Doresc sa lansez o campanie de colectare de fonduri pentru buna mea colega de la PR, care n-are niciodata nimic. Are salariu baban, pentru ca, mai nou, se plateste statul pe mess – 10 oiro/cuvant – insa nu cheltuieste pentru ca are impresia ca eu sunt iubitul ei care ii aduce totul la picioare.
Asadar, apelez la bunavointa cititorilor mei. Haideti sa ajutam un suflet ratacit si nemancat.
Cu aceasta ocazie, doresc sa ii raspund si la cateva intrebari care o macina si o vor macina in continuare. Sper sa-i usurez suferinta:
Nu, n-am o guma.
Nu, n-am un sandvis.
Nu, n-am Cola.
Nu, nu mai am ceai.
Nu, n-am fise de cafea.
Nu, nu cobor sa-ti cumpar ceva.
Nu, n-am marunt.
Nu, n-am servetele.
Nu, n-am ciocolata.
Nu, n-am apa.
Nu, daca ai pofte, nu ti le satisfac.
Nu, n-am sa mai mananc niciodata in fata ta pentru ca nu vreau sa mor subnutrita.
Nu, nu poti bea din cafeaua mea. Ai cafea GRATIS, pe hol. E drept, trebuie sa urci un etaj daca n-ai fise, dar promit ca pe mine nu m-a omorat niciodata. Vei supravietui.
Nu, n-am nimic, niciodata!
Nu, nu esti om de presa. – Oops, my bad, asta nu m-ai intrebat. Mai bine PR. Oops, nici PR nu merge… damn.
Dar am pentru tine o informatie foarte importanta, insa costa. Oricum, te-ai prapadi de ras. Jur. Adica, ma rog, eu ma prapadesc de ras. Tu nu cred ca ai face-o. De fapt, e nasol, ce sa zic. Dar tot e amuzant. Haha, numai cand ma gandesc.
N.B.: Aceasta poveste a inceput sa ma irite intr-o dupa-masa frumoasa de primavara, in care eram atat de lesinata si nemancata, incat ciuguleam 5 biscuiti. Femeia a vrut si ea. Eu am zis ok, insa ma asteptam sa ia 1-2, nu trei pumni. M-am uitat in punga, am intors-o pe toate partile. Era goala. Cu lacrimi in ochi si cu un nod in gat, ma tineam de perete sa nu lesin. Ea, cu zambetul pe buze, mi-a spus: Buni biscuiti!
Eu, in sinea mea moarta de foame: NO SHIT!
Doua ore mai tarziu, ma intreaba: Mai ai biscuiti?
Nu mai am nimic! Mori!
mai 9, 2008 at 8:05 pm
Dar acum, ai biscuiţi? Văraru are limita bunului simţ, ar degusta doar. Got ‘em?
mai 10, 2008 at 12:47 am
Ce cacanari… am senzatia ca intalnesti mai des la femei chestia asta sau oi fi avut eu noroc la colegi?
mai 10, 2008 at 9:36 am
Tip no.1: Never ever take a ladies food from her hands..
mai 10, 2008 at 9:47 am
salut cu respect gazda. marturisesc ca o citesc cu mare placere. pana acum, in liniste. insa, trebuie sa sparg gheata.
subiectul e exceptional si ma mananca palmele.
tipologia “colegei care n-are niciodata nimic” e foarte bine surprisa.
iar aia cu biscuitii…m-a uns pe suflet. si eu am patit-o (cu colega “n-am, nu-mi iau..e prea scump..vai..ia-ti tu…ca o sa gust de la tine”)…a “degustat” toti biscuitii pe care ii aveam…in fiecare zi ma intreba cat costa “punga”….(erau niste tampenii de biscuiti, btw…cu diverse arome nesanatoase: ceapa, pizza, branza…la freo 20.000 punga), de unde i-am luat….oare or mai avea….crede ca se vand foarte bine…(timp in care bascula cu pumnul..iar io aveam okii cat ceapa)…
am reusit intr-un final sa-mi calc peste jena…sau cum dracu se numeste…si i-am spus:”nu stiu daca mai au…insa o sa o intreb maine pe doamna de la angst daca vand si la bucata…si o sa-ti poti lua atunci si tu”.
