Vremea mi-a zambit azi. Soare, placut, un vanticel rece care sa ma mai trezeasca la realitate. Cand suferim enorm suntem intrigati cum de nu se opreste toata lumea in loc pentru suferinta noastra. Privim in jur si vedem lume zambind, soare stralucind, oameni grabiti, atata valtoare, iar noi stam pe loc si creste in noi o furie oarba. De ce mai merge lumea inainte cand noi simtim ca nu mai putem? La inceput ne darama mersul lucrurilor, dar inca mai sper ca pe masura ce trece timpul, ne poate ajuta.

Lume, opreste-te si lasa-ma sa plang! Pamantule, nu te mai roti, vreau sa cobor! Si totusi nimeni nu asculta strigatele noastre de ajutor.

In aceasta zi cu soare in care lumea nu s-a oprit in loc in ciuda suferintei mele, am zis ca as putea s-o urmaresc.

Chipuri triste peste tot, mai mult sau mai putin ascunse, ingrijorare pe fetele tuturor, suparare, vise curmate. Ce-ar fi daca ne-am afla in mijlocul unei multimi imense de oameni si, doar pentru o clipa, le-am auzi gandurile ce completeaza acele priviri triste, acele colturi de gura cazute? Cred ca am suferi mai putin. Ne-am da pobabil seama ca nu suntem singuri, am realiza ce se afla de fapt in spatele unor zambete fara vlaga.

In autobuz urca un tanar, mai mult de 18-20 de ani nu i-as fi dat. Era preocupat si privea in gol. Avea sprancene negre si goase care ii conturau frumos ochii caprui deschis. I-am privit doar sprancenele pentru cateva secunde. Ma gandeam ca daca ar fi ceva mai trist, toata lumea din autobuz i-ar vedea suferinta din cauza spracenelor care reuseau sa sublinieze foarte bine privirea.

S-a asezat pe unul din putinele scaune libere si a scos o carte. Nu era aproape de mine asa ca nu am putut vedea ce citea, dar dupa coperta as fi zis ca e o carte scoasa de Humanitas. M-am apropiat mai mult si am intrezarit nume precum Vivaldi si Petrovici. Ajunsese la capitolul patru. S-a hotarat sa-si ingroape privirea trista in paginile unei carti care probabil ii va lua si gandul de la lucrurile neplacute.

Desi la prima vedere parea exact tanarul preocupat de petrecerile de sambata noaptea si fetele ce colinda prin camine la ore tarzii, am incercat sa privesc mai departe decat pot vedea.

Timp de cateva statii nu si-a indreptat privirea nici spre geam, nici spre ceilalti calatori, ci doar in carte. O tinea temeinic cu ambele maine ca nu cumva sa-i scape vreo pagina inapoi, ca nu cumva sa piarda randul. Tinea nerabdator coltul paginii cu varful degetelor. Sa fi fost asa interesanta cartea? Probabil.

Ridicandu-mi privirea de la cartea lui si indreptand-o spre chip, il vedeam mai luminat decat atunci cand a urcat un autobuz. Ochii ii mergeau de-a lungul randurilor intr-un ritm alert, iar cand privirea se oprea pentru cateva fractiuni de secunda, zambea discret sau mai dadea din cap in semn de aprobare. As spune ca zambetul reprezenta o fraza placuta, poate chiar niste vorbe in care se regasea, iar miscarea capului in semn de aprobare mi-a dat impresia ca randurile pe care le citea nu erau atat de imprevizibile pentru el.

Cand suntem tristi si ingandurati, pierdem notiunea timpului, uitam ce avem de facut; cand facem ceva ce ne place, o fi chiar la fel? Da, poate ca si atunci mai pierdem uneori notiunea timpului, dar cand o facem suparati pe viata, ne inchipuim ca avem o scuza.

Oare a mai coborat unde trebuia? Parea mult prea prins de povestea de pe hartie incat sa mai dea vreo importanta destinatiei urmarite initial. Sau poate s-a urcat in autobuz tocmai pentru a citi… parea in elementul lui. Era linistit si impacat. Cred ca asta cauta, dar nu stia ca va gasi chiar intr-un autobuz banal care l-a luat de la Piata Unirii. Cartea s-a intamplat sa fie acolo, la locul si la momentul potrivit.

Poate ca nu e nevoie ca lumea sa se opreasca in loc pentru noi cand o putem opri chiar noi cand simtim nevoia.