De ce plangem? Si daca plangem, ce e rau in asta? Orice soi de lacrimi dau „publicului” o stare de anxietate, chiar si cele de fericire. De cate ori ati plans de fericire? De prea putine ori. E un mod de a-ti exterioriza emotiile pozitive, dar mai ales pe cele negative. De ce multi dintre noi privesc plansul ca pe ceva rusinos? De ce ne e teama sa plangem, sa simtim?

Lacrimile inseamna catharsis. Cu totii avem nevoie de ele. Fie ca le varsam in intimitatea camerei noastre, fie ca o facem in public, sunt momente in care avem nevoie de ele.

Lacrimile sperie. Sperie pentru ca rareori le cunoastem semnificatia. Niste ochi umezi, din care totusi nu siroiesc lacrimile, ascund emotii puternice foarte bine controlate. Dar de ce sa nu siroiasca lacrimile? Cand siroiesc pot exprima imensa tristete, dor, durere, tensiune de orice fel sau o simpla manipulare in lipsa durerii.

De ce spunem „Nu mai plange!”? Eu spun „Plangi! Si plangi cu foc!”. Toata tensiunea emotionala, tot ce ne apasa sufletele, toate durerile se pot scurge macar in parte cu lacrimile. Dovada este ca dupa ce plangem, ne simtim mult mai linistiti, mult mai calmi. Daca am putea analiza emotiile din fiecare lacrima, oare ce am gasi?

Sunt oameni care nu misca o geana in fata lacrimilor. Imi amintesc o scena surprinsa la metrou acum cateva zile. Coboram scarile, iar in capatul lor era un om orb cu bastonul sau, insotit de o tanara. Doi indivizi veneau grabiti din sensul opus, iar in graba lor au dat peste omul orb, iar bastonul i-a zburat din mana. S-a aplecat imediat si a inceput sa pipaie pamantul in cautarea lui. Cat de pierdut se simtea… Am simtit un cutit in inima si am inghitit in sec. L-a ajutat dupa cateva secunde tanara cu care era, insa el avea ochii umezi. Mi s-a rupt inima. Da, pentru un necunoscut, pentru suferinta unui necunoscut si pentru indiferenta nemernicilor care au dat peste el fara sa intoarca macar capul. Dupa cateva secunde, cei ce-i daramasera bastonul au trecut pe langa mine razand, iar unul din ei i-a spus celuilalt „Mai era si orb!”… si radeau. Mi-e sila de lumea din jur. Cei cu inima si putin respect pentru vederea pe care o au, s-au oprit in loc si am simtit furia din privirile lor indreptata spre cei doi inconstienti.

Nici nu vreau sa-mi imaginez cum s-a simtit acel om fara baston, chiar si pentru cateva secunde. Era trecut de 30 de ani si plangea. Unii i-au inteles suferinta, altii au ras.

E bine sa plangi. Plangea cautandu-si bastonul, i-a fost inmanat de insotitoarea sa si si-au continuat incet drumul.

Lacrimile isi au rostul lor. Reprimarea sentimentelor inseamna negare, inseamna teama, rusine, vinovatie. Le ascundem pe toate in subconstient unde ajung sa sape in noi pana nu mai ramane nimic bun de simtit.

Cand sufar, recunosc. Recunosc si plang. Si imi trece, si merg mai departe.

Stiu sa rad cu pofta pentru ca am stiut sa plang cand am vrut.