n-a simtit ironia….nici o scofala.
am lipsit de la birou fro ora si mi-a lasat un prieten o cutie de bomboane de ciocolata. mishtocute. scumpute. deh…prieten bun. cu maniere. am gasit-o la biroul meu…molfaind de zor…cutia desfacuta…mai erau fro 3 bomboane…sa nu zica lumea ca-i nesimtita.
ea numai zambet (iar mancase gratis..gata…s-a dus si ziua asta):”sa-l intrebi pe prietenul ala al tau dragut de unde le-a luat…ca-s fabuloase. n-am mancat de mult asa bomboane fine.”
un glonte calibru mare intre sprancene..m-ar fi aranjat teribil….
multumesc pentru ospitalitate. iertare daca am depasit masura.
mai 10, 2008 at 12:12 pm
@vararu: Nu mai am nimic.:)
@Andrei: Ai avut tu noroc.
@ memmories: Asa, asa! Te iau de mana si te duc la colega mea.:)
@Ina: Colega mea nu e chiar asa dusa cu pluta, trebuie sa recunosc.
Daca ai depasit masura? De ce sa depasesti masura?:) Ma bucur ca ai scris pe aici. Te mai astept.
Colegei trebuie, pana la urma, sa i se spuna in fata, tot. Altfel, in timp, va aduce prejudicii financiare si morale. Daca n-a adus deja…
mai 10, 2008 at 1:37 pm
multumesc pentru primirea calduroasa.
ehehe..colegei trebuie sa i se dea o “lectie”…
ca nici nervii tai nu-s de fier-beton…nici finantele tale nu-s nelimitate..si poate, uneori..n-ai chef sa-si bage labele toti prin mancarea ta. (nu suna grozav…dar niciodata n-am avut chef sa impart un fishmac si o portie mare de cartofi prajiti, nah. fac ca un rotweiller..daca se apropie careva:)) )
oricum..au mai fost “momente patologice”..cu sterpelit pliculete de ness … si alte mizerii cred ca indiferent unde ai lucra…neamul prost e prezent.
poti sa-i oferi colegei cu “marinimie” o cafea…buuuna, in care ai pus cca. 10 tablete de dulcolax (pisate bine…cafea dulce..cu lapte..sau cu arome hoate…e rezonabil gustul).
)
cam 10 zile garantat n-o vei vedea in zona…va sta mult pe closet..cu colicii de rigoare (cred ca doza de 10 tablete e potrivita pentru colici:)) )
iar cand va veni palida…si incercanata la servici…iti va oferi generoasa niste ceai neindulcit de menta si o portie minuscula de orez fiert.
glumesc.
glumesc????
mai 10, 2008 at 3:50 pm
Ce lihnita!
mai 10, 2008 at 4:37 pm
Am avut si eu o colega asa draga, numai ca era mai rau: era colega de camera. Fata functiona pe principiul “ce-i al tau e si al meu, ce-i al meu nu dau la nimeni (pentru ca nu am, ca folosesc lucrurile tale)”. Adica: samponul meu, balsamul meu (pe care l-am gasit indoit cu apa intr-o zi), epilatorul meu, mancarea mea, cremele mele si asa mai departe. Ce e mai teribil insa e ca nu recunostea nici taiata. Daca-i ziceam sa nu-mi mai foloseasca lucrurile, sarea in sus extrem de jignita ca vai doamne, cum sa-mi foloseasca ea balsamul meu? No, cre’ ca l-o fi folosit gazda, un mosulet de 50 de ani cu parul periuta, i-am zis.
In orice caz, sunt de acord cu Ina, creaturilor astora le trebuie o lectie!
mai 10, 2008 at 5:59 pm
Duuude! Ideea cu Dulcolaxul e fenomenala. Numai sa astepti pana vin si eu la serviciu. I have 2 b there 4 that.
)
mai 10, 2008 at 6:30 pm
Buna idee cu Dulcolaxul.:) Esti rea, Ina. Imi place.:D
@esk: Trebuia sa faci si tu ca in tarile arabe, unde femeile nu prea au voie sa se machieze. Se vinde(a) demachiant pe strada si continea pulberi de sticla, iar femeile machiate care doreau sa nu fie prinse, cumparau si se demachiau repede. Se taiau pe fata si na ca asa le prindea. Cam nasol, dar e si asta o idee.
