Mi-e pofta de vremurile in care nu ma afundam in ganduri neplacute si in care imi acordam libertatea de a ma bucura de fiecare clipa ca si cand ar fi fost ultima, nestiind ca probabil chiar este ultima.

Mi-e dor de Valea Doftanei care a primavara este ca un colt de Rai, de un ceai fierbinte la iarba verde, de o raza de soare, de doua, de trei, de plimbarile lungi pe drumuri de tara, de calatorii fara sfarsit alaturi de persoana iubita, de ore in sir petrecute in tren, dar iubind; mi-e dor de feeling-ul de primavara in zilele de iarna, de maruntisurile aparent banale care ne insenineaza viata in mod neasteptat. Mi-e dor de hotelul urat din Timisoara si de batut tara-n lung si-n lat, de Sheridan’s-ul din Iasi si de pizza de la Giurgiu, de poze, de zilele care ne prindeau fara bani in Tg Mures, de ploaia torentiala care ne ingreuna drumul spre Bucuresti, de curbele dinspre Oltenita, de rasete si plansete, de simtiri intense, de adrenalina si de insulina, de cadouri neasteptate, de dorinta de a nu mai atipi o clipa pentru a nu pierde nici o secunda din acele momente.