred pentru cateva zile ca merg singura la scoala.

Vacantele de vara ma prindeau la bunici, intr-o curte mica, pe singurul petic de iarba, alaturi de verisoara mea. Impleteam impreuna inele, bratari si coliere din sarma ordinara si eram tare mandre de noi. Urma sa ne deschidem o afacere. Am pus anunt pe gardul bunicii ca vindem bijuterii hand-made la pret de productie. Nu ne-a prea mers afacerea asa ca ne-am reprofilat pe bomboane.

Cand nu eram la o bunica, eram la cealalta. Ah, si ce vremuri… ce superb era ! Bunica mea pictorita si balerina care ma invata sa colorez frumos si corect animalute si flori, lucru pe care l-am prins dupa cativa ani. Imi canta in ruseste de fiecare data cand veneam la ea, imi arata miscari de balet, imi recita Luceafarul de la cap la coada, iar eu eram in culmea fericirii si frustrarii in acelasi timp… Cat de gratioasa era… si la 80 de ani avea sa fie la fel de blanda si fermecatoare ca in tinerete. Eu, in prima decada a vietii, nu reuseam sa colorez nici un ursulet fara sa depasesc marginile desenului.

Era mai frumos sa o privesc pe bunica frumoasa, delicata, plina de talente, in curtea ei imensa si plina de trandafiri si smochine decat sa stau pe trei fire de iarba la bunica numarul doi care aduna oua de la Maricela, cea mai potenta gaina a ei. Cata diversitatea era in viata mea ! JNu mai am 7 ani, ci ceva mai mult. Nu ma mai trezeste mama de dimineata si nu mai aud radioul « A fost ora 7 ! Stop ! Acum trec eu. Suna clopotelul ! ». Gainile bunicii numarul 2 nu mai exista de ani buni. Bunica numarul unu nu mai e nici ea de si mai multi ani. A ramas gradina in care domneau in alte vremuri trandafiri mandri de toate culorile si miresmele. Nici nucul in care ma cataram nu mai este acum. Nici tata nu ma mai insoteste la scoala, nici scoala nu ma mai asteapta. Inele si bratari din sarma nu mai fac, desi poate as scoate un ban in plus. Carti de colorat nu mai am. Desenele rusesti cu lupul si iepurasul le mai am totusi. Cat ma incantau ! Tom si Jerry nu erau in viata mea atunci.

A mai ramas un desen in creion pe un perete din hol… Acum nu mai mazgalesc peretii. Au ramas si insemnarile de pe tocul usii de cand ma masurau parintii sa vada cat am crescut… 93 cm la 2 ani, 1.79 m acum.Nu mai suflu in lumanarile de pe tort de ziua mea si nu mai inchid ochii sa-mi pun o dorinta. Acum am responsabilitati, independenta pe care mi-am dorit-o de la 6 ani. Diferenta este ca acum nu mai renunt la ea.

Astazi mi se cer sfaturi, mi se cere ajutor, am proiecte de facut, examene de trecut, diplome de luat, salariu de castigat. Daca e ceva ce nu-mi convine nu mai pot sa scot limba la nimeni. Parca a ramas totusi in mine copila nestiutoare cu codite impletite care invata sa mearga pe bicicleta si canta la un pian in miniatura. Cum poate fetita cu bentita si codite sa le faca pe toate ? Cum de i se cer ei sfaturi cand nici sa deseneze nu stia ? Cum sa vindece suflete cand inca mai invata sa mearga pe bicicleta ? Nici Luceafarul nu-l poate recita in intregime… E copil ! Dar copilul are un catel care acum 10 ani era cat palma. Il iubeste enorm. El a ramas la fel… poate cat 3 palme acum, dar e langa ea si se va duce sa-l imbratiseze acum.

Dulceata de trandafiri a bunicii si acum imi mai incanta simturile si-mi aduce pe buze zambetul de copil.

Trist e ca nu ma mai striga nimeni „ochi de broasca”… that was so pretty!🙂

Copilarie, adio, dar ramai cu mine !