@Yoyo: Aduci tu laxativu’?
mai 10, 2008 at 6:39 pm
deci piţi astea care cred că totu li se cuvine mă enervează la culme. deci eu zic aşa: sticlă pisată în cola, ciocolax d-ăla expiratu în mâncare (pt un efect cu adevărat exploziv), ardei iute pe biscuiţi…
şi dacă astea nu merg, un du-te-n mămiţica ta does the trick just fine.
oamenii ăştia sunt paraziţi, iar paraziţii trebe trataţi cu pesticide.
aşa că….. RAAAAAAAAIIIIIID!!!!
mai 10, 2008 at 8:03 pm
@psihoel
neah…nu fac io parnaie cu sticla pisata pentru o nemernica d’asta.
laxativ rules.
satisfactie garantata.
o stiu de la o prietena de lu mama, marmacista si ea. (marmacistele astea “imbatranite in rele” sunt fabuloase):
sef rau.ea tanara. stress maxim. el – andropauza. nervi, bufeuri. urlete. tipete. rapoarte.
ea, marmacista tanara a cujetat :”no, f*** mama lui de mos nebun(scuze pec…)..ii arat io lui”.
si a socotit cu creionu’..i-a iesit doza…si gata: 10 tablete de fenisan (un laxativ ceva mai puternic decat dulcolaxul)pisate si strecurate abil in cafeaua mosului nebun.
fix 10 zile a zacut apucatu’..cu colici si cufureala maxima…la servici era ca la acapulco…s-a intors palid, sfrijit…si moaaaaaaaaaaaale.
io marturisesc cu rusine ca am strecurat 3 lingurite de bulion in cafeaua unui individ scarbos care imi manca ficatul cu pretentiile lui.
l-a durut burta. nu stiu detalii. insa m-am simtit bine. serios.
mai 10, 2008 at 8:44 pm
da-i colegei tale de la pr link cu postul asta. si dupa ce rumega bine si isi exprima dezgustul despre asa un personaj, spune-i ca peculiar esti tu!
mai 11, 2008 at 12:35 am
@peculiar: buna idee, da’ acuma nu mai stau cu ea, din doua motive: s-a mutat pe capul altuia care i-a zis c-o iubeste si acuma se joaca de-a capusa si cainele cu ala; si al doilea, ca si eu m-am mutat cu fat-frumosul (al meu, nu al ei), si el macar nu se atinge de cremele mele
mai 11, 2008 at 2:37 pm
Au, D., ce de supărare pe tine!
Lasă, pândeşte şi tu când se află în aceeaşi situaţie şi explică-i ce şi cum 
mai 12, 2008 at 9:54 am
arde mâncarea, otrăveşte fântânile…
mai 12, 2008 at 10:39 am
Trebuie sa scrii zilnic.
mai 13, 2008 at 10:34 am
moarte piaristelor proaste!
mai 14, 2008 at 3:39 pm
@Ina: Imi dai fiori…
@Crash: Pfoa, ce idee! Nu e greu sa se prinda daca citeste. Pe de alta parte, nici nu ma intereseaza. Ea e simpatica atunci cand nu-mi mananca mancarea. Si daca se va mai repeta, voi imparti oamenii din viata mea in “oameni9 care imi mananca mancarea” si “oameni care nu-mi mananca mancarea”.
@DeMaio: O sa stam noi intr-o zi la o discutie despre oamenii care au doua butoane. “Stai si explica” nu merge la toti.
@Cri Cri: Trebuie? E necesar, nu? Eh, chiar zilnic n-am timp, dar daca citesc colegii mei ce scriu si daca scriu si despre sef, poate imi pierd jobul si atunci o sa am tot timpul din lume sa scriu pe blog.:D
@prodan: N-as merge atat de departe… Esti putin cam suparat. De ce?
mai 15, 2008 at 10:58 am
cred ca peste tot, in toate colectivele exista “o colega pofticioasa de biscuiti”. mai rau e cand sunt doua.:))
cu astfel de oameni consider ca trebuie sa fii dintr-o bucata. sa le-o retezi scurt si la obiect. si daca se supara, ce? tu barem ramai cu biscuitii.