Incep sa iubesc dezamagirile si scursorile de oameni din jurul meu. La un moment, cand atingi un prag, nici macar rau nu-ti mai pare si incepi sa razi! Ah, dar copios mai razi! E ca si cum ti-ar pune cineva piedica pe scari si ar rade cu lacrimi, tu te-ai rostogoli, ti-ai rupe si o mana, ti-ai mai sparge si un cap. Doar ca la un moemnt dat, in pana de capete de spart, te mai agati si tu de balustrada si-i arzi nemernicului un picior in moalele capului si apoi razi tu.

Da, ma amuza suferinta. Am trait destule incat sa-mi dau seama ca lacrimile nu-si au rostul. Hit back, i say! Stai asa ca nu te indemn la violenta, nici vorba. Fa in asa fel incat indiferenta sa primeze. Evident, sunt niste pasi de urmat inainte:

1. In primul rand, te infurii pana la hipertensiune maligna;

2. In al doilea rand, incepi sa le blestemi lor zilele, nu tie!

3. In al treilea rand, incepi sa razi! Dar razi, nu gluma. Pana te doare burta, pana te inrosesti tot si pana simti nevoia sa te asezi. De ce? Pentru ca cineva ti-a copt-o! Si acel cineva se amuza extrem de tare de fiecare data cand pici in plasa. De data asta e randul tau! Astazi radem pana acoperim rasul hidos si zgomotos al „farsantului” cu care avem de-a face.

4. Ne linistim, gandim problema, ca doar suntem oameni, nu animale! – da, asta merge la o bere cu un cerb sau ce animal era prin reclama cu pricina. In al patrulea rand, nu iti pasa! Move on, don’t look back, but if you do, laugh! laugh as hard as you can!

Oh, and honey, may all your doctors say „Oops!”!

P.S.: Da, si voodoo e o solutie…